9. Cum a apărut teoria critică, arma unui război cultural

„Filosofii au interpretat lumea în moduri diferite. Totuși, ideea e (cum) să o schimbi.”. Acest citat e bătut în marmură pe mormântul lui Karl Marx de la Londra. Deasupra lui stă, cu litere și mai mari, ultima propoziție din Manifestul comunist, faimosul îndemn: „Muncitori din toate țările, uniți-vă!”.

(Articolul de față face parte din serialul Cele trei idei noi ale globalismului. În episodul precedent am analizat o carte a lui Max Horkheimer, din 1941, care marchează cel mai clar virajul către neo-marxism. Scriam deja comentariul următoarei cărți a aceluiași autor, din 1944, când… Am realizat că ambele cărți au nevoie pentru a le fi mai clar înțelese implicațiile și chiar conținutul, de expunerea mai în detaliu a chiar teoriei din spatele lor. Aceasta fusese făcută tot de Max Horkheimer, conducătorul Școlii de la Frankfurt, într-un eseu din 1937, intitulat „Teoria tradițională și teoria critică”. Deși cronologic, serialul face un pas în spate, acest episod lămuritor cred că nimerește exact unde trebuie. 🙂 )

În eseul din 1937, Max Horkheimer lansa o metodă de schimbare din temelii a lumii, în acord cu dezideratele marxiste. La data respectivă, a trecut aproape neobservat. Și nu poți acuza pe nimeni pentru asta: stilul e înfiorător de abstract, adevărată tortură pentru iubitorii de lecturi facile, miza pare livrescă și concluziile vagi.

Cu toate astea, abia din anii ’60-’70 încolo, el va deveni pentru activiștii noii stângi la fel de important ca Manifestul comunist, pentru activiștii vechiului marxism. Textul scris de Marx și Engels în 1848 era înflăcărat, direct, incitator, adresat explicit proletarilor. Textul lui Horkheimer e abscons, pedant, adresat intelectualilor pasionați de filosofie, activiștilor culturali. Adică exact noului nucleu revoluționar, care nu va mai căuta prozeliți în fabrici, ci în universități.

De atunci și până în zilele noastre teoria critică a devenit metoda de lucru cea mai importantă a neo-marxismului. Din această abordare au decurs ulterior: combaterea discriminării, „corectitudinea politică”, teoria critică a raselor, feminismul militant, lupta cu neo-colonialismul, programele pentru minorități etnice și așa zisele minorități sexuale LGBTQ ș.a..

Sintagmele adepților ei au devenit limbajul curent al birocraților statului, al militanților „woke” (treziți) din corporații, al stângii progresiste și nu numai. Sunt parte a ideologiei dominante cel puțin în spațiul euro-atlantic și în organizațiile supra-naționale ca ONU, OMS, UNICEF, FMI, Banca Mondială, Uniunea Europeană, OSCE, Forumul Mondial și o pletoră de alte fundații și conclavuri.

E, așadar, important să înțelegem cum a fost gândit acest mecanism, de unde a pornit și cum funcționează o idee, care a avut atât de mare impact asupra lumii. Noua metodă, inventată de Horkheimer, avea ca scop să combată inegalitatea, colonialismul și să prevină instaurarea unor regimuri autoritare. Pe lângă acestea, dorea să ofere o alternativă la frivolitatea culturii de masă; iar schimbarea economiei avea să servească și la prevenirea crizelor de mediu. (Asta dacă vă întrebați când s-au intersectat stângismul cu ecologismul,)

Horkheimer pornea de la nucleul de bază al concepției lui Marx: că societatea se împarte în exploatați și exploatatori. Dar se îndepărta foarte mult, pomenindu-și maestrul destul de rar. (E valabil pentru toți membrii școlii de la Frankfurt.) El considera că relațiile de tip feudal, patriarhal, s-au transmis și după apariția capitalismului în societatea burgheză. Dar că de această dată, oprimarea are loc la nivel intelectual. Scopul lui declarat era să emancipeze categoriile vulnerabile de această opresiune mentală.

Ascunsă în spatele unui verbiaj stufos, teoria critică indica următoarea procedură practică. Intelectualul trebuia să identifice rând pe rând o problemă, să detecteze cine e victima din ecuație și cine poate fi agentul schimbării, care să aducă îmbunătățiri, precum și pe ce căi să se facă asta. E o metodologie de propagandă și inginerie socială.

Într-o asemănare izbitoare cu vasta operă a lui Marx, și neo-marxiștii se vor concentra aproape exclusiv pe criticarea în detaliu a sistemului existent. Este un act de demantelare la nivel mental fără schițarea unui proiect concret de alternativă, o rezolvare. În schimb, demontează tot, pun totul sub lupă. Ei caută să afle ce ține sistemul în funcțiune, dincolo de simpla deținere a unor mijloace de producție și de capital. (De fapt, ajung sa distragă cu totul atenția de la capital și cine-l deține, pentru a vorbi de cum sunt închegate cultural societățile și statele.)

Cunoașterea e considerată subiectivă, nu pot exista proiecte finale de societate sau despre adevăr. Totul era relativizat, desfăcut în piese mici și recompus, toate criteriile puteau fi puse în discuție. Rămânea stabilă doar ostilitatea față de tradiția majorității.

Sigmund Freud dăduse ideea că atât bolile nervoase, cât și operele de artă au ca izvor tensiunile sexuale reprimate. Ca să înțelegi autorii operelor și să tratezi pacienții, trebuia să le analizezi copilăria, visele, fantasmele. Erich Fromm extinsese schema psihanalitică la scara societății: în spatele ascensiunii unor partide și mișcări, se ascundeau aceleași resorturi freudiene. Ca să le combați, trebuia să le denunți înclinațiile iraționale spre sadism sau masochism.

Max Horkheimer nu contrazice această latură explicativă a colegului său de școală. Dar insistă pe alte resorturi, mai marxiste, ale patologiei sociale. Acestea decurg din tensiunea raporturilor de putere din societate și economie. Ca să tratezi societatea, trebuia să vezi ce relații de putere au făcut să apară o anumită opinie în mintea unui autor; dar și în mintea unui om oarecare, ca reprezentant al unei clase sociale. Ce trădează, de fapt, felul în care se exprimă el?

(Această ingenioasă tehnică de mutare a reflectorului de la ce spune un autor, la ce ne ascunde despre el, atunci când spune, fusese născocită de Nietzsche în „Genealogia moralei”. Desigur, în cu totul alte scopuri și cu alți adversari de combătut.)

Unghiul de atac al lui Horkheimer va deveni explicit mult mai târziu, sub forma corectitudinii politice, trecând prin Marcuse și Habermas. Atunci când folosește un cuvânt „sensibil” la adresa unei minorități, cu bagaj istoric, care evocă sclavia, să spunem (nigger, țigan) nu cumva burghezul alb își etalează puterea, privilegiul istoric, și îl oprimă pe minoritar, ca să nu se ridice? Doar în cadrul acestei ideologii poate fi înțeles paradoxul că minoritarul are voie să folosească același cuvânt în cântece și vorbirea curentă, dar majoritarul, nu. Pentru că, potrivit doctrinei, unul face parte din clasa dominantă, iar celălalt nu. Și în consecință nu poate folosi acel cuvânt în scop ofensiv. (Cum spuneam, acestea sunt dezvoltări mult ulterioare, care nu vor apărea decât decenii mai târziu, nu în articolul din 1937. Dar germenele acestei linii de gândire, acolo se află ca teoretizare.)

„Existența societății a fost fondată direct pe oprimare sau a fost rezultatul ciocnirii oarbe de forțe, dar în tot cazul nu a fost rezultatul unei spontaneități conștiente din partea indivizilor liberi.”

Teoria critică nu își propune să elimine abuzurile, întrucât consideră abuzurile o necesitate (inerentă) a organizării structurii sociale în forma de acum. Scopul ei nu e să facă structura să funcționeze mai bine.

„Dimpotrivă, e suspicioasă în ce privește categorii precum: mai bine, folositor, potrivit, productiv și valoros – așa cum sunt ele înțelese în actuala ordine și le refuză ca propuneri neștiințifice, cu care nu se poate face nimic.”

Autorul recomandă aluziv un comportament subversiv, prin care să fie îndeplinite îndatoririle formale din societate, dar concomitent cu critica. Adeptul n-ar trebui să uite că „formele culturale sunt susținute de război și oprimare, nu sunt creația unei conștiințe de sine utile”. Se înțelege, că prin „conștiință de sine utilă” se are în vedere acea gândire care a internalizat deja concepția marxistă privind lupta de clasă.

„Motivația teoriei critice e efortul de a depăși tensiunea și de a aboli opoziția dintre acele procese ale relațiilor de muncă, pe care societatea e construită, pe de o parte, și spontaneitatea individului, raționalitatea lui, și simțul că are un țel, pe de cealaltă parte. Gândirea critică are un concept al omului ca fiind în conflict cu el însuși până când această opoziție e înlăturată.”

Atacul nu mai e la averea bogatului, ci la „gândirea burghezului”. Ea e astfel constituită încât ego-ul său se imaginează autonom, o individualitate separată de alte evenimente. Doctrina îl va transforma pe omul, care se exprimă la fel ca părinții și bunicii lui, într-un pacient. Și îi va aminti: ești așa și gândești așa, pentru că faci parte dintr-o clasă privilegiată, sau dintr-o etnie dominantă, pentru că ai o istorie de opresiune în spate… Apartenența devine o problemă.

„un exemplu ar fi ideologia naționalistă. Aici retoricul „noi” e luat în serios; limbajul e acceptat ca organ al comunității.” (p. 210)

(Citatele sunt din volumul în limba engleză „Teoria critică. Eseuri selectate” de Max Horkheimer, New York, 2002) 

Horkheimer, și restul confraților din Școala de la Frankfurt par să își îndoctrineze adepții cu un dublu limbaj foarte complex dar mincinos, asemănător cumva cu limbajul de lemn din comunism. Formele tocite și impersonale ale limbii de lemn, folosită în congresele PCR, se regăsesc acum într-o sumedenie de cuvinte-semnal și construcții de plastic, ca un văl adormitor sub care se ascunde revolta. Activitatea teoriei critice e „construcția prezentului social”.

 „Categoriile marxiste de clasă, exploatare, plus valoare, profit, pauperizare și prăbușire sunt părți ale unui întreg conceptual, iar înțelesul acestui întreg trebuie căutat nu în prezervarea societății contemporane, dar în transformarea ei în modelul potrivit de societate.” (218)

Teoria critică merge contra obișnuințelor de gândire, care contribuie la persistența trecutului, de aceea „pare nedreaptă și părtinitoare”. E ceva ce se va putea spune și despre politicile ce vor decurge din ea, multe decenii mai târziu: precum cotele speciale de locuri la liceu sau facultate, potrivit „acțiunii afirmative”, sau cotele de gen, minorități sexuale și etnice de la angajarea în corporații. Nedreptatea de azi se presupune că va compensa nedreptatea de ieri și din secolele trecute. Corectitudinea formală e considerată periculoasă, pentru că poate duce pe căi greșite mintea.

Teoria nu promite nimic concret și va acționa lent prin: „creșterea numărului de discipoli edificați, influența lor în unele guverne, poziția de putere a unor partide care au o atitudine pozitivă față de teorie sau cel puțin nu o scot în afara legii”. (pag. 219) Acea sintagmă „discipoli edificați” cred că traduce cum nu se poate mai bine conceptul englezesc actual de „woke” și „cultura woke”, a militanților „treziți” cu privire la nedreptăți și adepți ai cenzurii în numele prevenirii discriminării.

Încă din 1937, cu mult înainte de apariția a ce s-ar putea numi cultură de consum – televiziune, cinematograf popular, muzică la modă, Horkheimer e de părere că ideile populare sunt rodul unei contagiuni și a unor manipulări.

„Individul nu mai are idei proprii. Conținutul credințelor maselor, în care nimeni nu crede, e produsul imediat al birocrațiilor economice și politice care conduc, ai căror discipoli urmează în secret propriile interese atomistice, prin urmare neadevărate; ei acționează ca simple funcții ale mașinăriei economice.” (p. 237)

Așadar, puterea autoritară a industriașului, a deținătorului de capital economic, a trebuit să fie împărțită cu o castă managerială, tehnocratică, de care depinde atât funcționarea eficientă, productivă, a investiției, cât și controlul social al maselor de muncitori. Ce-ar fi?… pare să se întrebe în subtext autorul…. dacă în loc să alergăm să convingem muncitorimea la revoluție…. ne-am adresa acestei tehnocrații? Sau, mai întâi, dacă am crea o generație de activiști ai mișcării pe tărâmul ideilor.

„Prima consecință a teoriei care îndeamnă la transformarea societății în ansamblu e doar intensificarea luptei cu care teoria e conectată.” (p. 219)

Așadar, lupta de clasă nu dispare, își mută doar centrul de greutate sau frontul cel mai aprins. Cei care vor învăța să stăpânească această teorie vor fi un fel de intelighenție rezultată dintr-o diviziune a muncii față de politicieni. Pentru ei, teoria critică va deveni de atunci încolo, cel mai util levier.

(va urma) || Înapoi la cuprinsul serialului