19. Postmodernismul. Implicațiile politice ale deconstrucției lui Jacques Derrida

Am promis că seria dedicată neo-marxismului va avea un episod bonus. De fapt vor fi două, pentru a trata separat doi din cei mai faimoși exponenți ai postmodernismului. Deseori, ei sunt aruncați în aceeași ladă, ba chiar sunt preferați ca exemple de „neomarxiști” – pentru că sunt mai stridenți și cumva mai ușor de criticat. Spre lămurire, trebuie făcută precizarea că nici Derrida, nici Foucault (nici restul postomderniștilor) nu aparțin tehnic școlii neo-marxiste. Eticheta se potrivește mai mult membrilor „Școlii de la Frankfurt”, la care m-am referit în episoadele anterioare. Aceea fusese înființată ca institut de studiu al operei lui Marx și avea o pronunțată preocupare ideologică.

• când Zizek l-a încurcat pe Peterson

Confuzia dintre cele două curente permite unor apărători ai „adevăratului marxism”, ca Slavoj Zizek, să îi pună în încurcătură pe criticii mai superficiali ai fenomenului, ca Jordan Peterson, întrebându-i: ce mare lucru au în comun noii stângiști cu Marx, ca să merite eticheta retorică de „nemomarxiști”?

Au și nu au. Evident, nici ucenicii Școlii de la Frankfurt, nici postmoderniștii (în ansamblu, noua stângă numită peste ocean „liberală”) nu își propun la propriu trecerea la comunism, dictatura proletariatului și abolirea proprietății private. (Dacă este să fim scrupuloși, acest ultim punct nu era ca atare nici măcar în programul lui Marx.) Aici Zizek are dreptate să observe că toate sunt mofturi de burghezi îmbuibați din universități scumpe, care suferă cel mult de plictiseală în deplină bunăstare capitalistă.

Noam Chomsky a mers chiar mai departe să acuze fenomenul postmodern de deturnare a energiilor revoluționare. Nemulțumiții sunt duși către o revoltă fără noimă, care refuză orice idee de adevăr sau certitudine. (Putem citi printre rânduri chiar o teorie a conspirației: adică establishmentul capitalist a oferit o jucărie cu aparențele stângii pentru detensionarea unor generații.)

Necinstea acestor apărători vine din aceea că fac totală abstracție de efectele aplicării experimentului comunist, pe care nu se sfiesc să-l propună de nou spre „corectă” punere în operă. Și, mai ales, din aceea că ignoră însăși natura utopică, vag conturată a „proiectului” lui Marx. Ei îl tratează ca pe ceva rezonabil, ce ar fi putut funcționa, dacă era corect urmat.

Ca să răspundă pe măsură și să se extragă din capcană, Peterson ar fi trebuit să facă două lucruri. În primul rând, să se fi obosit să îi citească pe Marx și epigonii lui. (Aici Zizek a bănuit corect că nu era cazul.) În al doilea rând, să spună tranșant că însăși propunerea lui Marx era nu doar utopică și nerealistă, dar și voit destabilizatoare la adresa civilizației europene creștine. Urmașii lui Marx nu aduc comunismul, dar fac o revoluție în acord cu indicațiile lui. Parafrazez faimosul răspuns al lui Lenin, prin care scuza violența „dictaturii proletariatului” (ca să faci omletă, trebuie să spargi ouă). Nici noii marxiști nu livrează omleta, dar sparg ouă.

Jordan Peterson ar fi trebuit să se extragă din paradigma libertariană, care are propriul relativism. Și să devină apărător al unor valori pe care le denunță drept „colectiviste”. Ar fi realizat că din interiorul individualismului e complicat să vezi și să contești anarhismul dizolvant al marxiștilor de rit apusean. Ar fi putut spune că marxismul e un pericol pentru „cine suntem”, chiar și când i se ia miezul economic. Pentru că „cine suntem” are legătură cu metafizica, biologia și moștenirea noastră de cultură și tradiții, mai mult decât cu capitalismul. Dar, evident, ca să pună astfel problema, Peterson nu ar mai fi fost Peterson.

când și de ce a apărut post-modernismul

Iluminismul e considerat momentul istoric al intrării omenirii în modernitate. El înlocuia concepția despre lume bazată pe fundamente creștine și credințele populare ce au inspirat folclorul, cu o deplină încredere în știință și în puterile rațiunii umane de a explica universul și a organiza viața. Istoria se prezenta ca o evoluție ascendentă de la ignoranță la cunoaștere, de la obscurantism la științific. Petele albe de pe harta neștiinței urmau să se coloreze în curând prin demolarea miturilor și cu noile cuceriri ale tehnicii.

Această credință în progres a devenit acută, manifestată sub forma revoluțiilor, la 1789, 1848 și nu numai. Simpla înclinație intelectuală care fusese iluminismul trecea acum în acțiune politică. Din pornire pedagogică de „luminare a maselor” se metamorfoza în necesitate imperativă. Vremurile se schimbau și trebuiau ajutate să se schimbe. De acolo, același imbold a luat forma și mai sistematică a socialismului. Vastele proiecte ale ideologiilor secolului XX vizau transformarea radicală a societății și au culminat în confruntarea celui de-al doilea război mondial.

Modernismul a fost corespondentul artistic al acestor avântate porniri spre schimbare. Pentru că în toate epocile arta a fost împletită cu politicul, cu puterea, și a exprimat mentalitatea veacului, credințele și un anume fel de a vedea lumea. Uneori artiștii au funcționat ca propagandiști ai celor puternici, răspândind gustul celor capabili să-i finanțeze. Alteori, au mers înaintea timpului, exprimând intuitiv ce încă nu fusese explicit formulat ca program sau ce încă nu se putea spune.

Cu puțin înainte de intrarea în secolul XX, apare în pictură impresionismul, în răspăr cu regulile academice de reprezentare realistă și de căutare a frumuseții prin armonia culorilor. Originalitatea trecea deasupra tradiției, culorile erau vii, urmele penelului voit vizibile, ca semn al voinței pictorului. Câteva decenii mai târziu, se lansa și expresionismul. Acum realitatea era trecută prin filtrul subiectiv al emoțiilor, uneori chiar sfidată, culorile erau și mai stridente, chiar aleatorii. Din acesta au decurs în perioada interbelică alte stiluri precum cubismul și supra-realismul. Angoasa era înlocuită cu un simț al absurdului. Haosul lor controlat era o presimțire că modernismul își atinsese limitele, că speranțele în progres se năruiau.

Postmodernismul apare după al doilea război mondial ca reacție la modernism. Este un răspuns nihilist și relativist, care spune că progresul e iluzoriu și imposibil. Fiecare om are o istorie prea personală să poată fi salvat de marile utopii colective. În plus, fiecare vine din culturi diferite, care nu sunt unele mai bune decât altele.

El refuză să mai creadă în modernitate nu pentru a se întoarce la pre-modern și la clasicism. Ci dintr-un sentiment de dezabuzare. Oglinda realității, care trebuia să fie arta, e spartă și acele cioburi devin propria formă de modernitate.

Abundența producției artistice e de natură să producă o hiper-realitate, de genul celei virtuale în care trăim. Dar care nu mai poate fi disociată în mintea noastră de natura înconjurătoare. Formele artistice anterioare devin un fel de amintiri pe care nu le mai putem uita. De aceea, postmoderniștii favorizează inter-textualitatea, citarea și parodierea unor opere anterioare. E ceva similar cu muzica făcută de DJ din fragmente de muzici ale altora. Rezultă o realitate haotică, nestructurată, fără ierarhii, fără un început și un final. Ceva la fel de diferit ca internetul față de o carte. Și asemănător cu succesiunea de imagini și secvențe vag coerente din videoclipurile muzicale, cu care creștem.

Rațiunea e în opinia lor o construcție a minții noastre, produsă prin intermediul limbajului. Ierarhiile culturale sunt negate ca exemple ale europo-centrismului, care s-ar fi impus doar cu forța asupra altor culturi prin colonialism.

mai pot fi ei numiți progresiști?

Când vorbim de postmodernism trebuie să subliniem că nu e vorba decât în subsidiar de un curent politic. E mai mult o frondă, o mișcare artistică și încă una foarte diversă. Ea contestă ideea de sistem filosofic coerent și orice sistem de valori, punând orice accepțiune existentă a termenilor în seama unui bagaj istoric și ideologic. Deseori, postmoderniștii au polemizat cu adepți ai Școlii de la Frankfurt. Și între ei, postmoderniștii sunt destul de diferiți (e ca și cum ai încerca să rezumi într-un singur tip reprezentanții romantismului). Unii ca Michel Foucault sau Derrida au o faimă nemeritată în opinia mea, prin publicitatea făcută scandalului. Iar alții, ca Jean Baudrillard, au observații interesante despre societatea tehnologică de azi.

După cum observăm, atât Școala de la Frankfurt, cât și post-modernismul se raportează critic dar în feluri diferite la idealurile iluministe. Prima încerca să le restaureze într-o formă mai radicală, al doilea se îndoia de posibilitatea lor. Fără „teoria critică” oferită de prima ca metodologie, nici deconstrucția lui Derrida nu ar fi fost cu putință. Între multele distincții primite de acesta se numără inclusiv premiul „Adorno”, după unul din corifeii școlii neo-marxiste originară din Frankfurt.

Ca reacții contestatare, ambele nu sunt progresiste, dacă rămân doar pe tărâm teoretic sau artistic. Dar ambele sunt folosite de mișcări contemporane militante, care își propun să schimbe societatea cu forța, nu doar să îi comenteze arta. Vorbim de CRT („teoria critică a raselor”) de feminismul radical și de așa numitul „woke”, mișcarea „luptătorilor pentru justiție socială”. Atunci ele pot fi numite (fie și ironic) progresiste, adepții lor trăind convingerea că schimbă în bine societatea. Chiar când instituie cenzura „corectă politic”, ei invocă lucruri care nu se mai pot spune sau gândi în 2023. Deci, implicit, mărturisesc atașamentul pentru o concepție progresistă.

Incoerența acestor mișcări activiste ale post-modernității e flagrantă. Ele susțin simultan că rasele nu există, fiind doar un „construct social”. Dar și că există cu certitudine oprimarea unora de către altele. Ele susțin că nu există sexul biologic, pe aceleași considerente. Dar există dreptul de a nu fi supus „micro-agresiunilor” prin adresarea cu alte pronume decât cele ale genului ales de tine. Precum și dreptul la operații de schimbare de sex, de astă dată clar definit ca masculin sau feminin, deci existent aievea. Ce poate părea amuzant, eclatant într-un tablou sau într-un eseu, devine un coșmar aiuritor în viața reală.

sofistica rabinilor

Jacques Derrida e născut în Algeria, pe când nu era ruptă de Franța, fiind prezentat în mod curent ca filosof francez. Dar originea sa evreiască pare mai aptă să explice cum a ajuns la născocirea „deconstrucției”, ideea care i-a adus celebritatea mondială.

Spre deosebire de cărțile altor religii, Talmudul acomodează o sumedenie de texte cu păreri contrare, în care diverși rabini dau interpretări ale Legii. De la indicațiile foarte stricte de tip deuteronomic, s-a ajuns la discutarea a ce e permis și ce nu în spețe concrete, similar cu precedentele judiciare. Acest gen de dezbateri, cu exemple de sentințe anterioare a primit numele de „pilpul”. Cu timpul, măiestria de a oferi argumente pro și contra a devenit o iscusință în sine, folosită ca amuzament în lumea rabinică, doar pentru plăcerea de a scoate jocuri de cuvinte și interpretări neașteptate.

Cuvântul pilpul vine de la „condimentat”, o picanterie a unor minți ludice. Mai ales în mediul polonez acest joc folosea etimologii amuzante, omonimii și presupuneri absurde pentru a crea un labirint de explicații cu ajutorul cărora contradicțiile erau stinse și o interdicție se putea întoarce pe dos. Cu el se putea arăta că zăpada e neagră, dacă e lângă un coș de fum. Pilpul avea și darul de a-i detașa pe cei pricepuți în atari jonglerii de neinițiați. El seamănă și cu practica sofiștilor greci de a oferi meditații clienților pentru a izbândi în procese cu armele retoricii.

deconstrucția cuvintelor

Jacques Derrida se lansează fulgerător în propria revoluție în 1967, când publică trei cărți într-un singur an, cu o reinterpretare a semioticii. Deloc întâmplător, era atmosfera efervescentă de la finalul anilor șaizeci. Ținta lui sunt cuvintele însele.

În orice limbă, e o alegere arbitrară că un cuvânt corespunde unui lucru sau concept. Dincolo de legătura cu o limbă anterioară, nu putem explica de ce românii au ales să îi spună „cal” animalului respectiv. Dar indiferent cum i s-ar zice calului în alt grai, în orice limbă vor exista alte noțiuni care vor fixa cu necesitate limitele mentale ale respectivului cuvânt. E un cal, pentru că nu e un măgar sau pentru că nu e o iapă sau un mânz. Ei bine, Derrida își ia drept țintă astfel de perechi binare, pe care își propune să le identifice și să le rearanjeze.

Aici el introduce o idee pur marxistă, care mută în limbaj faimoasa logică a luptei de clasă, ce străbate întreaga istorie. Derrida caută îndărătul cuvintelor perechi binare de noțiuni în conflict, care își impun semnificația unul asupra altuia, într-o ierarhie violentă. Ele sunt opoziții de genul: masculin – feminin, puternic – slab, maestru – ucenic. Urmele acestor bătălii anterioare vor fi găsite prin săpături etimologice, puse pe seama istoriei. Se pornește de la morfologie, fiecare subiect are un trecut, straturi de sensuri, context pentru apariție și evoluție. Inutil să spunem că el va favoriza sensurile secundare, elementul mai slab, care nu s-a impus în accepțiunea comună.

Jacques Derrida susține că deconstrucția nu e același lucru cu disoluția subiectului. Țelul e să expună aceste contrarii, dar fără a duce la o sinteză, după model hegelian. Spre deosebire de dialectică, deconstrucția nu încearcă să ajungă la o idee de adevăr, la o lămurire. Problemele pe care le pune rămân un scandal perpetuu.

Deconstrucția e o demolare urmată de reconstrucție prin lărgirea definițiilor și reinventarea lor. De exemplu: drepturile omului sunt extinse în drepturi ale animalelor. Și apoi unor entități cibernetice în transumanism. Drepturile cetățeanului unui stat sunt extinse imigrantului în multiculturalism. Ele nu erau luate în calcul de autorii proclamațiilor și constituțiilor, la vremea lor. Dar autorul se va putea întreba: de ce nu ar fi? De ce s-ar opri evoluția sensului lor în prezent? Drepturile soților sunt extinse celor cu altă sexualitate, unui alt număr de parteneri decât doi. Drepturile femeii sunt extinse persoanelor non-binare. (De altfel, mișcarea LGBT va populariza cel mai mult născocirea lui despre noțiunile fluide și care resping limitările de tip binar.)

un huliganism intelectual

Trebuie să o spunem răspicat: Jacques Derrida e un impostor al lumii academice, fraudulos prezentat ca filosof. Nu e vorba că nu are un sistem închegat, s-au văzut cazuri ilustre, care s-au manifestat prin aforisme. El practică o formă de huliganism intelectual, care nu diferă de protestele militanților climatici, care aruncă vopsea în tablourile din muzee. În afară de originalitatea și extravaganța gestului, nu există vreun criteriu rezonabil după care să îi poată fi evaluată opera.

A făcut turul marilor universități, de la multe fiind încununat și cu premii onorifice. Din când în când, asemeni copilului din poveste, care a strigat că împăratul e gol, au existat nume ilustre ale lumii academice, care au protestat la acordarea acestor distincții. Argumentul lor a fost că opera lui Derrida nu e inteligibilă, nu din prea multă profunzime, ci din lipsă de claritate (aș spune voită), printr-un raport confuz cu noțiunea de adevăr.

Așa zisa filosofie a lui Derrida ar fi putut exista fără victime, ca o notă de subsol a criticii literare. Problema e că ea a fost predată în universități ca o mare cucerire intelectuală. Similar, nu e grav că un pictor abstract produce tablouri aruncând dungi de vopsea pe pânză. Nici că alții i le cumpără la licitații cu o sută de milioane de dolari. Grav e dacă elevilor li s-ar spune că în asta constă arta și că nu e nevoie să mai ia lecții de desen pentru că orice ar mâzgăli e la fel de valoros ca un tablou al lui Rafael.

Unii îl consideră pe Derrida „părintele post-adevărului”, al recent câștigatei libertăți de a te redefini după cum te simți. Dacă există, filosofia lui e o armă politică, nu doar un joc lingvistic. Și dadaiștii au scris poezii din cuvinte scrise pe bilețele și extrase dintr-un săculeț. Dar nimeni nu i-a invocat vreodată ca model pentru o mișcare politică.

Derrida a invocat în scris o sumedenie de nume mari ale filosofiei: Platon, Heidegger, Nietzsche, Marx. Dar el nu intră propriu-zis în dialog cu operele lor, nu îi comentează, nu îi sintetizează. Ci glosează fără relevanță pe marginea câte unei note de subsol. De pildă, într-o carte din 1978, intitulată „Pinteni: Stilurile lui Nietzsche”, dedică un capitol de aberații pe care i le-ar fi trezit propoziția „Mi-am uitat umbrela”, găsită undeva printr-un manuscris al filosofului german. Ce-o fi vrut Nietzsche să zică? E un cod secret lăsat posterității, era poate un citat din altcineva, de vreme ce se găsea între ghilimele? ….

Aplecarea spre irelevant e parte importantă a operei de deconstrucție. Derrida își îndeamnă implicit fanii să îi urmeze exemplu. Ceea ce s-a și întâmplat: a devenit o modă ca operele clasice să fie măcelărite printr-o relectură din perspective inedite. De pildă, pentru a le demasca sexismul sau intoleranța prost camuflată. Sigur că Derrida nu e cel care dărâmă la propriu statui de figuri istorice prin orașele prezentului. Dar cei care o fac, îi copiază stilul. Adică iau un aspect marginal din viața unei personalități ca George Washington sau Thomas Jefferson și spun: a deținut sclavi, trebuie demolată statuia. Deși e limpede că nu de-asta i se ridicase un monument și nu asta e cel mai relevant aspect al vieții lui.

Un alt exemplu: volumul din 1980, intitulat „Carte poștală. De la Socrate la Freud și mai departe”. Aici găsim considerațiile lui Derrida pe marginea unei ilustrații medievale cu Socrate și Platon. „Filosoful” francez ne spune că imaginea i-a stârnit gândul că poate Platon era pe un skateboard și avea o erecție în spatele lui Socrate.

Acest gen de prostii savante fără nicio noimă a lansat spre celebritate o sumedenie de artiști închipuiți. Netalentați cu tupeu au primit elogiile snobilor, locuri în expozițiile de artă contemporană și finanțări grase de la buget pentru darul de a face asocieri insolite.

Andy Warhol a devenit faimos pentru colajul de desene viu colorate după o fotografie cu Marylin Monroe. Unii au numit asta artă. Jacques Derrida e în literatură ca un pictor care ar pretinde că a produs o operă nouă pictând mustăți pe o fotocopie a tabloului cu Mona Lisa. E o mare diferență între a constata haosul lumii moderne, cum au făcut maeștrii absurdului, și a-l promova activ, cu bună știință, ca operă revoluționară sau ca provocare.

atacul împotriva Logosului

Părintele structuralismului, Ferdinand de Saussure, a lansat ideea de bază a semioticii. Întreaga producție culturală a umanității, indiferent ce forme ar lua, poate fi analizată ca un sistem de semne făcute să comunice. Limba este modelul acestui tip de relații, dar și instrumentul ultim pentru înțelegerea și verbalizarea lor. Semnul are două componente: semnificantul (simbolul ales să reprezinte ceva – în cazul limbii: cuvântul) și semnificatul (ideea pe care simbolul încearcă să o reprezinte).

Pentru Saussure, limba e un sistem de diferențe: „în sistemul lingvistic există doar diferențe, fără termeni pozitivi”. Altfel spus, un cuvânt nu înseamnă ceva doar prin el însuși, ci prin aceea că are o sferă de cuprindere diferită de a altui cuvânt. („Ființa” e diferită de „neființă” prin raportul cu verbul „a fi”. „Plin” și „gol” au sens doar prin existența celuilalt termen.) Asta face din limbă un fenomen social: vorbitorii trebuie să urmeze limitele de semnificație fixate de societate cuvintelor. Chiar dacă folosim expresia: „spune cu cuvintele tale”, în realitate suntem constrânși să ne exprimăm cu cuvintele altora, cărora nu le putem acorda orice înțeles ni se năzare.

Aici intervine inovația lui Derrida, care vede modificabile aceste structuri de relații și semnificații. Cel care aplică metoda deconstrucției se va întreba: de ce un cal ni se pare mai bun decât un măgar? Probabil pentru că în mintea noastră ni se pare că mai mare e mai bine decât mai mic. Sau pentru că asociem calul cu marile bătălii, eroismul cavalerilor medievali, cu masculinitatea, cucerirea. Acordăm vasăzică un privilegiu unei asocieri mentale în dauna alteia. În lipsa acestui privilegiu, un ponei nu ni s-ar părea diferit de un măgar și un măgar ar putea trece drept un cal. Probabil ați recunoscut câteva din armele activiștilor sociali de azi: referirea la privilegii și nedreptăți istorice, redefinirea identității, contestarea accepțiunilor uzuale dintr-o societate.

Fidel presupusului să „sistem” de deconstrucție, Derrida alege să pună scrisul înaintea cuvântului vorbit și să absolutizeze textul.

„Ceea ce numesc text e practic tot… Vorbirea e un text, gestul e un text, realitatea e un text în acest sens nou. Asta nu e despre re-stabilirea grafo-centrismului alături de logocentrism sau fono-centrism sau text-centrism. Textul nu e un centru. Textul e o deschidere fără granițe de referințe care se diferențiază mereu.”

Derrida e de părere că în „text” se pot descoperi un fel de „urme”, care devin parte din „scriitură”. Dar nu doar din trecut, ci și din viitor, ceea ce ne aruncă dintr-o arheologie lingvistică în pură imaginație, ca să nu spunem elucubrație. (Un cal ar putea ajunge să fie un catâr, dacă o iapă s-ar încrucișa cu un măgar.) Avem deci un „text” citit în cele mai nesemnificative aspecte ale lui și după înțelesuri subiectiv alese, ceea ce distruge tipul curent de lectură, care caută o idee de adevăr.

Prin clasificarea ca „text”, sunt tratate nediferențiat felurite comunicări: literare, juridice, științifice. Toate pot fi supuse aceluiași tip de analiză pentru deconstrucție. Întreaga realitate e redusă la „discurs”. Avem o lume hiper-rațională, rece, care disecă totul până la a distruge viața și rațiunea, ca o frunză tăiată în multe fâșii pentru a fi pusă pe o lamelă de microscop. Jocul deconstrucției ne duce într-un labirint fără ieșire, care e chiar fundătura de cunoaștere a lumii de azi. Pentru că, așa cum ne avertizează chiar Derrida:

„Absența transcendentului semnificat extinde domeniul și interacțiunea semnificației la infinit.”

După ce ierarhia de semnificații e contestată și răsturnată pentru un cuvânt, procesul e reluat din nou și din nou (ca în pilpul). Noua ierarhie de sensuri va fi ea însăși contestată în numele incertitudinii. Totul e o permanentă căutare, metamorfoză și rearanjare.

Derrida s-a lansat chiar într-un atac împotriva Logosului, a cuvântului cu sens. El denunță cultura occidentală ca fiind una „logocentrică”, pentru că are în orice cuvânt un simț transcendent al unei idei din afara lumii materiale. E ceea ce numește o „metafizică a prezenței”. Logosul e considerat forma ideală a ideilor platonice în filosofie, iar în creștinism are accepțiunea Cuvântului întrupat.

Dacă iluminismul pornise de la Descartes, care înlocuise credința cu îndoiala, ca punct de sprijin, Derrida duce îndoiala carteziană la ultimele ei consecințe. (Dacă trebuie să te îndoiești ca să arăți că gândești și că exiști, de ce nu te-ai îndoi și de limba în care gândești!?) Finalitatea e distrugerea înțelesurilor, a criteriilor și reperelor. Deși pare un act de gândire altfel, e distrusă gândirea însăși, din moment ce fiecare își poate inventa propriile criterii și propriul limbaj, fără opoziții binare de adevărat – fals, bine – rău. Ca dovadă, după această etapă, universitățile umaniste s-au prăbușit în activism bazat pe sentimente și abstractizări, care nu spun absolut nimic util omului obișnuit. Sunt doar filosofări de dragul vorbăriei, cu aparența de lucru interesant – radicalism fără noimă, care duce în nihilism.

„Spectrele lui Marx” (Drumul de la comunism la globalism trece prin balamuc)

În 1993, Jacques Derrida participă la o conferință în California, unde marxiști occidentali căutau să vadă ce viitor mai poate avea ideologia lor după prăbușirea comunismului în Estul Europei. Prelegerea lui se va transforma într-o carte intitulată „Spectrele lui Marx”. Ea are un subtitlu demn de „Pâlnia și Stamate” a lui Urmuz, intitulat: „Starea datoriei, munca de a jeli și Noua Internațională”.

Restul prelegerilor din conferință au fost adunate într-un volum complementar intitulat „Marxismul încotro”. În acela regăsim și contribuția românului Andrei Marga, intitulat „Lumea modernă și individul”. În care vorbea despre erorile lui Marx și utilitatea marxismului occidental după eșecul comunismului în Est. Viitorul rector al universității Babeș Bolyai dădea citate din câțiva corifei ai Școlii de la Frankfurt (cu care se vede că era familiarizat încă dinainte de Revoluție) ca: Max Horkheimer și Jurgen Habermas, dar și din Rosa Luxemburg, Silviu Brucan, Radu Florian și Zbigniew Brzezinski.

Între altele, Andrei Marga clasa naționalismul ca „ultima fază a marxismului estic” și avertiza împotriva pericolului ca „naționalismul xenofob” să folosească structurile vechiului regim. În fața acestui pericol, indica doar liberalismul ca unică soluție. Peste doar câțiva ani, Andrei Marga avea să ajungă ministru al Învățământului în perioada când s-au lansat primele manuale alternative, în linia demitizării. Iar apoi chiar să conducă vremelnic PNȚ-CD, cel mai anticomunist și, teoretic, conservator partid pe atunci.

Dar să revenim la cartea lui Derrida. Titlul e un joc de cuvinte (în engleză, „spectru” înseamnă și stafie) care pleacă de la primele cuvinte scrise de Marx și Engels în Manifestul comunist (1848):

„O stafie bântuie Europa: stafia comunismului. Toate puterile vechii Europe au intrat într-o sfântă alianță să exorcizeze această stafie: Papa, Țarul, Metternich, Guizot, radicalii francezi și spionii poliției germane.”

Ei bine, aceasta e cam singura tangență pe care cartea lui Derrida o are propriu-zis cu opera lui Marx. Acel cuvânt folosit în titlu. În rest, cartea e un delir pur. Când o citești, ai impresia că ești internat într-un azil de nebuni, unde mai mulți pacienți își povestesc fanteziile politico – filosofice. Poți să o citești integral, de la coadă la cap sau să n-o citești deloc, rezultatul va fi același. Rămâi doar cu senzația de impertinență pe care o lasă o carte scrisă la doar câțiva ani după căderea în Europa a celei mai criminale ideologii din istorie, pe care cineva o tratează relaxat și amuzat, dar și cu intenția vădită de a salva ce se mai poate salva din ea.

Și aflăm destul de clar ce anume. Pentru că atunci când nu e bombastic și impenetrabil, Derrida e destul de simplist în gândire, cel puțin în cea politică. El ne spune că marxismul a atins faza finală a istoriei în America, prin abundență și eliminarea tensiunii între așteptare și dorință. Ne descrie tabloul prezentului (1993) ca pe o serie de „plăgi ale noii ordini mondiale”.

„Războaiele inter-etnice (au fost vreodată de alt fel?) proliferează, stimulate de un concept și o fantasmă arhaică, de fantasma conceptuală arhaică a comunității, a statului național, a suveranității, a granițelor, a pământului natal și a sângelui (..)”

Iată miezul inteligibil al cărții lui Derrida despre Marx: propunerile economice ale marxismului nu mai sunt de actualitate, dar el trebuie metamorfozat sub forma globalismului. 

„(..) încă se mai poate găsi inspirație în „spiritul” marxist pentru a critica presupusa autonomie a juridicului și a denunța la nesfârșit preluarea de facto a autorităților internaționale de puternicele state naționale, de concentrarea capitalului tehnico-științific, simbolic și financiar, a capitalului de stat și capitalului privat. O „Nouă Internațională” e căutată prin aceste crize ale legislației internaționale (..)”

Derrida e explicit în a spune că prin „Noua Internațională” înțelege comunismul pe stil nou. (Exprimarea lui e atât de confuză încât face dificilă o traducere coerentă.)

„Alianța unei reuniuni fără parteneriat, fără organizație, fără partid, fără națiune, fără stat, fără proprietate („comunismul” pe care îl vom porecli noua Internațională”).

Între recomandările pe care Derrida le face pentru lumea actuală se regăsește și aceasta:

„O reelaborare a conceptelor de stat și de stat-națiune, a suveranității naționale, a cetățeniei trebuie să corespundă unei faze de mutații decisive. Cea din urmă, ar fi imposibilă fără referința vigilentă și sistematică la o problematică marxistă. dacă nu la concluziile marxiste privitoare la stat și la puterea statului și la aparatul statului, iluziile acestei autonomii juridice (…) într-un spațiu pe care statul nu îl mai domină și pe care nu l-a dominat niciodată de unul singur.” (…)

„Subtitlul Noua Internațională se referă la o transformare profundă, proiectată pe termen lung, a legii internaționale, a conceptelor ei și a câmpului său de intervenție. Cum și conceptele de drepturi ale omului, care au fost lent determinate de-a lungul secolelor, prin multe revolte socio-politice (fie că a fost vorba de dreptul la muncă, sau drepturi economice, drepturi ale femeii și copilului) și legea internațională ar trebui extinsă și diversificată să includă, dacă e să fie compatibilă cu ideea democratică și de drepturi ale omului, pe care le proclamă, un câmp economic și social mondial, dincolo de suveranitatea statelor și de statele – fantomă, la care ne-am referit mai devreme.”

(cuprinsul serialului Cele trei idei noi ale globalismului)