Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
Neo-marxiștii nu erau primii care să critice modernitatea, dar până atunci obiecțiile veniseră dinspre dreapta și de la „reacționari”, nu dinspre stânga progresistă. Iluminismul fusese criticat dinspre creștinism, pentru promovarea secularizării. Revoluțiile liberale au fost contestate chiar de contemporani, dinspre catolicism (Joseph de Maistre) și conservatorismul britanic (Edmund Burke).
Sentimentul că s-a pierdut ceva din sensul vieții îi bântuise pe marii existențialiști: de la Soren Kierkegaard, la Friedrich Nietzsche la Fiodor Dostoievski. În special în literatură, această angoasă avea să producă mari capodopere ale absurdului prin: Franz Kafka, Eugen Ionesco, Albert Camus. Pericolul reprezentat de apariția omului de masă și răsturnarea vechilor ierarhii fusese semnalat de sociologul italian Gaetano Mosca și apoi de comentatorul spaniol Ortega y Gasset.
Karl Marx legase această mutație psihologică și socială de ceva materialist: felul în care munca era organizată în istorie. Munca sclavilor elibera clasa aristocratică de corvoada trudei manuale, lăsându-i privilegiul de a produce filosofie, artă și de a se dedica politicii. Într-un mod similar, diviziunea muncii în fabrică, segmentarea unor procese devaloriza munca. Îl înstrăina pe lucrător de satisfacția roadelor ei, de prestigiul meșteșugului său, traducea măiestria exclusiv în bani. E ceea ce Marx teoretizase ca alienare. Era latura umană a gânditorului din Trier.
În același fel în care Marx fusese foarte iscusit și pertinent în a detecta hibele capitalismului, și ucenicii săi de școală nouă sunt foarte buni când critică modernitatea. Ironic, însă, lumea a fost transformată în așa măsură de „marșul lor prin instituții”, încât azi critica li se aplică în primul rând chiar lor. Atunci erau o forță de opoziție tânără și marginală, acum ei dictează cultura dominantă.
În finalul episodului precedent, am început să citez din „Eclipsa rațiunii”, cartea din 1941 a lui Max Horkheimer, cu reproșurile neașteptate făcute iluminismului. După acel moment, care orientativ se încheie la începutul secolului 19, omul se consideră capabil să se bazeze exclusiv pe propria judecată, fără apelul la credințe revelate sau la tradiție. Aparent, era o mare victorie, descrisă de iluminiști ca maturizare, depășire a etapei basmelor. Toată istoria omenirii, de la Socrate încoace, li se părea că a curs în direcția câștigării acestei autonomii. Dar era o problemă.
„Cu cât ideile au devenit mai automatice, instrumentalizate, cu atât mai puțin sunt văzute ca gânduri cu înțeles în sine. Sunt considerate lucruri, mașinării. Limbajul a fost redus la încă o unealtă în aparatul gigantic de producție în societatea modernă.”
Conceptele au fost raționalizate în instrumente care salvează timpul. Gândirea însăși a fost redusă la nivelul unui proces industrial, supusă unui orar strict – pe scurt, a fost făcută o componentă a producției.
Autorul admiră la Socrate curajul de a contesta autoritatea tradiției și cultul public atenian – deci uzanțele sociale. Maestrul lui Platon opunea acestor valori o etică trecută prin filtrul propriei conștiințe. El ne învăța un act revoluționar: să gândim lumea după propria judecată, în loc să o acceptăm ca un dat moștenit. Această pretenție de autonomie a sinelui a intrat în reflexul naturii noastre, încât nici nu ne putem imagina că ar putea fi altfel.
Totuși, Horkheimer vede o utopie în aceea că un individ ar putea fi complet izolat de societate. Dimpotrivă: „Dacă omul de rând se retrage din implicarea în politică, societatea tinde să se întoarcă la legea junglei, care strivește orice vestigiu al individualității.” Peste acest strat, cultura greco-romană a primit o nouă temelie creștină. Care aduce lucruri în plus.
„Individul creștin a apărut din ruinele societății elenistice. (..) În fapt, aspirația către individualitate a fost întărită enorm de doctrina că viața pe pământ e doar un interludiu pentru povestea eternă a sufletului. Valoarea sufletului a fost mărită de ideea egalității, implicată de creația omului de către Dumnezeu după propriul chip și în iertarea întregii omeniri de către Hristos.
Conceptul unui suflet ca lumină interioară, în care sălășluiește însuși Dumnezeu, a apărut doar în creștinism. Și toată antichitatea are un aer de îndepărtare și goliciune, în contrast. Unele învățături ale Evangheliei și povești despre simpli pescari și tâmplari din Galileea fac capodoperele Greciei să pară mute și fără suflet, lipsite de acea „lumină interioară”, iar marile personalități ale antichității să pară barbare și neșlefuite.” (..)
„Tocmai prin negarea voinței de supraviețuire pe pământ în favoarea salvării sufletului etern, creștinismul a afirmat valoarea infinită a oricărui om, o idee de care s-au pătruns până și sistemele ne-creștine sau anti-creștine ale lumii vestice.”
Și aici apar câteva particularități ale evoluției creștinismului apusean, ale căror urmări ies la suprafață ca o undă de șoc în modernitate. Dat fiind că statul roman se prăbușise în imperiul de Apus (nu și în cel de Răsărit) Vaticanul preia funcțiile tradiționale ale administrației, de organizare a vieții. Dar o face într-o nouă realitate, în care revoluționara idee a conștiinței autonome și a sufletului era asimilată. Biserica Catolică își extindea autoritatea și „asupra vieții interioare, o sferă neinvadată de instituțiile sociale ale antichității clasice”.
Apoi era o problemă teologică de finețe. Scolastica desprinsă din Toma d’Aquino, în combinație cu rigurozitatea lui Aristotel, a fost mai populară între elitele clericale, decât simplitatea Fericitului Augustin, decât speculațiile neo-platonicilor și sentimentalismul evocat de Francisc din Assisi. Miracolele și pătimirile mișcau mulțimile, dar savantlâcurile ispiteau cărturarii. De unde, din universitățile create în umbra mănăstirilor, vor răsări filosofii umanismului și savanții.
„În creștinism lipsește conflictul dintre ego-ul uman și natura finită, ca în rigurosul monoteism ebraic. Pentru că Hristos e mediator între adevărul infinit și natura umană mărginită, tradiția lui Augustin, care exaltă sufletul și condamnă natura, a pierdut în cele din urmă în fața tomismului aristotelic, care e o mare construcție pentru reconcilierea idealului cu lumile empirice.”
Iată-ne, așadar, la o cumpănă între lumi. Evul Mediu se retrage, lăsând loc Renașterii și apoi marilor speranțe ale Rațiunii. Împotriva rațiunii filosofilor s-a adus o vreme „argumentul bunului simț și al obiceiului observat”. (Era apărarea conservatoare în fața acestui marș al progresului.)
„Declarația de Independență a identificat bunul simț cu adevărurile de la sine evidente, reconciliind astfel empirismul cu metafizica raționalistă.”
Dar acest artificiu retoric al „părinților fondatori” americani nu a făcut decât să amâne realizarea că marile idei clamate nu au o bază în absența ideii de adevăr obiectiv. „Individul credea rațiunea un instrument în slujba sinelui (..) acum mașina a dat jos șoferul”.
Ce rămânea de pus în loc? Regula majorității. Ea se pretinde a fi un „cumul de rațiuni obiective; dar de unde ar avea individul știința a ce e mai bine pentru sine când votează?” Dacă se ajunge să se plebisciteze o dictatură, aceleași argumente privind interesul majorității vor putea fi aduse, ca și împotriva ei. „De aici încolo, o dictatură e rea doar pentru cei care nu îi sunt beneficiari, fără alte opreliști teoretice.”
Acum majoritatea e prezentată ca arbitru al vieții culturale – gustul publicului, cerința pieței. „Când tradiția era invocată în vechime, se credea încă în ideea de adevăr obiectiv. Acum tradiția democratică e invocată ca un avertisment privind părerea majorității.” (…) „Gândul trebuie să se plece principiului majorității, exprimat prin sondaje și tehnici moderne de comunicare.”
Secularizarea a făcut un pas după altul. Mai întâi, prin separarea științei de religie. Apoi, prin separarea filosofiei de teologie. Apoi separarea psihologiei, eticii și politicii de metafizică. Locul spiritului s-a restrâns tot mai mult.
„Înainte, realității i se opunea idealul (..) Astăzi astfel de ideologii sunt compromise și trecute cu vederea de gândirea progresistă, care involuntar facilitează ridicarea realității la statutul de ideal.”
Au rezultat două produse ale lumii noi occidentale: pozitivismul și pragmatismul. „Pozitivismul e o tehnocrație filosofică.” Știința e transformată în instrument, care înlătură atât filosofia cât și democrația. „Ca orice crez, știința poate fi folosită în slujba celor mai diabolice forțe, iar scientismul nu e mai puțin obtuz decât religia militantă.” (…) „Nu există distincție clară între liberalism și autoritarism în știința modernă.”
Pragmatismul „neutralizează gândirea”, face din ea un simplu instrument, o funcție a execuției și producției: comandă, planificare, organizare eficientă. „Pragmatismul reflectă o societate care nu are timp să își amintească sau să mediteze.” Time is money.
Prin acestea, se poate trece la nivel colectiv de la stăpânirea naturii la stăpânirea omului și stăpânirea naturii lui interioare. Iată un drum lateral neanticipat de enciclopediștii care se închipuiau un Prometeu care dăruiește focul atunci când explicau mulțimilor că fulgerele vin din ciocnirea norilor, nu de la Zeus sau sf Ilie.
„Dacă rațiunea e declarată incapabilă să determine scopurile ultime ale vieții și trebuie să se mulțumească a rămâne o simplă unealtă, singura ei menire e perpetuarea activității ei de co-ordonare.”
Acum forțele economico-sociale au înlocuit stihiile naturii în mobilizarea energiilor. Iar înțelegerea eshatologică a vieții a fost înlocuită cu o darwinistă luptă pentru supraviețuire.
Tot acest rechizitoriu sună destul de neașteptat pentru ce asociem astăzi cu neo-marxismul. Și asta pentru că e doar o parte, pe care o consider valoroasă, dintr-o construcție intelectuală mult mai amplă. Când reproșa ruptura dintre ideal și rațiune, Horkheimer nu pleda pentru întoarcerea la valorile creștine sau la ceva dinaintea secolului XIX. Spunea că „suntem produsul iluminismului, dar soluția nu e întoarcerea la forme mai primitive de rezistență, ci descătușarea gândirii independente”.
Reproșurile sunt atât de puțin materialiste, aproape sentimentale și estetice, încât umbra lui Marx se zărește greu. Uneori e aproape poetic: „meditația, care privea spre eternitate, e depășită de inteligența pragmaticului, care privește spre următorul moment”. Iată o frază care sună chiar pe dos decât Marx, care înfiera religia ca pe „opiul popoarelor”, ca pe o diversiune de la împărțirea banilor în economie.
Cartea apărea, totuși, la 24 de ani de la Revoluția Bolșevică în Rusia. Cunoaștem faimoasa replică dată de Lenin unui ziarist străin, care îl interogase în privința durității regimului: „ca să faci o omletă, trebuie să spargi niște ouă”. Ei bine, neo-marxiștii nu erau deloc îngroziți de grozăvia aplicării în practică a ideilor comuniste în Est. Nici în anii 50 sau 60 nu vă așteptați să găsiți cine știe ce condamnări ale comunismului sovietic la ei. A fost doar o separare rece, discretă, ca și cum nu s-ar fi cunoscut vreodată.
Declanșatorul pentru radicala lor trecere de la marxismul clasic la ce avea să fie cunoscut ca neo-marxism a fost altul. Anume, realizarea că instrumentele de organizare rațională perfecționate post-iluminism pot servi cu aceeași eficiență atât unui regim liberal, cât și unui de extremă dreaptă. Și că, aparent, democrația liberală lăsată „de capul ei” nu ar avea anticorpii necesari pentru asemenea derapaj sau evoluție.
„Astăzi scopurile reacționare sunt însoțite de organizare strictă și raționalizare fără milă, de „progres” într-un anume sens.”
Horkheimer muta în boxa acuzaților de la Nuremberg întreaga civilizație europeană antică și creștină. Identifică o pătură largă de populație (marea majoritate) care se făcea vinovată de succesul nazismului. Dușmanul de clasă nu mai erau chiaburii, exploatatorii, ci popoarele însele, pentru că ascundeau instincte naturale feroce:
„Aici, între țărani, meșteșugari din clasa de mijloc, băcani, gospodine și mici producători se găseau propagandiștii naturii reprimate, victime ale rațiunii instrumentalizate. Fără susținerea activă a acestor grupuri, naziștii nu ar fi putut lua puterea.”
Se impunea, deci, un program amplu de cercetare socială, care să găsească resorturile psihologice pentru aceste presupuse boli colective naționale. Trebuiau găsite atitudinile de combătut și pe cele de încurajat. Iată un pasaj în care descrie frumos felul în care mitologicul revine sub alte forme în modernitate. Se referea la felul subtil în care societatea capitalistă domină individul. Îmi permit să îl scot din context și să constat că el se aplică și realității din 2022, trecută prin „corectitudinea politică” inventată de neo-marxiști:
„Limbajul își ia revanșa întorcându-se la stadiul său magic. Ca pe timpurile vrăjitoriei, fiecare cuvânt e privit ca o forță periculoasă, care poate distruge societatea și pentru care vorbitorul trebuie să răspundă.”
(va urma)
(parte din serialul Cele 3 idei noi ale globalismului)
Victor Grigore
