Cele trei idei noi ale globalismului

Intro: tabloul de ansamblu al celor trei – neo-marxism, neo-liberalism, neo-conservatorism

Neo-marxismul

1. Câțiva precursori filosofici ai noilor ideologii (Kant, Nietzsche, Darwin și Freud)
2. Neo-marxismul. Partea întâi: contextul istoric al apariției (Moștenirea iluministă, Revoluția Sovietică, Gyorgy Lukacs, înființarea Școlii de la Frankfurt)
3. Gershom Scholem și ocultismul revoluționar (redescoperirea cabalei, a sectelor mesianice medievale – sabateismul și frankismul)
4. Walter Benjamin: potențialul revoluționar al cinematografului (impactul politic al apariției culturii de masă)
5. Comuniștii și revoluția sexuală interbelică (institutul pentru homosexuali și transsexuali al lui Magnus Hirschfeld, primele două decenii ale URSS cu paradele de nudiști)
6. Wilhelm Reich: inventatorul uitat al sexo-marxismului (psihanaliza și comunismul, într-o singură ideologie)
7. Apariția neo-marxismului și neașteptatul atac la iluminism (cu ce bani s-a înființat Școala de la Frankfurt; Cotitura lui Max Horkheimer de la lupta de clasă la marxismul cultural)
8. De la rațiunea ca ideal, la rațiunea ca instrument (cartea „Eclipsa rațiunii”, de Max Horkheimer – apariția conștiinței de sine a europeanului, trecând prin Socrate și creștinism)
9. Cum a apărut teoria critică, arma unui război cultural (eseul lui Max Horkheimer din 1937 și implicațiile lui)
10. Bazele civilizației, sub lupa teoriei critice (cartea din 1944 „Dialectica iluminismului”, de Horkheimer și Adorno. Civilizația europeană e descrisă ca o combinație între Nietzsche și marchizul de Sade. Cultul victimei lipsite de putere ia locul preocupării pentru condiția muncitorilor pentru noua stângă.)
11. Individualismul neo-marxist. Critica industriei culturale (Noul marxist nu e colectivist, cum e criticat dinspre neo-liberalism. Noile ideologii au un caracter convergent. Punctele strălucite ale noii stângi vizează critica societății de consum.)
12. Adorno și „Personalitatea autoritară”. Cu popoarele la psiholog (Cea mai influentă carte din universitățile progresiste americane masca marxismul într-un pretins studiu științific. Schemele ei au fost aplicate și în post comunismul românesc, sub forma „soroșismului”.)
13. Herbert Marcuse, securistul vedetă al generației Woodstock (Colaborarea cu CIA și primele idei expuse în „Eros și civilizație”; Critica sistemului sovietic și a consumerismului.)
14. Omul unidimensional al lui Marcuse. (Revolta marginalilor în societatea abundenței.)
15. Revoltatul bine temperat (O pauză muzicală în serial. Cele 5 direcții ale mișcării protestatare a stângii radicale, pe muzica ultimei jumătăți de secol. Woodstockul lor și Woodstockul românesc. Coloanele unei revoluții culturale încă în desfășurare: visătorii, elitiștii, corporatiștii, comisarii ideologici, perifericii și contra-cultura lor. )
16. Principiul toleranței selective (Într-un eseu din 1965, Herbert Marcuse teoretizează necesitatea unei duble măsuri: toleranță pentru cei care susțin progresul și eliberarea, intoleranță, pentru cei care se opun. Efectele se vor vedea în corectitudinea politică și politicile de discriminare inversă ale „acțiunii afirmative”.)
17. Jurgen Habermas – ingineria socială strecurată în legislație și în manipularea discuției (Programul de „transformare structurală a sferei publice” a ultimului mare membru al Școlii de la Frankfurt. Fuziunea cu liberalismul american.)
18. Statul cosmpolit post-național și federalismul european, teoretizate de Habermas (Ultimul episod dedicat marxismului cultural și concluziile. Evoluția lui Jurgen Habermas de la un patriotism constituțional pentru Germania, la Statele Unite ale Europei și globalism.)
Bonus:
19. Postmodernismul. Implicațiile politice ale deconstrucției lui Jacques Derrida (Drumul de la comunism la globalism trece prin balamuc)
20. Michel Foucault: lumea stăpânită prin patimi (De la comunism la anarhism, prin inventarea noilor categorii de victime ale istoriei: bolnavii psihic, infractorii și practicanții perversiunilor sexuale. Contestarea ideii de normalitate, ca fiind construită artificial de societate.)
(va urma)
Prezentarea celorlalte două ideologii va continua (sper) după un serial în curs de apariție, necesar înțelegerii neo-liberalismului. Vă invit să îl urmăriți. Se intitulează:
„Schimbarea banilor”.

Intro

Prin 2014, Victor Ponta se lăuda cu primirea la Casa Albă de vicepreședintele Joe Biden, care l-ar fi întrebat: „Victor, ce vrei tu să faci pentru România?”. (O întrebare bizară și paternalistă pentru așa nivel diplomatic, dar trecem peste.) Mi-am propus să răspund serios la această întrebare, dacă ea ar fi fost întoarsă celui devenit, între timp, președintele Americii.

Prima tentație ar fi să spui că Biden e senil și nu-și dorește ceva mai precis decât acel vremelnic premier. Dar aș vrea ca articolul să fie relevant și dacă-l veți citi când Biden se va fi retras. Pentru că nu e despre el, ci despre ideologia din spatele lui, al cărui exponent se întâmplă să fie. Cu certitudine nu el, dar cineva conduce America și numeroase alte țări subordonate ei. Aș fi curios cine, dar mă interesează mai mult ideile lor, decât identitatea lor.

Pentru simplificare, acestui grup i se spune „globalist”, dar nici asta nu explică suficient ce vor ei cu planeta… În afară că ar viza instaurarea unui guvern mondial, ceea ce se opune prin definiție statelor naționale.

Transformarea prin care trecem se aseamănă cu o revoluție culturală. Cea mai faimoasă dintre ele fiind cea din China lui Mao, atunci când comuniștii au pornit cu furie să distrugă cele 4 lucruri vechi: ideile vechi, cultura veche, tradițiile vechi și obiceiurile vechi.

De notat detaliul că acel val de fervoare revoluționară nu s-a declanșat în 1948, la preluarea puterii de către comuniști. Ci aproape două decenii mai târziu, când o dețineau pe deplin și lichidaseră oponenții (cu excepția celor refugiați în Taiwan). Atunci au fost atacate aproape din senin temple budiste, cimitirul lui Confucius, situri arheologice din antichitatea imperială, s-au dărâmat statui, au fost umiliți profesori, batjocoriți părinți și bunici, s-au căutat trădători ai Revoluției și s-au comis crime abominabile.

Atmosfera irațională demolatoare rimează cu ce trăim acum și e cu atât mai straniu că se petrece uneori și în detrimentul Americii însăși, care e puterea hegemonică. Și care își exportă (dacă nu impune) această ideologie, ironic numită progresistă, în țările vasale.

Am ajuns la concluzia că puterea dominantă a lumii de azi stă pe 3 idei noi, mai precis trei ideologii, prin care se derulează o revoluție culturală similară. E vorba de: neo-marxism, neo-liberalism și neo-conservatorism. Punerea lor împreună derutează tocmai pentru că puternicii zilei se bazează pe falsele opoziții stânga-dreapta la nivelul fiecărei țări și pentru că ele par curente ce se exclud reciproc, când de fapt se susțin reciproc. Fără a le trata împreună, va fi foarte greu să înțelegem vreodată natura globalismului (ca ideologie dominantă) și jocul de oglinzi al falselor alegeri, pe care îl practică și în care sunt epuizate energii oneste.

Ele nu epuizează tot orizonul de idei al modernității, dar îi descriu specificul politic și direcția. Am putea adăuga tehnocrația ca mod de operare, artificialul, accentul raționalist pe cuantificabil, pe cantitate în defavoarea calității și trans-umanismul între deziderate.

Cele trei noi ideologii pomenite sunt dominatoare, menite să umple până la obsesie golul spiritual rezultat din abandonarea credinței. De unde și zelul misionar al adepților.

Toate trei sunt favorabile ca finalitate marii oligarhii, beneficiază de îmbrățișarea presei, ca expresii ale culturii dominante și acceptabile. Dar în calitatea lor de spirit al veacului, sunt tentante și pentru omul de rând, mai cu seamă ideea neo-liberală. De aceea ar fi amăgitor să credem că sunt doar apanajul unei elite malefice, care ar putea fi înlăturată printr-un fel de (contra)revoluție populară. Sau că sunt idei atât de străine de cei guvernați încât pot fi votate să iasă din scenă.

Mult mai probabil ele nu vor fi abandonate până nu își vor atinge (asemeni comunismului) pragul de jos al eșecului, dezintegrându-se într-un faliment dureros. Sau doar în urma unei lungi suferințe similare ca efecte unui război. (Iar aici caracterul său trilateral – o formă de maximă stabilitate – poate perpetua măcar una din laturi chiar și după inimaginabile suferințe.)

Toate trei sunt pervertiri ale unor înclinații politice și emoționale firești, legitime. Cu un asterisc pentru prima dintre ele, care e deturnarea a ceva deja pervertit.

Marxismul a fost încă de la cel căruia îi poartă numele o deturnare distructivă a ideii socialiste. Nu era deloc ilegitim să aspiri la un echilibru între oameni, chiar să visezi la o formă de egalitate fraternă, în tot cazul, la ridicarea din sărăcie a păturilor de jos. Doar tandemul lui neo-liberal, încă și mai modern, induce o undă de dispreț și dezinteres tăios față de asemenea probleme.

Marx a reușit să deturneze o problemă socială într-un conflict de clasă fără cruțare. El a reușit să aducă spiritul revoluționar și ura în păturile cele mai puțin conștiente de sine. Și a distras atenția de la marea finanță supra-națională la conducerile statelor naționale și la deținătorii mijloacelor de producție, adică la organizatorii muncii, ambele deja subordonate prin îndatorare primei categorii.

Fără să descrie un proiect mai concret decât un vis, Marx a fost foarte meticulos în a indica unde trebuie concentrate loviturile care să demoleze o societate funcțională. A criticat capitalismul cu inegalabil spirit de observație sociologică, pentru a concentra mai crunt decât înainte capitalul în mâinile câtorva administratori.

Neo-marxismul e o deturnare de gradul doi. Adică mută total discuția de la problematica economică și socială către ideea unui conflict pur și perpetuu, pe criterii de rasă și sex.

La origini, ideea liberală e expresia aspirațiilor legitime ale burgheziei în fața unei aristocrații osificate. Ca și înclinația spre dreptate socială, amintită anterior, și liberalismul pleacă de la ideea nobilă și firească de extindere a libertății, de combatere a unei nedreptăți. E o idee atât de simplă și pură, încât nici nu se poate concepe vreun sistem politic sau filosofic, care să nu o conțină – chiar dacă o va defini în alte modalități.

Neo-liberalismul o duce însă într-o zonă a individualismului extrem, a dezrădăcinării omului de orice altă identitate colectivă, ca aparținând unei națiuni, religii. Aici opiniile sunt împărțite, dacă aceasta e o pervertire a proiectului liberal inițial sau împlinirea consecințelor sale logice. Oricum ar sta lucrurile, rezultatul e limitarea libertăților pe mai multe planuri prin consolidarea unor monopoluri tot mai abuzive, tot mai intolerante cu concurența și tot mai tiranice cu disidența față de programul lor de modernizare.

În ce privește neo-conservatorismul, acesta are probabil numele cel mai înșelător dintre toate. Nu e prioritatea lui să conserve ceva în afara unei supra-structuri de putere. El a pornit din Statele Unite ca o mișcare de subversiune a mișcării de centru-dreapta, căreia i-a imitat forma și i-a golit conținutul. În mod înșelător s-a prezentat ca o mișcare a interesului național, printr-o formă de imperialism ce a gâdilat orgoliile unei națiuni prospere. Cum am precizat și la celelalte două, era la fel de legitim să simți o înclinație sufletească pentru ideea patriotică sau să dorești conservarea unor tradiții.

Ce a făcut cu adevărat neo-conservatorismul american a fost să preia doar manifestarea militaristă și tentația controlului, pe care le-a separat de vechile rădăcini americane. A putut coabita cu brio atât cu neo-liberalismul, cât și cu neo-marxismul, supraviețuind fără șocuri între administrații zise de dreapta și de stânga. Acest tip de surogat politic a fost exportat prin mișcări artificiale și în Europa, unde e de bănuit că va fi tot mai impulsionat de suflul războiului.