evadare.ro

10. Bazele civilizației, sub lupa teoriei critice

În episodul anterior am prezentat în ce constă teoria critică. Iar în cel de dinaintea lui, punctul de cotitură marcat de apariția cărții lui Max Horkheimer, „Eclipsa rațiunii” , în 1941. Prin ea, se trecea la un marxism nou, de tip cultural, nu economic. Conta mai puțin cine deține mijloacele de producție, cât cine controlează mental populația. Și un mare paradox, descoperit de Horkheimer, era că această dominație intelectuală folosea instrumentarul iluminist al rațiunii.

Până atunci, progresiștii se războiseră cu „obscurantismul”, cu dogmele religioase și cu miturile. Brusc, cineva chiar din sânul stângii făcea observația că și progresul are propriile mituri, cu toată credința lui în știință, logică, pragmatism și rațiune. Societățile patriarhale foloseau aceste „scule” pentru a fi înlănțuite și mai strâns, pe o traiectorie care mergea de la liberalism la fascism.

Această teză e dezvoltată trei ani mai târziu de Horkheimer împreună cu Theodor Adorno într-o carte și mai influentă: „Dialectica iluminismului”. Cartea circulă în sânul Școlii de la Frankfurt din 1944 și are o reeditare în tiraj național în 1947. Era o colaborare între cei doi, care și-au trecut ștafeta conducerii institutului, fiindu-i cei mai influenți ideologi.

Conceptul din titlu – în engleză „enlightenment” – poate fi tradus ca „iluminism”, referindu-se la un curent precis delimitat în timp; sau ca „iluminare” – ceea ce trimite la un proces sau o atitudine, ce poate avea loc oricând. În traducerea lui Andrei Corbea, apărută la Polirom, din care voi folosi unele dintre citate, cartea a apărut ca Dialectica luminilor. De ce e importantă distincția? Pentru că autorii practică un fel de joc de cuvinte pe parcursul cărții, uneori cu trimitere la curentul iluminist propriu-zis, alteori la atitudini de tip iluminist din epoci mult anterioare sau ulterioare; iar deseori la figurat, pentru inocente înclinații spre gândirea practică.

Înțelegerea acestui joc de cuvinte e crucială pentru toată evoluția ulterioară a curentului neo-marxist. Cum vom vedea, în carte sunt ample referiri la Homer sau marchizul de Sade, la Platon și alți gânditori. Evident, aceștia nu au legătură cu iluminismul, decât în sens metaforic. De aici încolo nu e vorba de o simplă luptă ideologică între contemporani, între curente zise „de stânga” sau „de dreapta”. E vorba de un program de punere în discuție a chiar bazelor mentale ale culturii europene, din antichitate până în prezent.

Pe fundal, e și o temă religioasă. Iluminismul propriu-zis făcuse o muncă de demitizare, de obicei, țintind să înlocuiască credința creștină cu autoritatea științei. Adorno și Horkheimer nu pretind întoarcerea la creștinism când atacă spiritul iluminist. Teoria lor critică va căuta presupuse mituri și în afara creștinismului, respectiv în restul tradiției filosofice europene, din antichitate până la noi. Nu e un proiect „reacționar” în raport cu Secolul Luminilor, ci un proiect încă mai radical.

„cunoașterea e putere”

Acest dicton faimos al lui Francis Bacon e plasat de cei doi autori pe frontispiciul iluminismului. Altfel sintetizat: „mintea care cucerește superstiția trebuia să guverneze peste natura dezvrăjită”. Cunoașterea nu are ca scop o simplă deslușire a unor taine, stabilirea legilor naturii. Ci un rezultat concret și practic, un tip de eficiență care își va dezvălui traiectoria în pragmatism și în regimurile autoritare. Ce dă ghes întreprinderii iscoditoare e aflarea unor metode pentru a domina mediul și oamenii, indiferent că e vorba de descoperirea focului, inventarea prafului de pușcă sau a unor sisteme politice.

„Tehnologia e, în esență, acest gen de știință. Țelul ei nu e să producă imagini sau concepte, nici bucuria înțelegerii, ci metodă, exploatarea muncii altora, capital.”

Să urmărim cum s-a putut ajunge aici. Primele idei abstracte erau asociate unor zei și demoni, spirite ale locurilor și lucrurilor, forțe supra-naturale. Apoi au venit gânditorii de dinainte de Socrate și au înlocuit zeii cu câte un principiu abstract, pus la originea universului. Ei pot fi considerați în sens larg primii „iluminiști”, pentru că înlocuiau explicațiile mitologice cu raționamente. La temelia universului putea sta un principiu ca: apa, aerul, infinitul, numărul, focul, mintea, materia.

După ei a venit marea revoluție a gândirii, declanșată de Socrate și narată de elevul său, Platon. De-acum încolo, în spatele lumii observabile stăteau ideile, matrițe în conturul cărora lua formă lumea vizibilă și imaginabilă.

„Chiar și zeii patriarhali ai Olimpului au fost în fine asimilați de logosul filosofic, ca forme platonice. Dar Iluminismul a decelat vechile puteri din moștenirea metafizicii lui Platon și Aristotel, și a suprimat pretenția categoriilor universale la adevăr, ca superstiție.”

Multe secole, disputa dacă există sau nu categorii universale – precum frumusețea, masculinitatea, feminitatea, bunătatea, dreptatea – a pasionat filosofii. Unii insistau că ele sunt anterioare și deasupra lucrurilor. Alții că sunt doar idealizări ale unor trăsături observabile la lucruri. Alții (nominaliștii) că nu există decât lucruri în parte și atât. Apoi războiul s-a mutat în sfera politică, unde au fost formulate acele idei cu pretenția de caracter universal.

„Propriile idei despre drepturile omului au avut mai mult succes decât vechile universalii. Orice rezistență intelectuală întâlnea, doar o întărea. Motivul e că iluminismul se recunoștea pe sine în vechile mituri. Indiferent ce mituri sunt invocate împotriva lui, fiind folosite ca argumente, sunt făcute să admită chiar principul coroziv al raționalității, de care iluminismul e acuzat. Iluminismul e totalitar.”

A existat un preț pentru acest treptat câștig mental. S-a pierdut nu doar misterul, dar și sensul. Puterea a devenit principiul tuturor relațiilor, în locul adevărului și binelui. Mintea a început să cunoască lucrurile spre a le măsura și a le manipula, pentru a le controla ca un dictator pe supușii săi. Minții i-au fost atribuite atitudinile divine asupra creației: ea pune în ordine, contemplă, poruncește. Prin urmare, confuzia idolatră între Rațiune și un zeu nu era departe.

În rezumat: ai trecut de la gândirea mitică, la gândirea rațională. Ai un întreg instrumentar de tehnici pentru a cunoaște sistematic și pentru a face. Dar nu mai ai un sistem de referință în afara ta și un criteriu pentru adevăr decât în sistemul mental, pe care tocmai l-ai construit. Nu te mai împiedică nimic să trișezi și să abuzezi acest sistem sintetic, decât constrângerile ce țin de relațiile de putere ale lumii reale. Dar chiar logica acestor relații de competiție și supremație împinge spre accentuarea nedreptății. Pentru că de impus se va impune gândirea celor care au deja puterea.

Ulise, exploatatorul

Teoria critică deschide calea masacrării unor opere fundamentale printr-o disecție a detaliilor irelevante și născocire a unor sensuri aberante. Practica avea să devină o modă, mai ales de la post-moderniști, așa pomenindu-ne cu epurarea clasicilor pentru rasism sau misoginism, deși nimeni vreodată nu citise autori din antichitate și de după în asemenea cheie. Iată, de exemplu, ce desprind din Odiseea Adorno și Horkheimer:

Ulise e un exploatator burghez, care astupă vâslașilor urechile cu ceară, pentru a nu fi atrași de sunetul sirenelor, dar și pentru a munci mai cu spor, maxim concentrați. Dar nici el nu se bucură de viață, pentru că se leagă de catarg să reziste ispitei. (Tehnic, Ulise era chiar rege în Itaca, dar ei preferă să-l numească burghez și să îl asimileze unei clase contemporane.)

„Limitarea gândirii la organizare și administrație, practicate de toate căpeteniile, de la Ulise cel isteț până la abilii directori generali, presupune o mărginire intelectuală dovedită ori de câte ori nu se ocupă de manipularea oamenilor simpli. Spiritul devine realmente un instrument de dominație și de dominare a Sinelui, ceea ce filosofia burgheză a refuzat dintotdeauna să recunoască. Surzenia supușilor proletari, ce vine din vremuri mitice, se potrivește de minune cu imobilitatea șefului. Hiper-maturitatea societății se hrănește din imaturitatea supușilor.”

Cititorii sunt lăsați să deducă: nu e de ajuns lupta de clasă, trebuie săpat mai adânc, într-o tradiție de milenii:

„Filoanele de la care se trag rațiunea, liberalismul, civismul, duc mult mai departe decât o presupune reprezentarea istorică, care plasează originile noțiunii de burghez abia la finalul Evului Mediu feudal.”

Toți cititorii de dinainte, remarcaseră în Iliada și Odiseea: eroismul personajelor, cultul strămoșilor, respectul pentru ritual și onoare, chiar cu prețul vieții. Cei doi autori au ales să vadă o relație cinică de putere; care deși sună sofisticat, e totuși vulgară în materialismul ei. Dacă nu rizibilă. Cum e târât Nietzsche în acest sistem dogmatic, la braț cu marchizul de Sade, e o surpriză chiar mai mare.

Nietzsche și morala sclavilor

În „Genealogia moralei”, Friedrich Nietzsche făcuse o distincție între două sisteme de valori. Morala a stăpânilor, creată de spiritul nobil, prețuiește curajul, puterea, forța vitală, și desconsideră ce e ordinar, slab, de jos. Morala sclavilor e rodul resentimentului, al neputinței viclene, care neizbutind să întreacă aristocratul în luptă directă, născocește un set de valori alternative, și îi degradează ierarhia primului.

Nietzsche îl consideră pe Socrate un prim exponent al acestei strategii subversive la adresa așezării lumii păgâne (pentru care manifestă o nedisimulată admirație). Dar, potrivit lui, acest tip de morală a sclavilor se răspândește abia prin iudaism și apoi prin creștinism, pentru a se regăsi apoi și în sistemele etice secularizate.

Evident, Nietzsche nu era nici marxist, nici avocat al capitalismului. Dar Adorno și Horkheimer găsesc o cale să îi integreze explicația despre cele două tipuri de morală și să o atribuie lumii actuale ca sistem.

„Forța, frumusețea, conformația, elocința: la începuturile unei societăți, asemenea virtuți erau hotărâtoare când autoritatea a trecut în mâinile stăpânitorilor. (..) A cere forței să nu se manifeste ca forță, să nu fie voință de a zdrobi, voință de a supune, voință de a stăpâni, nici sete de vrăjmași, de piedici și biruințe, este la fel de irațional ca a-i cere slăbiciunii să se manifeste ca forță.” (preluat din Genealogia moralei)

Alt citat nietzschean folosit de cei doi limpezește sensul inserției. Societatea actuală e construită pe exploatarea crudă a celor mai vulnerabili, pe care îi marginalizează. Atenția noului marxism se îndreaptă mai curând spre acest tip dramatic de victimă, decât spre masa mare a muncitorimii, țăranilor și clasei de mijloc.

„Bolnăvicioșii sunt cea mai mare primejdie pentru om, nu cei răi, nu „animalele de pradă”. Cei de la început nefericiți, învinși, doborâți – ei sunt aceia. Cei mai slabi sunt aceia care subminează cel mai adânc viața printre oameni, care pun sub semnul întrebării și otrăvesc primejdios încrederea noastră în viață, în om, în noi înșine.” (apud Fr. Nietzsche, op. cit.)

În subtext, cei doi autori sugerează că lumea capitalistă, bazată pe competiție, induce tuturor acest neîndurător tipar de gândire. Și trebuie mers la rădăcinile mentale ale inegalității. Trebuie căutate sursele de mândrie și de voință de afirmare ale celor puternici din societate, pentru a-i apăra pe ceilalți. Paradoxal, strategia lor lucidă confirmă procesul de intenție făcut de Nietzsche religiei ca mecanism subversiv al celor neputincioși. Ce era o acuză nedreaptă pentru motivațiile credinciosului de a crede, sau de a pune preț pe smerenie, e teoretizat aici ca metodă bună de urmat.

Explicația pentru această opțiune radicală e simplă: ierarhia socială, chiar atunci când e învăluită în legalitate, „se sprijină finalmente pe violență.” (p. 129) Autorii nu observă că tocmai creștinismul a oferit cea mai tranșantă opoziție față de violență, prin porunca iubirii dușmanului. Și că, deși lumea creștină n-a fost lipsită de violență, totuși au existat consecințe și la scară socială. De pildă, ideea renunțării la sclavie și mai multe politici sociale au apărut în acest tip de civilizație și nu în altele. Ignorând total aceste evidențe, ei notează de ce spiritul iluminist afectează în principal lumea creștină:

„Moise și Kant n-au predicat sentimentul. Legea lor rece nu cunoaște nici iubirea și nici altarul sacrificial. Lupta lui Nietzsche împotriva monoteismului afectează doctrina creștină mai adânc decât pe cea mozaică.” (p. 134)

Acest joc bazat pe valoarea victimei, nu s-ar putea juca la fel de profitabil în altă parte decât între creștini. Iată o constatare pe care o putem deduce, dar care nu îi deturnează pe autori.

Adorno și Horkheimer folosesc freudianismul pentru a patologiza raporturile din societate. Cei puternici sunt acuzați că nutresc ură față de cei slabi. De unde se va dezvolta mult mai târziu ideea despre necesitatea cenzurii, pentru combaterea discriminării și a „discursului urii” (hate speech). Rădăcinile discriminării sunt găsite mult în urmă, în democrația ateniană, care nesocotea sclavii, străinii, copiii și femeile. Cum se va vedea din alte lucrări, categoriile de victime și defavorizați se vot tot înmulți în cadrul programului. Și uneori se vor combina surprinzător. Pentru început, sunt alese două: 

„Explicația urii împotriva femeii, ființă inferioară din punct de vedere spiritual și trupesc, purtând pe frunte stigmatul dominației, coincide cu aceea a urii împotriva evreilor. Se vede de departe că, de milenii, femeile și evreii n-au făcut parte din categoria celor care domină. Trăiesc, deși ar putea fi eliminați, iar teama și slăbiciunea, marea lor afinitate pentru natură, datorată opresiunii perene, constituie elementul în care trăiesc. Aceasta îl irită pe cel puternic și îi provoacă o furie oarbă, căci forța și-o plătește printr-o distanțare tensionată față de natură, fiind nevoit mereu să-și interzică teama.” (131)

o societatea sadică

Marchizul de Sade e plasat de cei doi la capătul acestei evoluții lungi a gândirii – de la gândirea mitică, trecând prin raționalism și prin absolutizarea voinței și puterii. Scriitorul contemporan cu Revoluția Franceză e plasat deasupra tuturor filosofilor, de la Kant la Nietzsche. În opinia celor doi autori, Horkheimer și Adorno, iluminismul e încarnat cel mai bine în marchizul de Sade, pentru că e concomitent rațional, calculat, atent la detalii și nu admite niciun sistem exterior de valori decât propria voință și plăcere. Mărturisesc că mi-a fost greu să mă dumiresc dacă autorii se referă la Sade într-un mod critic sau cu totală admirație.

„Opera marchizului de Sade expune „intelectul nediriguit din afară”, cu alte cuvinte subiectul burghez eliberat de orice tutelă.” (p. 104)

Scrierile pornografice ale aristocratului francez au făcut vâlvă în saloanele înaltei societăți în preajma Revoluției. În ele sunt descrise amănunțit toate ororile și fantasmele, de la sado-masochism, sodomie, pedofilie, blasfemii la adresa simbolurilor creștine, incest, violuri și crime. Cu toate acestea, Horkheimer și Adorno nu au fost singuri reprezentanți ai noii stângi pasionați până la fascinație de marchizul de Sade. Lista îi include pe marxiștii Roland Barthes, Jacque Lacan, pe post-moderniștii Jacque Derida, Georges Batalille și (bineînțeles) Michel Foucault. 

În „Dialectica luminilor” există un capitol dedicat unei opere a lui Sade, „Istoria Juliettei”. Personajul e o tânără răzvrătită, care „demonizează catolicismul și odată cu el întreaga civilizație. Energiile concentrate pe sacrament își inversează orientarea către sacrilegiu.” (Nu voi relua citatele blasfemiatoare ale ei și tirada la adresa „imbecililor creștini”, pe care autorii par să o preia nu fără satisfacție.)

Personajul, notează ei, „are „plăcerea de a distruge civilizația cu propriile-i arme. Iubește sistemul și logica. Mânuiește excelent organul gândirii raționale.” Ea face și un program cinic de organizare a vieții sociale:

„Luați-l pe Dumnezeu poporului pe care vreți să-l subjugați și demoralizați-l pe acesta necontenit; atâta vreme cât nu va proslăvi nici un alt zeu decât pe voi, atât timp cât nu va avea alte moravuri decât pe ale voastre, veți continua să-i fiți stăpân… lăsați-i în schimb aplecarea criminală cea mai largă; nu-l pedepsiți decât când ridică pumnalul asupra voastră.” (p. 107)

Tot curentul neo-marxist stă sub semnul unei profeții auto-realizatoare. Au pornit de la problematica legitimă a inegalității și condiției clasei muncitoare, dar au ajuns la demontarea mentalului colectiv și la destructurarea unei civilizații. S-au afirmat ca purtători de cuvânt al celor slabi, dar au capturat treptat puterea în societate. Lumea descătușată de ei de tabu-uri și rețineri morale arată acum ca într-o fantezie a lui de Sade. Și, repet, nu e deloc limpede dacă invocarea marchizului e făcută admirativ sau critic. De pildă, după ce evocă aprobarea pe care Sade o face libertinajului dar și incestului, autorii adaugă că știința ar fi constatat că nu ar fi urmări genetice negative nici măcar pentru asta (p. 137).

Nu e deloc clar dacă sadismul e doar un reproș făcut societății moderne, sau un program considerat viabil.

„Luminile erei moderne s-au aflat de la începuturile lor sub semnul radicalității: aceasta le evidențiază față de fiecare dintre treptele precedente ale demitologizării. Atunci când, odată cu o nouă formă a vieții sociale, a pătruns în istoria universală și o nouă religie, ca și o nouă modalitate de gândire, de regulă au fost aruncați la gunoi, împreună cu vechile clase, triburi și popoare, și zeii cei vechi.” (p. 110)

o doctrină îmbufnată

Chiar și cu prezența unor personaje insolite, stilul cărții e foarte dens și abstract, dificil de urmărit. Deși vorbesc despre libertate și individualitate, trădează ambiția de a elucida orice cotlon al realității, de a demonta universul și judecata atom cu atom. Altfel spus, fac același efort metodic pe care îl denunță.

Autorii „Dialecticii iluminismului” manifestă în toate o nesuferită proastă dispoziție și o ranchiună ofticoasă. Scriu o tiradă de o pagină la adresa râsului.

„Râsul devine aici un instrument de fraudare a fericirii. (..) A râde de ceva este bătaie de joc (..) Colectivitatea celor care râd parodiază omenirea. (..) Armonia lor reprezintă o caricatură a solidarității.” (p. 162)

„Amuzamentul este totuna cu a fi de acord.” (..) Divertisment înseamnă mereu a nu trebui să gândești, a uita suferința, chiar și acolo unde ea este afișată.” (p. 166)

E genul de atitudine vigilentă și suspicioasă, din care a crescut ulterior corectitudinea politică. Dar nu vreau să nedreptățesc lucrarea, așa că în episodul următor voi prezenta câteva aspecte de apreciat din carte.

(cuprinsul serialului Cele trei idei noi ale globalismului)

Victor Grigore

evadare.ro
November 23rd, 2022
Mai multe despre: carti

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact