12. Adorno și „Personalitatea autoritară”. Cu popoarele la psiholog

În 1950, apărea o lucrare considerată cea mai importantă bornă pentru marxismul cultural al Școlii de la Frankfurt. O cărămidă de peste 1.000 de pagini, intitulată „Personalitatea autoritară”. Atât grosimea, cât și conținutul aminteau izbitor de volumul (de 900 de pagini) scos de același Institut pentru Cercetări Sociale în 1936, intitulat „Autoritatea și familia”. 

Diferența majoră era că noul tom era ambalat sub forma unor cercetări sociologice de teren, studii de caz, „interviuri clinice” și sondaje comentate. Rodul a doi ani și jumătate de muncă a unor echipe foarte numeroase de cercetători era acum prezentat ca probă științifică. Ideile nu erau deloc diferite de cele livrate cu titlul de reflecție filosofică în colecția din 36. Și nu difereau nici de tezele avansate de Horkheimer și Adorno în cărțile lor de filosofie politică, pe care le-am comentat anterior în serial. Ca orice savant care se respectă, autorii găseau în teren exact confirmarea științifică a bănuielilor inițiale.

Volumul a apărut sub coordonarea lui Theodor Wiesegrund Adorno, într-o colecție intitulată „Studii asupra prejudecăților”, sponsorizată de AJC (Comitetul Evreiesc American.) Era, practic, o colaborare între două instituții: Institutul de Cercetări Sociale (cunoscut ca „Școala de la Frankfurt”), unde Horkeimer și Adorno au fost, pe rând, conducători, și AJC, unde au fost de asemenea directori ai departamentului de Cercetare Științifică. Investigația de teren era coordonată de sociologii de la Universitatea Berkley din California: Else Brunswick, Daniel Levinson și Nevitt Sanford.

E suficient să spicuim doar câteva titluri de studii din cadrul volumului, ca să avem o idee despre preocupările sociologilor implicați:

• „Bolile psihice în relație cu fascismul – studiu clinic psihiatric”
• „Criminalitatea și tendințele antidemocratice – studiu pe deținuți”
• „Aspecte genetice ale personalității autoritare”
• „Etnocentrismul în relație cu inteligența și educația”
• „Etnocentrismul în relație cu unele atitudini religioase”

Volumul „Personalitatea autoritară” a fost luat de atunci ca bază metodologică și reper științific în toate universitățile progresiste din America și nu numai. 

o metodologie părtinitoare

Cel mai important obiectiv al lucrării e să descrie de ce unii americani ajung să aibă opinii „etno-centrice”, pe care autorii le clasează ca potențial fasciste. Ce stereotipuri repetă ei, ce influență a avut educația din familie, mediul în care au crescut, înclinațiile părinților și școala? Cum apare atitudinea de intoleranță și ce ar trebuit făcut să fie prevenită? Erau căutate și alte corelații, în funcție de gen, viziunea privind sexualitatea, afilierea și implicarea religioasă, amintiri ale copilăriei. (Cuvântul „genetic”, din titlul unui capitol nu are sensul medical de azi, ci se referă la studierea apariției respectivului tip de personalitate prin anamneza făcută de doi intervievați.)

Altă temă abundent tratată în carte e antisemitismul – cu același tip de întrebări, privind sursele apariției, la ce fel de oameni apare și cum poate fi combătut. Cartea a fost lăudată de filosoful comunist francez Jean Paul Sartre ca „portretul antisemitului”.

Chiar din prefață suntem avertizați că în cercetări s-a operat o selecție metodologică. De pildă, intervievații din rândul minorităților au fost excluși din unele cuantificări privind prejudecățile. Cu alte cuvinte, metoda a fost distorsionată pentru a scoate în evidență etnocentrismul în rândul majorității, eliminând din „fotografie” preferința de grup a minorităților și prejudecățile exprimate de ei față de alte subiecte, care în 1950 erau încă foarte controversate în America.

Eșantioanele nu au fost alese după structura societății, ci în anumite instituții – cum ar fi armată sau penitenciar. În unele cercetări apar doar americani albi, din cultele creștine (plus mormoni), fără alte confesiuni ca iudaism, islam sau budism. După sondare, cele câteva persoane cărora li se luau interviuri mai lungi, cu întrebări deschise, erau alese fără un criteriu precizat. În secțiunea dedicată antisemitismului, autorii notau că au ales să acopere doar latura subiectivă a percepției la cei intervievați, fără a studia și efectul asupra percepției avut de „obiectul” cercetării, respectiv comportamentul evreilor cu care ar fi interacționat intervievații. Negrii și evreii ortodocși, comunități foarte conservatoare și închise și omogene la data aceea, nu sunt intervievați în privința stereotipurilor sau prejudecăților.

rezultatele

Iată câteva din concluziile lui Theodor Adorno, din finalul volumului:

„O relație autoritară, ierarhică, exploatatoare părinte-copil e aptă să se perpetueze într-o atitudine orientată spre putere, exploatatoare spre partenerul sexual, și spre credință, pentru a culmina într-o filosofie politică și perspectivă socială care nu lasă loc decât unei respingeri puternice față de tot ce e declasat la bază”.

„Dramatizarea duce la apariția de stereotipuri care prelungesc dihotomia părinte-copil, la o concepție polarizată a rolurilor sexuale și valorilor morale.”

Societatea americană a anilor 50 e acuzată că suferă de convenționalism, rigiditate și „negare represivă”. Ea trebuia să se schimbe, către un model al toleranței, „caracterizat de afecțiune, egalitate și permisivitate în relațiile interpersonale.”

„sindromul autoritar”

Tipul de personalitate cel mai des descris (și înfierat) în carte e descris ca suferind de un sindrom autoritar. Adorno citează ca reper opera colegului său din cercul de la Frankfurt, Erich Fromm, cu teoria sa privind conexiunea dintre autoritarism și sado-masochism. (Fromm e chiar inventatorul sintagmei „personalitate autoritară”.) Individul cu acest profil (etno-naționalist) „își găsește plăcerea în obediență și subordonare”. În el s-ar regăsi complexul lui Oedip, teoretizat de Freud, care face ca dragostea de mamă să se transforme în ură față de tată. În schema lui Adorno, dragostea masochistă față de grupul de apartenență se însoțește cu o ură sadică față de cei din afara grupului.

„Evreul devine frecvent un substitut pentru tatăl urât, deseori preluând la nivelul fanteziei aceleași calități împotriva cărora subiectul s-a răzvrătit în persoana tatălui. Cum ar fi: spiritul practic, răceala, spiritul dominator și chiar de rival sexual. Ambivalența e omniprezentă, mai ales evidențiată de simultaneitatea credinței oarbe în autoritate și disponibilitatea de a-i ataca pe cei văzuți mai slabi și care sunt acceptabili social ca victime.”

Studiul condus de Adorno își propunea să dezvolte o scală științifică de măsurare a afinității pentru fascism. (Scala F) Punctajul cel mai înalt era atribuit personalității autoritare. Inițial, la polul opus fusese plasată „personalitatea revoluționară”. Dar pentru că autorii nu doreau să dea impresia unui manifest politic, în special Universității Berkley, din California, care îi găzduia, au înlocuit această sintagmă prea marxistă cu formula „personalitate democratică”. Firile mai conservatoare erau plasate mai sus pe scara F, iar cele mai liberale și apolitice, spre polul „democratic” al măsurătorii.

ingineria socială

Adorno propune contra-măsuri pentru schimbarea radicală a societății. 

• „accentul se va pune nu atât pe discriminarea unui grup minoritar anume, cât pe fenomene ca stereotipizarea, răceala emoțională, identificarea cu puterea și distructivitatea”;
• „ar trebui să luăm mai întâi în considerare tehnici psihologice pentru schimbarea personalității”;
• „dar posibilitățile terapeutice pentru psihologia individuală sunt foarte limitate”;
• „insistăm ca psihologii să aibă o voce în consiliile și mesele rotunde unde se vor discuta măsuri”

Th. Adorno constată că aceste structuri de personalitate, pe care le trasează pe aliniamente politice, sunt rigidizate la adulți. Și că munca de convingere de la om la om ar fi utopică. (Propaganda comunistă în fabrici oricum nu avusese efectul scontat și, în condițiile creșterii nivelului de trai pentru clasa de mijloc în Occident, ea avea un ecou și mai restrâns.) În schimb, trebuia căutat un public mai tânăr și mai maleabil, care nu putea fi găsit decât în universități și în școli. Doar acolo erau de găsit mințile cu „personalități sănătoase”, care trebuiau astfel „vaccinate” împotriva autoritarismului.

„Confruntat cu rigiditatea adultului etnocentrist, te întorci natural la întrebarea dacă perspectivele unei structuri de personalitate sănătoase nu ar fi mai mari dacă influențele potrivite nu ar fi aduse mai devreme în viața individului, iar atenția cade asupra pregătirii din copilărie.

Nu ar fi dificil, pe baza studiilor clinice și genetice din acest volum, să propunem un program care, chiar și în modelul cultural actual, ar putea produce personalități non-etnocentrice.” (…)

„Pentru părinții etnocentrici singuri, măsurile prescrise ar fi probabil imposibile.”

Școala neo-marxistă se dovedea mult mai pragmatică și mai puțin visătoare decât apostolii vechiului marxism. Ei se scuturaseră de ideea „revoluționarilor de profesie”, că pot convinge oamenii să se revolte prin manifeste și discuții în cercul de colegi și prieteni. Adorno trăgea concluzia că modificarea structurii de personalitate potențial fascistă „cere efortul tuturor oamenilor de știință ai sociologiei”:

„Sarcina e comparabilă cu eliminarea nevrozei, a delincvenței sau naționalismului din lume. Acestea sunt produse ale organizării totale ale societății și se vor schimba doar când societatea e schimbată.”

Metodele lente, la scara întregii societăți și la nivelul intim al convingerilor personale erau considerate preferabile celor rapide, dar superficiale. Alt aspect notabil era trecerea spre accentul pus pe sexualitate în dauna temei inegalității economice și a relațiilor de muncă:

„frica și distrugerea sunt surse emoționale ale fascismului, dar erosul aparține în principal democrației”.

marșul prin instituții

Theodor Adorno a părăsit America pentru a se întoarce în Germania natală după ce a predat materialul cărții spre tipărire în 1949. Timp de două decenii, el va fi una din cele mai influente personalități ale culturii germane, cu articole în Frankfurter Allgemeine și Die Zeit. Atât el cât și Max Horkheimer au fost reinstalați la catedre la Universitatea din Frankfurt, cel din urmă fiind o vreme inclusiv decan și apoi rector. Împreună cu alți membri ai cercului de la Frankfurt ei au avut ocazia să pună în practică ideile de transformare a societății germane după război, în așa numitul proces de denazificare.

Ideea ca activiștii cu simpatii marxiste să renunțe la activitatea revoluționară și să o înlocuiască cu infiltrarea în instituții era mai veche și nu aparținea Școlii de la Frankfurt. În anii 1920, un tânăr comunist italian, de origine albaneză, Antonio Gramsci, avusese revelația că muncitorii sunt incapabili să înțeleagă subtilitatea ideilor lui Karl Marx. Și că ar trebui discutat cu intelectualii. În 1926, Gramsci a fost arestat de regimul fascist al lui Mussolini și acolo scrie „Însemnări din închisoare”. Teza lui era că marxiștii trebuie să se opună hegemoniei culturale a capitalismului printr-o cultură alternativă. Cei inițiați trebuiau să ducă muncă de culturalizare cu muncitorii, pentru a-i aduce la nivelul necesar să fie buni activiști.

Rețeta lui Gramsci a fost mai puțin popularizată decât cea a marxismului cultural, dar nu era foarte diferită. Ea a fost pusă în practică în toată lumea occidentală prin omniprezența intelectualilor cu vederi (uneori radical) de stânga în facultăți, cinematografie, presă, literatură. Prin anii 60, inspirat și de marșul lui Mao, un intelectual german readucea în atenția publicului formula gramsciană a unui „marș lung prin instituții”. (Adică o ocupare discretă a pozițiilor cheie, pentru a schimba cultura dominantă.) 

George Soroș și decomunizarea

Deși școala neo-marxistă era tot mai critică față de regimul sovietic, totuși adepții ei nu au aplicat psihanaliza și regimurilor comuniste, nici simpatizanților comuniști din Vest. Nu au vorbit de frustrare sau invidie, ca resort interior, nici nu a existat un proces similar de decomunizare. Ba, dimpotrivă, elitele culturale din post-comunismul Europei de Est au ajuns rapid să fie influențate de elitele apusene, deja trecute prin 50 de ani de marxism cultural.

Astfel, de critica post factum a defunctului regim comunist s-au ocupat grupări intelectuale, de tipul GDS, care foloseau scheme politic corecte și metodologii al căror pionierat fusese „Personalitatea autoritară”. Ei combăteau la pachet comunismul și (treptat preponderent) naționalismul. Respectiva linie ideologică avea să fie popular cunoscută ca „soroșism”, după generosul sponsor al multor fundații civice și programe universitare, miliardarul George Soroș.

Acest vast program editorial și mediatic a avut drept consecință apariția unei confuzii de durată în rândul generațiilor crescute după căderea comunismului. Cei mai mulți atribuie mental comunismului schemele din această carte. Ei denunță orice politician sau votant al PSD, de pildă, ca fiind „comuniști” dar cu sensul de autoritari, nu egalitariști sau împotriva proprietății private. Aceeași etichetă e haotic aplicată și naționaliștilor și celor critici cu politicile LGBT. Aceia sunt simultan „legionari” și „comuniști”, pe același considerent că atentează la libertatea instinctului, cu aceeași larghețe cu care se folosea în lucrare eticheta de „fascist”.

Foarte mulți nu aveau habar de aceste subtilități ideologice, confundând toți americanii sau toți capitaliștii cu „dreapta”. (Situația are corespondență în detaliul anecdotic că Andrei Pleșu scosese în 1988 o carte intitulată „Minima moralia”, spunând ulterior că nu a știut că Adorno scosese în 1951 o carte cu același titlu. Conținutul lor nu avea nicio legătură și probabil chiar așa au stat lucrurile.)

(cuprinsul serialului Cele trei idei noi ale globalismului)