evadare.ro

11. Individualismul neo-marxist. Critica industriei culturale

În zilele noastre, neo-marxiștii sunt criticați dintr-o perspectivă neo-liberală. Astfel ajung să fie etichetați ca „socialiști” sau „etatiști”. Iar bătălia să fie simplificată ca una între „colectiviști” și „individualism”. Lucru care nu e tocmai adevărat. Autorii de căpătâi ai mișcării sunt mult mai aproape de profilul unor anarhiști de stânga, cultivă spiritul de rebeliune, sunt provocatori și răzvrătiți. Ei promovează explicit un spirit cosmopolit, ce am numi astăzi globalism, împotriva structurilor statelor naționale.

Confuzia vine din aceea că, între timp, linia lor a devenit dominantă în universități și între politicieni unde e acceptată inconștient ca normalitate sub limbajul „toleranței”, „diversității” și „corectitudinii politice”. Acum acest tip de stângă globalistă e ferm la putere atât în corporații, în ONG-uri, școli și partidele mari. Dar la origini era o frondă, pentru că adepții ei erau opoziția, iar mentalitatea dominantă era cu totul alta.

Una din tezele cele mai importante, pe care le susțin în acest serial, e că neo-ideologiile sunt deturnări ale ideilor vechi. Și că au un grad de convergență. Au alte obiective și alte priorități decât vechiul marxism, vechiul socialism, vechiul liberalism ș.a … Pentru că se adresează unui altfel de om și contribuie ele însele la apariția unui alt fel de societate. Ele ocupă mental spațiul dezbaterii într-un spectru imaginar stânga-dreapta. Dar în realitate nu sunt atât de incompatibile pe cât par, tocmai pentru că au fost modificate pe un nou făgaș. E ceea ce le permite să coexiste ca idei dominante al lumii de azi. Cel mai des, în aceeași persoană și în același partid.

„liberali” în sensul american

Aceste doctrine trebuie înțelese corect, în dinamica apariției lor, nu prin etichete simplificatoare și uneori eronate. Diabolizarea, cu care operează cei luați de valul polemicilor, e în mod special o piedică pentru a le înțelege succesul și adevărata natură. (Indiferent dacă vrem să le combatem, le simpatizăm sau le observăm cu detașare.) Ele nu puteau avea succes dacă ar fi propus doar lucruri aberante și nu ar fi avut lucruri valide de spus.

Dezamăgiți de coruperea muncitorilor prin confort, neo-marxiștii preferau să se adreseze copiilor lor. Ca profesori, aveau un succes fulminant în universități, acolo unde spuneau tinerilor exact ce doreau să audă: că autoritatea școlii e opresivă și ilegitimă, că munca e o formă de depersonalizare, că revolta e necesară, că vechea generație e închistată în tabu-uri și dogme, că instinctele sexualității nu mai trebuie cenzurate.

Ei nu militau pentru centralizarea resurselor, diminuarea proprietății private sau întărirea statului. E naiv cine crede că poate contracara marxismul cultural arătând ipocrizia că un radical de stânga are azi iPhone și salariu bun de la universitate sau corporație, deci prosperă din capitalism. Cele mai radicale partide progresiste din Occident sunt cât se poate de liberale în abordarea economiei. Asocierea noii stângi cu Lenin sau Stalin poate fi corectă istoric, poate fi eficientă retoric, dar e departe de a-i surprinde esența actuală sau intențiile. Aparent, e o anomalie că în America progresiștii cei mai de stânga sunt numiți „liberali”. În timp ce în Europa, „liberal” e încă perceput ca antonim pentru comunist. Dar nu e deloc nefondată dihotomia americană între liberal și conservator.

La Marx, modul de producție evolua în direcția unei creșteri de eficiență, mereu în dauna celor lipsiți de controlul activelor industriale. Așadar, capitaliștii își sporeau puterea prin spolierea muncitorilor. Costurile mai mici cu forța de muncă aduceau profitul capitalului. Dar spolierea muncitorilor trebuia să genereze revoluția comunistă.

În practică, se observa contrariul: îmbunătățirea nivelului general de trai în Vest. Și rămânerea în urmă a Estului, în cel mai bun caz. Încă din timpul marii crize economice, America lui FD Roosevelt a declanșat programul social și de investiții publice New Deal. Iar după război, toate țările occidentale aveau masive programe sociale (construcții de locuințe) și naționalizări, care le fac să pară socialiste față de anii 70, când s-a trecut la un model neo-liberal.

Pentru noua stângă, aceste programe, care ridicau (fără precedent în istorie) clasa de mijloc, erau considerate o formă de corupere a populației. De aici încolo, critica lor sună elitist, nu ca o formă de reprezentare a celor mulți. Ei devin mult mai interesați de identificarea minorităților active și radicale, cu potențial revoluționar. Și vor găsi această energie în rândul tinerilor, al studențimii și fanilor muzicii rock. Dar asta se va întâmpla abia din anii 60 încolo. Teoretizarea acestei schimbări tectonice avusese loc cu două decenii înainte, în cadrul Școlii de la Frankfurt.

omul, ca produs de serie

În episodul anterior, m-am referit preponderent la aspectele negative din cartea „Dialectica iluminismului”, scrisă în 1944 de Max Horkheimer și Theodor Wiesegrund Adorno. Am promis că în acest episod am să mă refer mai mult la unele părți pozitive. Cartea conține una din cele mai timpurii critici ale culturii de masă și ale derivei spirituale, ca efect al capitalismului. Și în această privință, obiecțiile aduse de noua stângă sunt legitime și pertinente. Putem face (sau nu) abstracție de motivațiile și intențiile acestei critici. Dar suntem datori să îi consemnăm apariția în istoria ideilor. 

Iată, de pildă, observația privind depersonalizarea inerentă, ce apare într-o societate negustorească, în care legea cererii și ofertei e singura lege de care se ține cont.

„Binecuvântarea că piața nu te întreabă de unde vii, e plătită în societatea schimbului de aceea că posibilitățile originii sunt turnate într-o matriță pentru a se potrivi cu producția de bunuri, care se pot cumpăra la piață. Fiecare om e înzestrat cu un sine propriu, diferit de toate celelalte, care trebuie făcut precum celelalte. Dar pentru că sinele nu prea se potrivește cu matrița, iluminismul a simpatizat mereu cu coerciția socială în perioada liberală. Unitatea colectivului manipulat constă în negarea fiecărui individ și în disprețul vărsat asupra tipului de societate care ar putea face din popor indivizi.”

Într-adevăr, capitalismul a lucrat în direcția măcinării simțului identitar. Stânga neo-marxistă a făcut-o din considerente ideologice, a militat pentru deschiderea granițelor sub sloganul că toți oamenii sunt egali, că apartenența la o patrie e arbitrară. Și că lumea bogată datorează asta lumii sărace, pentru secolele de exploatare colonială. Dreapta neo-liberală a deschis aceleași granițe de-a binelea, sub rațiuni economice. Fiecare om a deveni de înlocuit cu un altul, pentru că e mai ieftin și mai profitabil așa.

Când Horkehimer și Adorno scriau pasajul citat mai sus, globalizarea încă nu era realitatea care e azi. Acel „popor de indivizi” încă nu se născuse, dar era căutat ca soluție pentru a sparge monolitul amenințător, pe care îl vedeau în vechile popoare, încă neatomizate. În spatele acelui monstru ațipit, care le părea colectivitatea omogenă, erau forțele oculte ale deținătorilor puterii. Care puteau trezi în orice moment monstrul prin simple aluzii.

„Dar chiar și această colectivitate amenințătoare este doar o amăgitoare suprafață, în spatele căreia se ascund puteri ce o manipulează până la violență. Brutalitatea ei, care îl ține pe individ sub control, reprezintă la fel de puțin calitatea veritabilă a oamenilor, ca și valoarea pe aceea a bunurilor de consum.”

industria culturală

În această carte apare pentru prima dată sintagma industrie culturală, o producție pe bandă rulantă de bunuri spirituale. Consumatorii acestor produse de serie sunt ei înșiși transformați. Și astfel sunt perpetuate relațiile de putere și dominație cu participarea presupușilor exploatați.

„Pe cât de natural cei conduși au luat mereu morala impusă lor mai în serios decât conducătorii, masele înșelate sunt azi captivate de mitul succesului chiar mai mult decât cei de succes. Neclintiți, ei insistă pentru ideologia care îi înrobește. Atașamentul greșit al omului de rând pentru nedreptatea ce i se face e mai mare decât forța vicleană a autorităților.”

Tot aici întâlnim o reinterpretare a principiului plăcerii, impus de Freud. De astă dată, plăcerea e un mijloc de evadare din realitate. Ea ațipește consumatorul, care cade în stare de visare în loc să se revolte. 

Industria culturală constă în transformarea plăcerii într-o promisiune, care nu e împlinită niciodată, ci mereu amânată. Ea „îți promite o masă, dar îți cere să te saturi doar cu meniul”. Funcționează a un drog, al cărui scop e să aducă uitarea. „Pe drumul de la mitologie la logistică, s-a pierdut capacitatea auto-reflecției; mașina îl hrănește pe om, dar îl și dezactivează”.

„Divertismentul reprezintă o prelungire a muncii în capitalismul târziu. Este jinduit de cel care vrea să scape de procesul mecanizat al muncii, pentru a fi apoi din nou apt să i se integreze.”

„Spectatorul n-are nevoie să gândească singur; produsul îi prescrie fiecare reacție: nu prin coerența sa obiectivă – aceasta se dezagregă în clipa în care pretinde gândire – ci prin semnale. Fiecare corelație logică ce presupune un efort intelectual este scrupulos evitată.”

La pachet cu divertismentul, publicitatea e și ea acceptată ca o convenție: consumatorii îi cumpără produsele, chiar dacă le văd falsitatea și defectele. Mai mult, publicitatea pierde și partea pozitivă, de a anunța intrarea pe piață a unui producător nou. Dimpotrivă, prin concentrarea monopolurilor, ea devine atât de scumpă, încât se transformă în privilegiul marilor jucători, o barieră la intrare. Deci prin ea, marile corporații se asigură că nu au concurență, fără să fie nevoite să recurgă la metode mai brutale.

Publicitatea își pierde rolul de informare, intrând într-o logică a planificării consumului. Filmul, literatura, muzica sunt integrate aparatului economic, își produc propria cerere. Arta, ca marfă, nu mai are autonomie față de organizarea economiei.

„Nerușinarea interogației retorice „ce vor oamenii să li se ofere?” vine din faptul că se adresează acelorași oameni, ca subiecți gânditori, pe care, ca sarcină specifică, are a-i dezvăța de subiectivitate.”

Unghiul acestor critici și concluziile lor ne duc destul de departe de vechiul marxism. Uneori, chiar la 180 de grade. Diviziunea muncii produce metode rafinate de cunoaștere și manipulare a omului. Iar acesta „decade antropologic” prin atrofierea fanteziei.

„Blestemul progresului irezistibil e regresul ireversibil.”

Sunt observații cu aer elitist, foarte departe de tezele proletcultismului. (Adorno a fost deopotrivă un critic muzical, promotor al curentelor avangardiste în teatru și muzică.) Cât a fost scumpă, deplânge Adorno, arta a impus burghezilor anumite limite. Dar acum nu mai e cazul. 

„Industria culturală, cel mai inflexibil stil dintre toate, se înfățișează astfel ca țel al liberalismului, căruia i s-a reproșat tocmai absența stilului.”

premoniție sau programare?

Unele din aceste observații sună ca și cum ar fi făcute astăzi. Și mi se par pertinente. De aceea trebuie subliniat că au apărut de sub tipar în 1944, când cultura de masă era într-o formă incipientă. Desigur, nu exista nici televiziune, nici internet, nici muzica pop, rock și tot ce asociem azi culturii de consum. În această privință îi putem considera vizionari pe Horkheimer și Adorno.

Totuși, există în ele ceva dintr-o profeție auto-realizatoare. Pentru că la acea dată revistele, cărțile de succes, chiar cinematograful promovau valori destul de conservatoare. Visul american, al celui care pornește de jos și triumfă, era la tot pasul, chiar începea să fie exportat trans-atlantic. Se cultiva patriotismul prin filmele de război și chiar prin western-uri. Poveștile de dragoste erau întotdeauna între bărbați și femei. Nu de puține ori, familia era prezentată după tipicul patriarhal cu bărbat puternic, femeie gospodină și mulți copii. Poveștile standard ale cinematografului anilor 40-50 ne par azi predici moralizatoare, în comparație cu producțiile actuale, cu programul lor provocator de scandal și promotor al diversității cu orice preț.

E lesne de constatat că, de la acapararea industriei divertismentului de către adepții marxismului cultural, calitatea în sine a producției culturale s-a degradat grav. Abia acum șochează prin vulgaritate, violență și anormalitate. Clișeele, criticate în ani 40-50 de acești apostoli ai schimbării, au fost înlocuite de altele mult mai rigide și mai previzibile în era progresistă. E un conformism al non-conformismului.

Alt aspect demn de consemnat e că membrii Școlii de la Frankfurt au continuat să facă acest gen de reproșuri lumii occidentale și după mutarea din Germania în America. Mai cu seamă după război, ei trăiau într-o societate prosperă, care își regăsea optimismul. În contrast cu elanul acelor ani de boom american, în deceniile 50-60, ei descriu „o societate a falsității”, în care se sacrifică totul pentru supraviețuire. Un dramatism patetic, în raport cu societatea abundenței în care trăiau.

Liberalismul a ajutat neo-marxismul să își împlinească un crâmpei de utopie prin externalizarea muncii. Fapt care înfăptuia nu doar o globalizare (comunismul era un proiect global), dar înlătura din peisajul opresiv fabrica, un bastion al exploatării capitaliste, al ierarhiei. Se renunța la sloganul capturării mijloacelor de producție, care rămâneau în mâna marelui capital, tot mai concentrat. Dar măcar societățile occidentale deveneau unele „eliberate” de munca în fabrică, deveneau societăți ale serviciilor, ale muncii de birou și de promovare a vânzărilor. E genul de rezolvare ipocrită ca trecerea la automobilul electric, care face orașele „verzi și inteligente”, dar mută poluarea în altă parte. La scară globală, lumea a treia devenea „proletariatul”. De unde trecerea treptată spre multiculturalism.

Paradoxal, sub povățuirea acestei generații stângiste, de după anii 60, școala și spitalul au devenit tot mai des privatizate. Serviciile lor au devenit foarte scumpe, ineficiente, finanțate prin complicate scheme de credit și asigurări în parteneriat „public-privat”. Care au produs generații de absolvenți datornici și paria lipsiți de asigurări medicale private.

În școli, a apărut ideea auto-notării, a calificativelor în loc de note, a profesorilor ca prestatori de servicii către copii. Dascălii sunt trași la răspundere dacă își tracasează emoțional elevii. Au fost promovate discuțiile libere înaintea învățării, puterea opiniei, talentul de a dezbate și de a comunica. Toate puneau în discuție principiul ierarhiei. Au fost cultivate domeniile umaniste în defavoarea celor tehnice.

Marx a deturnat demosul de la investigarea poziției privilegiate a marelui capital financiar, către deținătorii industriei și către ierarhia statului. Horkheimer și Adorno deturnează și de la acestea, către demolarea culturii majorității și cultivarea sinelui. De la spargerea ierarhiilor omogene, la atomizarea finală.

(cuprinsul serialului Cele trei idei noi ale globalismului)

Victor Grigore

evadare.ro
November 26th, 2022
Mai multe despre: carti

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact