Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
Cum poți ajuta această pagină să se dezvolte
În 1964, când publică „Omul unidimensional”, pesimismul punea stăpânire pe Herbert Marcuse. La două decenii de la război, societatea abundenței devenise o realitate în America și Europa de Vest. În nou apărutele supermarketuri și mall-uri, capitalismul părea că și-a rezolvat „contradicțiile interne”, care îl făcuseră pe Marx să-i prezică sfârșitul. Muncitorii nu dădeau semne că ar avea chef să se revolte. Știți, sentimentul ăla de disperare, când vrei să faci o revoluție și n-ai cu cine…
Era nevoie de o alianță între intelectualii radicali și marginalii societății: minoritățile de culoare, oamenii fără ocupație – ceea ce Marx ar fi numit „lumpen proletariatul” – mișcările feministe, homosexualii și rebelii tineri, neînregimentați în „tehnologia” unei societăți nivelatoare. Primii aveau „conștiința revoluționară”, ceilalți, aveau motivația pentru nemulțumire și forța vitală.
Ce găsea cu adevărat exasperant, era „tehnologia” de control al societății. Aici includea țesătura de sindicate, partide, fundații și instituții, care se ocupă de fiecare aspect în parte. Și peste toate, o transformare a omului însuși prin superficializare.
„Gândirea uni-dimensională e sistematic promovată de făcătorii de politici și furnizorii lor de informație publică. Universul discursului lor e populat cu ipoteze auto-validante care, repetate neîncetat și monopolist, devin definiții hipnotice ale unor dictări.”
Mai e Marx pe undeva? Că problemele materiale ale clasei muncitoare nu prea se mai zăresc. Publicul țintă e acum tineretul. Așa cum am remarcat și la alți autori ai curentului, ei sesizează disfuncții reale ale modernității. Cum știm deja, „teoria critică” nu își propune să ofere și un proiect alternativ foarte clar. Iar în cazul lui Marcuse, această lipsă de finalitate a criticii e o problemă cronică.
Filosoful acuză „paralizia criticii” într-o societate fără opoziție. Înainte de societatea industrială, omul era bidimensional. Avea o „dimensiune negativă” (în sensul negației critice). Se supunea puterii, dar își dădea seama că e supus. Ceea ce îi dădea un grad de libertate interioară – o voce interioară, ca și cum ar fi fost un agent sub acoperire. Omul unidimensional nu are un „altundeva” mental decât ce se vede. Sinele e totuna cu aparența. E dominat de o singură trăsătură, ceea ce îl face imposibil de schimbat.
Mai sunt doar vagi urme ale determinismului marxist: Marx văzuse că modurile de producție schimbau societatea și omul. Când se ara pământul cu mâna și se măcina la moară, apărea o societate de stăpâni feudali. Când s-a trecut la moara cu aburi, au apărut capitaliștii industriali. Dar societatea contemporană avansată e o mașinărie, din care omul nu mai poate ieși. Nu mai există aspect al vieții neprevăzut, pe care să nu-l deservească. Asta îl făcea pe Marcuse să o considere „totalitară”.
„Prin felul cum e organizată baza tehnologică, societatea contemporană industrială tinde să fie totalitară. Pentru că „totalitară” nu e doar coordonarea politică teroristă a societății. Ci și coordonarea fără teroare, care operează prin manipularea nevoilor de către interese economice.”
Folosește sintagma „desublimare represivă”.
Sublimarea, în sensul dat de Freud, însemna transformarea unor instincte libidinale, inacceptabile social, în ceva acceptabil. Cum ar fi arta. (Ai o obsesie și scrii poezii în loc să fii un Casanova.) Desublimarea ar fi procesul invers. Dorințele sunt urmate ca atare, nu mai ai opreliști să le urmezi. Dar ele nu produc satisfacția așteptată, ci tocmai uitarea adevărului că ești oprimat. Prin aceea că îi oferă consumatorului modalități să-și facă toate poftele imediat, sistemul per ansamblu îi cumpără colaborarea. Îl reprimă fără brutalitate.
În chimie, fenomenul desublimării apare când un gaz se transformă direct în solid, fără a mai trece prin starea lichidă. Metaforic, nimicul se transformă în ceva. Arta facilă oferă o satisfacție imediată, fără o acumulare de tensiune sau frământare. Astfel, opoziția și transcendența sunt eliminate din artă în societățile avansate tehnologic. Aceste societăți devin de necriticat printr-un fel de vampirizare, de vlăguire sufletească și resemnare placidă.
Progresul nu aduce sfârșitul ideologiei, ci extinderea ei în toate sferele. Toate clasele îi cad victime.
„Dacă muncitorul și șeful lui se bucură de același program la televizor și se relaxează în aceeași stațiune, dacă dactilografa e la fel de atrăgător aranjată ca fiica patronului ei, dacă negrul are Cadillac, dacă toți citesc același ziar, atunci această asimilare nu indică dispariția claselor. Ci măsura în care nevoile și satisfacțiile, care slujesc păstrării sistemului, sunt împărtășite de populația în cauză.”
Sau, după cum spusese și mai plastic: „Alegerea liberă a stăpânilor nu permite abolirea nici a stăpânilor, nici a sclavilor.” Alternativa propusă e să trezească „puterea gândirii negative”. (Din nou, cu trimitere la negație activă, nu la pesimism = a te opune.)
Comercialul se extinde și asupra timpului liber, asupra relaxării, literaturii, muzicii. Cultura populară formează o falsă conștiință.
„Așa zisa societate de consum și politica din capitalismul corporațiilor au creat o a doua natură a omului. Care îl leagă libidinal și agresiv de forma mărfii. Nevoia de a poseda, de a consuma, de a manevra și a schimba constant dispozitive, scule, instrumente, motoare, oferite și impuse lumii, spre a fi folosite chiar cu riscul propriei distrugeri, a devenit o nevoie biologică.”
Capacitatea de manipulare a crescut odată cu avansul tehnologic. „Pericolul cel mai grav, ba chiar dezlănțuirea unui război ar fi atunci primite nu numai cu o acceptare lipsită de speranță, ci și cu aprobarea instinctuală a victimelor.”
Revoluțiile nu mai pot apărea, pentru că oferta pieței acoperă toate tipurile de emoții, nu mai e loc pentru acumulări de frustrare, insatisfacție. „Oamenii se recunosc în mărfuri; ei își găsesc sufletul în automobil, în combina audio hi-fi, în locuință și echipamentul de bucătărie.”
Societatea industrială avansată e o piedică în calea progresului calitativ (uman), care poate veni printr-o răsturnare explozivă.
„Ceea ce se petrece în zilele noastre nu este o degenerare a culturii superioare în cultură de masă, ci contestarea culturii superioare de către realitate. Realitatea depășește cultura ei. Omul poate să facă astăzi mai mult decât eroii și semizeii culturii; el a rezolvat multe probleme insolubile.” (..)
„Lichidarea culturii bidimensionale are loc nu prin negarea sau respingerea „valorilor culturale”, ci prin încorporarea lor cu toptanul în ordinea existentă, prin reproducerea și etalarea lor pe scară largă.” (..) „Cultura superioară devine o parte a culturii materiale. În această transformare, ea pierde cea mai mare parte a adevărului său.”
Chiar dacă nu nega teoria marxistă a „contradicțiilor interne” și vedea în comunism „alternativa istorică”, Marcuse constata că „nicio contradicție socială, oricât de puternică, nu explodează de la sine”. Tinerii au energia revoltei, dar nu au forța materială, tehnocrații sunt prea bine retribuiți, iar muncitorii sunt amăgiți cu mici câștiguri și plăceri derizorii.
„Societatea noastră transformă tot ceea ce atinge într-un izvor potențial de progres și exploatare, de trudă și satisfacții, de libertate și asuprire. Sexualitatea nu constituie o excepție.” (p. 328)
Totuși, de aceasta se leagă o speranță importantă, prin formula freudiană „eros ca instinct al vieții”. Pentru el, dorința de libertate e libidinală. Doar că sexul trebuie oprit a mai fi devalorizat.
„Secole de represiune instinctuală au ascuns acest element politic al Erosului: concentrarea energiei erotice în senzualitatea genitală se opune transcenderii Erosului spre celelalte zone ale trupului și spre mediul său înconjurător și îngrădește forța sa revoluționară și formatoare.”
Reia ideea din „Eros și civilizație”, a opoziției între eros și thanatos, semnificând moartea, distrugerea.
„Logos și Eros îmbină atributul subiectivității cu cel al obiectivității. (…) Logos și Eros sunt, în sine, unitatea pozitivului cu negativul, a creației cu distrugerea. În rigoarea gândirii și în nebunia dragostei se află refuzul distructiv al modurilor de viață statornicite. Adevărul transformă modurile de gândire și de existență. Rațiunea și Libertatea converg.” (355)
Alt „cârlig” incitant pentru studențimea care îi priza cărțile era viziunea ambiguă față de muncă a lui Marcuse. Productivitatea actuală ar fi suficientă pentru acoperirea nevoilor de bază fără prea mult efort. Țelul pare a fi o viață bună „eliberată de trudă, dependență și urâțenie”
„În realitatea umană, orice existență care se cheltuiește pentru procurarea celor trebuincioase existenței este deci o existență „neadevărată” și lipsită de libertate.” (356)
Definește adevărul ca „eliberarea de necesitățile materiale” – un privilegiu al celor ce se îndeletniceau cu filosofia în antichitatea sclavagistă.
„Ca urmare, dacă oamenii nu ar mai fi siliți să-și petreacă viața în imperiul necesității, adevărul și o existență cu adevărat umană ar fi universale în înțelesul real și strict al cuvântului.” (357)
Civilizația actuală are „o înspăimântătoare armonie între libertate și asuprire, productivitate și distrugere” (..) „organizarea greșită, devenind totalitară din motive interne, respinge alternativele”.
Fenomenul hippie pare și o revoltă contra legilor naturii și o revoltă contra muncii – un deznodământ neașteptat al marxismului, conținut doar ca sugestie în diatribele lui Marx la adresa greutăților îndurate de muncitorii primei revoluții industriale, așa cum erau descriși de Dickens și Balzac.
Totul e ultra-subiectiv. Nu se mai poate vorbi de o cuantificare a nevoilor în salarii în raport cu profitul. Dacă aprecierea e doar la nivelul sentimentului, intuiției, baricada revoluției se va muta în sine. De unde, mai târziu, problema ofensării și a redefinirii identității – după cum se simte fiecare.
Cartea a fost nu doar un best seller american, dar a trecut și de cortina de fier. La noi, apare trunchiat în 1977, la Editura Politică, în volumul Scrieri filozofice, tradusă de Ion Herdan. (Ediție din care am folosit citatele cu indicație de pagină.)
Sincer, îmi vine greu să înțeleg succesul de public al lucrării. Pasajele alese nu sună rău, autorul are o certă inteligență și observație lucidă. Dar, per ansamblu, stilul e îngrozitor de abstract și complicat inutil. Pare o construcție teoretică foarte riguroasă și care te-ai aștepta că duce undeva, la o mare revelație. Ei bine, nu. Toate încrengăturile stufoase concepte obositoare sunt o falnică schelă cât un bloc, în spatele căreia nu se construiește nimic.
Cum răzbeau zeci de mii de hippioți să parcurgă așa ceva, între două concerte și o pastilă de LSD, nu-mi imaginez. Multe pasaje au doar aparența a ceva profund:
„Trăim și murim sub semnul raționalității și rentabilității. Știm că distrugerea este prețul progresului, așa cum știm că moartea este prețul vieții. (373.)”
Singura explicație găsită e snobismul. Cred că s-a întâmplat cu ea ce se întâmplase și cu James Joyce și alți autori impenetrabili, ajunși la modă. Dar despre asta și receptarea cărții la noi, am o întreagă teorie. Pe care vreau să v-o expun într-un episod separat. Dacă nu cumva e pleonasm, îi voi spune: „intermezzo muzical”.
(cuprinsul serialului Cele trei idei noi ale globalismului)
Victor Grigore
