Neo-marxismul. Partea întâi: contextul istoric în care a apărut

În trinomul neo-ideologiilor, amintit în articolul introductiv, neo-marxismul reprezintă aripa stângă, neo-conservatorismul aripa dreaptă, iar neo-liberalismul e fundalul general al epocii și substratul său economic.

Neo-marxismul face trecerea de la determinismul economic (premisa teoriei lui Marx) la cel psihologic și ancestral. De aceea i se mai spune și marxism cultural; pentru că puțini militanți ai săi mai iau în serios doctrina economică a lui Marx, pe care au înlocuit-o cu una liberală în materie de economie. În schimb, au cultura societății ca scenă a preocupărilor și baricadă de război.

Am precizat deja că marxismul însuși era o deturnare a ideii socialiste, care prin neo-marxism își găsește a doua deviație de la problematica imediată a salariaților, prin împletirea cu freudianismul. În serialul (rămas neterminat) despre Sursele globalismului, am alocat deja trei episoade consistente operei lui Karl Marx. Așa că nu voi mai reveni asupra subiectului. Îngăduiți-mi, în schimb, să fac un pas înapoi pentru fixarea contextului istoric al apariției școlii marxiste în secolul XX, înainte de a-i prezenta propriu-zis ideile și protagoniștii. (Dacă îl considerați inutil, puteți sări peste episodul de azi, în favoarea celui următor.)

contextul istoric

Din trunchiul iluminismului s-au dezvoltat două ramuri viguroase ale modernității: liberalismul și socialismul. Uneori împletindu-se, alteori declarându-și război, fiecare se revendică drept moștenitoarele de drept ale Secolului Luminilor. Fermentul enciclopediștilor s-a regăsit într-o serie de mișcări explozive: Revoluția Americană, Revoluția Franceză, Comuna din Paris, războaiele napoleoniene, revoluțiile burgheze de la 1848. (Fiecare mai înclinată spre câte una din cele două esențe.) Azi le-am spune evenimente mai de stânga sau mai de dreapta. Ele au fost urmate de peste un secol de reforme, nu doar în țările zguduite de revoluții.

La polul opus se regăseau monarhiile ostile acestui val al schimbării. Simbolic, trei dintre ele se vor reuni în Sfânta Alianță după înfrângerea lui Napoleon (Prusia, Imperiul Habsburgic și Imperiul Țarist). Întâmplător, Țările Române se găseau (parțial în interiorul sau măcar) între ultimele două și Imperiul Otoman. (Altă putere de-a dreptul retrogradă, care măcar din motive religioase nu se putea alătura respectivei alianțe.) Dar deasupra tuturora se ridica hegemonia Imperiului Englez, cu flota, bancherii și industriașii săi cu o discretă influență pe toate continentele.

Un caz aparte era cel al Rusiei Țariste, autoritară și înapoiată, practicând un conservatorism creștin refractar la schimbarea predicată în saloanele Parisului sau în cluburile de discuții ale Londrei. Doar Înalta Poartă, defăimată deja de iluminiști ca „bolnavul Europei”, era atât de opacă, ceea ce a făcut-o ținta detestării din partea mișcărilor progresiste și finanței apusene. Rusia avea o pătură de intelectuali seduși total de ideile pariziene (intelligentsia) și o mare populație evreiască. Aceasta era concentrată în partea de vest a imperiului (cu precădere Lituania, Polonia, Belarus, viitoarea Ucraină, Galiția, Basarabia și Bucovina).

Speranțele de emancipare ale acestei minorități fuseseră aprinse de reformele lui Napoleon. Iar apoi se transformaseră în fundamentalism religios prin apariția în regiune a mișcărilor de tip hasidic. În fine, la începutul secolului XX, aproape toată comunitatea respectivă e cucerită de ideile stângii socialiste sau comuniste, devenind militantă activă pentru o ruptură totală de regimul țarist.

Evreii așkenazi din Imperiul Rus erau deopotrivă un burete pentru ideile revoluționare apusene, dar și pentru pătrunderea capitalismului financiar într-o lume agrară. Talentul negustoresc și mai ales predilecția pentru cămătărie și ocupația de arendaș sau cârciumar, îi făcea și paratrăsnetul revoltelor țărănești. Astfel au loc incidente violente de ambele tabere, iar uneori masacre, cu sau fără implicarea autorităților, întinse pe aproximativ două secole.

Uneori, ideile circulau și în sens invers, chiar accelerate de astfel de momente tragice. De pildă, sintagma „melting pot” (creuzet), care descrie amestecul tipic american, ajunge pentru prima oară în America în 1908, ca titlu al unei piese de teatru de Israel Zanwill. Care fugise peste Atlantic după pogromul de la Chișinău din 1903 (pe atunci parte din Imperiul Țarist). Piesa imaginează o Americă idilică, multiculturală, în care diferențele dintre etnii sunt estompate. (Ceva similar cu foarte populara piesă „Take, Ianke și Cadâr”, jucată zeci de ani pe scenele românești.) Resentimentele interetnice din Imperiul Rus promiteau astfel să fie rezolvate într-o utopie multiculturală americană, la fel cum se rezolvaseră acolo și luptele seculare dintre catolici și protestanți din Vestul Europei. Dar nu toți vedeau la fel „finalul fericit”.

În acest context aveau să izbucnească în Rusia trei episoade dramatice. Primul a fost asasinarea țarului Alexei al II-lea în 1881, de teroriști socialiști. Incident urmat de represalii pe scară largă. Al doilea e revoluția din 1905, de nuanță liberal – socialistă, care îl aduce la putere pe Aleksandr Kerenski, cu un scurt regim parlamentar. Regim care păstra o monarhie constituțională. Al treilea e lovitura bolșevică din 1917, care instaurează pentru 74 de ani un regim comunist, inițial sub conducerea lui Lenin. Eveniment însoțit și de lichidarea familiei imperiale. Ceea ce relua cu o întârziere de aproape 130 de ani ghilotina și teroarea Revoluției Franceze, dar la o scară incomparabil mai mare prin apariția sistemului penitenciar numit Gulag. Rusia agrară era atunci departe de avanpostul capitalismului, ca Anglia sau Germania, unde Marx prevăzuse că va izbucni o revoluție comunistă.

războiul și marxismul în Vest

Revoluția Rusă (mai mult o lovitură de palat, dată la Petersburg fără știința poporului) e urmată imediat de tentative similare în Bavaria și la Budapesta. Ele erau aliniate cu ideea comunistă a revoluției mondiale, dar au supraviețuit doar efemer.

Primul război mondial obligă la regândirea proiectului marxist. În principal, pentru că el infirmase profeția lui Marx că proletariatul din toate țările se va uni împotriva deținătorilor fabricilor și vor institui o societate fără clase, cu proprietate comună asupra terenului agricol și capacităților industriale. Dimpotrivă, realitatea arătase că oamenii se uniseră pe linii naționale în jurul monarhilor pentru a-și apăra patriile, pentru care luptau până la ultima suflare.

Mai mult, criza bursieră a capitalismului din anii 20 adusese pe un val de popularitate mișcări autoritare de tip fascist în mai toată Europa. Mișcările extremei drepte aduceau împreună foști combatanți în primul război, alături de studenți radicalizați și muncitorime, care astfel se impregna de un caracter virulent anti-comunist, neprevăzut de Marx.

Încă mai grav pentru stânga era că și acolo unde comunismul era impus, muncitorii și țăranii nu răspundeau cu entuziasm. (Steagul cu secera și ciocanul simboliza alianța dintre cele două ocupații.) În Rusia, izbucnise un lung război civil, câștigat de Armata Roșie, condusă de Troțki. În România după 1944 avusese loc cea mai lungă rezistență armată în munți, de peste un deceniu, însoțită de răscoale țărănești contra colectivizării, soldate cu deportarea la Canal. Iar în 1956 în Ungaria și în 1968 în Cehoslovacia avuseseră loc revoluții pentru liberalizare și distanțare de Moscova. La nivel popular, comunismul era respins atât în Est cât și în Vest.

Comunismul se născuse în Vest. Marx și Engels își scriseseră opera la Paris și mai ales la Londra. Tot acolo se crease și prima Internațională, în 1864, care și-a ținut primul congres la Basel, în Elveția, doi ani mai târziu. Cei mai faimoși „revoluționari de profesie” trăiau în Elveția (Lenin) sau Brooklin, New York, ca gruparea lui Troțki. Strict logistic, în Apus se găsea toată presa socialistă, iar revoluția bolșevică din Rusia s-a făcut cu finanțare de la statul german, inamic în război, și de la bancherii de pe Wall Street ca Jacob Schiff, Abraham Kuhn și Solomon Loeb. Primul dintre ei plecase în America din Frankfurt, pentru a deveni cel mai puternic bancher american de până la căderea bursei din anii 20.

După 1917, centrul de greutate al comunismului mondial se mută la Moscova, care devine coordonatoarea și finanțatoarea rețelei internaționale numite Comintern sau Internaționala a Doua. Fără tradiția intelectuală apuseană, Kremlinul va populariza pe glob propria variantă de comunism numită „marxism-leninism”. Ulterior, teoria revoluției se va transforma într-o practică a gestionării statului comunizat, sub forma stalinismului. Urmat mult mai târziu, după război, dar mai ales în anii 60, de versiunea chineză de conducere și revoluție culturală, numită maoism.

Primele idei critice la adresa marxismului, în cadrul mișcării comuniste, dar distanțate de experimentul sovietic, i-au aparținut lui Gyorgy Lukacs (născut Bernart Lowinger). Viața lui fusese o aventură demnă de un revoluționar de profesie. A făcut parte din guvernul revoluționar al lui Bella Kuhn de la Budapesta, răsturnat de intervenția armatei române în 1919.

Apoi trăise perioada de până la recomunizarea Ungariei, în Uniunea Sovietică – unde fusese pus de Stalin să conducă institutul de Marxism, dar căzuse ulterior în dizgrație. Revenit în Ungaria, ia parte și la revolta din 1956, după care se refugiază o vreme în România împreună cu guvernul „deviaționist” al lui Imre Nagy. Va reveni apoi în Ungaria pentru o carieră de partid până la adânci bătrâneți.

De numele lui Gyorgy Lukacs se leagă apariția înfloritorului curent al marxismului occidental, diferit de școala leninistă și tot mai critic cu dictatura lui Stalin, cu conservatorismul și rigiditatea societăților estice. Lukacs era nemulțumit că ideea comunistă era impopulară între estici, și dorea să o facă populară printr-o literatură de propagandă – așa zisul proletcultism sau realism socialist. El observa că în țările estului se instaurau dictaturi rigide și impopulare, paradoxal conservatoare, pe care le-ar fi vrut înlocuite cu un spirit revoluționar.

Gyorgy Lukacs a fost primul care a enunțat obiectivul răsturnării valorilor occidentale, așa cum se stabilizaseră ele după iluminism. Cartea lui despre Istoria conștiinței de clasă apare în 1923, anul înființării institutului de la Frankfurt.

Așadar, în 1923 se înființează în Germania Institutul de Cercetări Sociale, finanțat de Felix Weil. Scopul cercului intelectual era să dezbată scrierile lui Marx într-un mod critic, astfel încât să le aducă la zi cu situația de după primul război mondial, să explice de ce nu au avut succes revoluțiile proletare și cum poate fi reformat marxismul pentru mai multă eficiență.

Întrucât aproape toți membrii cercului erau evrei, institutul s-a mutat din Germania întâi la Geneva în anii 30 și apoi în Statele Unite. (Mai precis la Universitatea Columbia din New York.) Chiar dacă o parte din vedetele sale și-au scris majoritatea operei în America, în locuri ca Palo Alto sau Universitatea Berkley din California, gruparea lor a rămas cunoscută în istorie ca Școala de la Frankfurt.

Max Horkheimer a fost primul conducător al institutului, și cel care îl aduce pe Theodore Adorno. Alte personalități marcante ale școlii au fost: Herbert Marcuse, Erich Fromm, Jurgen Habermas. Despre ale căror idei vom vorbi în episodul următor.

(cuprins)