18. Statul cosmopolit post-național și federalismul european, teoretizate de Habermas

Jurgen Habermas și-a dedicat cel puțin ultimele trei decenii de activitate regândirii conceptului de stat național în contextul globalizării. De fapt, o mare parte din programul său politic curge în această direcție. El a încercat mai întâi să reformeze la nivel teoretic statul federal german, prin ideea patriotismului constituțional – o formă artificială de identitate. Apoi a constatat dezinteresul public pentru asemenea utopii dar și că economic lucrurile se mișcaseră mult mai rapid prin globalizare.

Așa că a trecut la creionarea unui alt proiect, pentru o lume cosmopolită. Dar constata că democrația, așa cum o știm, e legată de existența statelor naționale. Motiv pentru care marea provocare a fost căutarea unor modalități prin care democrația ar putea exista într-o lume globalizată. Mai multe din ultimele sale cărți au ca subiect viitorul proiectului de Uniune Europeană.

apariția și dispariția statelor naționale

În volumul „Includerea celuilalt” din 1996 se întreabă dacă există un viitor pentru statul național. Tot aici tratează chestiunea unei constituții a Uniunii Europene, într-o ordine internațională bazată pe drepturile omului (o reluare a viziunii lui Kant despre „pacea eternă”).

Habermas identifică două tipuri de state: cele care au evoluat de la stat către o națiune, cum e cazul celor create după revoluțiile americană și franceză, respectiv cele care au evoluat de la o națiune la un stat, cum e cazul celor din Europa Centrală și de Est. Creatorii lor erau și ei diferiți:

„În primul caz, erau avocați, diplomați și ofițeri care aparțineau curții regelui și au construit împreună o „birocrație rațională de stat” (în sensul lui Max Weber). În al doilea erau scriitori, istorici și intelectuali în general, care au așternut temelia pentru unificările făcute de Cavour și Bismark pe cale militară și diplomatică a statului, propagând unitatea mai mult sau mai puțin imaginară a unei culturi naționale. După al doilea război mondial, o a treia generație, foarte diferită, a apărut după decolonizarea Africii și Asiei.”

„Hegel era de părere că orice formă istorică e condamnată la declin după ce atinge maturitatea. (…) Globalizarea comerțului și comunicațiilor, a producției economice și finanțelor, răspândirea tehnologiei și armelor și, mai ales, riscurile ecologice și militare pun probleme care nu mai pot fi rezolvate în cadrul statului – națiune sau prin metode tradiționale de acorduri între state suverane. Dacă actualele tendințe continuă, subminarea progresivă a suveranității naționale va necesita formarea și extinderea instituțiilor politice la nivel supranațional, un proces ale cărui începuturi se pot observa deja.”

Diferențele de înțelegere pentru conceptul de națiune vin din vremuri foarte vechi, după cum o atestă rădăcinile etimologice pentru nație și gintă.

„În sensul roman clasic, „natio” și „gens” funcționau în contrast cu conceptul de „civitas”. Națiunile erau comunități cu descendență comună, care erau integrate geografic prin colonii și vecinătăți, iar cultural prin limba comună, obiceiuri și tradiții; dar nu erau încă integrate politic prin organizarea sub forma unui stat. Această rădăcină a persistat prin Evul Mediu până în zorii vremurilor moderne când „natio” și „lingua” erau tratate ca echivalente. (…) Astfel originea națională era o demarcare negativă a străinilor de propriul popor.” (p.109, „Includerea celuilalt”)

(Avem exemplul medieval din Transilvania, prin documentul Unio Trium Nationum de la 1437. Aceasta era o alianță politică de privilegii între nobilimea maghiară, catolici și burghezia sașilor și secuilor. Timp de aproape patru sute de ani, tratatul i-a exclus de facto pe români, deși majoritari, de la educația superioară, participarea în funcții birocratice, în armată și administrație. Națiunea română primea statutul de „națiune tolerată”, în timp ce pentru celelalte se tocmea un regim de privilegii etnice, mascate sub forma apartenenței religioase și de clasă.) 

 „Sistemul feudal din vechiul Imperiu German a fost înlocuit de statele corporative (Standenstaaten), bazate pe contracte în care regele sau împăratul, care depindea de taxele și susținerea lor militară, acorda nobilimii, Bisericii și orașelor anumite privilegii și astfel o participare limitată la exercițiul puterii politice.”

Aceste clase erau reprezentate în parlamente și diete, ca „națiune” – statut limitat la aristocrație și încă negat „poporului”. Revoluția Franceză a inversat raportul, echivalând națiunea cu „starea a treia”. (p. 110)

Acesta este un punct din care Jurgen Habermas caută surse alternative de legitimitate față de etno-stat. Cum am precizat în episodul anterior, saloanele de discuții din preajma Revoluției Franceze constituie modelul său de dialog în societatea civilă.

„Cu trecerea de la suveranitatea regală la suveranitatea populară, drepturile supușilor au fost transformate în drepturi ale omului și libertăți civile, adică drepturi liberale și politice ale cetățenilor.” (p. 112)

Fie că e revoluționară sau graduală, stânga încearcă să construiască noi identități decât cele naturale, imuabile, sau cele religioase. Accentul e mutat de la ceea ce suntem (inevitabil legat de strămoși, de o istorie comună, deci de o acumulare din trecut) spre ceea ce am putea fi, o identitate juridico-filosofică, la discreția teoreticienilor, care se poate institui, rescrie, negocia. După faimoasa formulă a lui Benedict Anderson, a națiunilor ca identități construite, progresiștii atribuie retroactiv acest statut și națiunilor apărute pe cale naturală, din legături de rudenie, ca neam.

„Națiunea are chipul (dublu) al lui Janus. Națiunea voluntară de cetățeni e sursa legitimității democratice, dar națiunea etnică e sursa integrării sociale. (..) Tensiunea dintre universalismul comunității legale a egalilor și particularismul unei comunități unite printr-un destin istoric e intrinsecă însuși conceptului de stat național.”

„Această ambivalență rămâne inofensivă câtă vreme înțelegerea cosmopolită a națiunii de cetățeni are prioritate peste interpretarea etnocentrică a națiunii ca într-o stare permanentă de război. (…)

Atunci ideea republicană poate lua conducerea penetrând formele de integrare socială ale vieții și structurându-le în acord cu tipare universaliste. Statul – națiune își datorează succesul faptului că a substituit relațiile de solidaritate dintre cetățeni cu legăturile dizolvante corporatiste ale societății moderne timpurii.”

Dar această reușită republicană e în pericol când se întoarce la formele naturale, pre-politice ale poporului. Acum statul național e provocat din interior de multiculturalism și din exterior de globalizare, iar Habermas caută alternative de organizare a vieții democratice în ton cu acest nou context.

„În general, discriminarea poate fi eliminată nu prin independență națională, ci doar printr-un proces de incluziune care e suficient de sensibil la fundalul cultural al diferențelor individuale și specifice grupului.” (p. 145)

Habermas consideră că ne îndreptăm spre un tip postnațional de societate. Și caută soluții de coeziune pentru societăți multiculturale. Soluția sa pentru o realitate „postnațională” e o sferă publică la nivel european, bazată pe societate civilă, grupuri de interese, organizații neguvernamentale, mișcări și inițiative cetățenești.

În 1992 contribuie la volumul colectiv „Multiculturalismul”, dedicat lui Laurence Rockefeller. Dar capitolul lui de acolo are mai curând subiect juridic general.

O critică mai susținută a naționalismului german e reunită în cartea lui Habermas din 1997, intitulată „O republică (de la) Berlin”. Titlul e probabil o referire la „Republica de la Weimar”. Orașul respectiv era centrul iluminismului german, casa lui Goethe și Schiller dar și al mișcărilor revoluționare în artă ca Bauhaus. Deși nu a fost propriu-zis capitală, în perioada interbelică, la Weimar se scrisese Constituția de către elitele intelectuale, care considerau Berlinul un oraș prea periculos, expus mișcărilor populare de revoltă. O nouă republică e o formulă folosită și în Franța pentru a exprima trecerea la o altă filosofie politică a statului, cu un nou consens.

În carte sunt reunite mai multe interviuri ale sale, o evocare a corespondenței dintre doi membri ai școlii de la Frankfurt (Walter Benjamin și Theodor Adorno), dar mai ales un atac la filosofia juridică naționalistă a lui Carl Schmitt. 

Cartea din 1998, „Constelația postnațională” (conține eseul omonim) reia aceleași teme ale posibilității existenței democrației în absența statelor naționale și ale unei legitimități bazate pe drepturile omului. În ambele, e reluată obsesia de o viață a autorului că trebuie să învățăm din istorie, dar printr-o citire selectivă a istoriei, care păstrează în nucleul ei referirea la nazism și holocaust. 

Statele Unite ale Europei

În ultimii ani, bătrânul Habermas a scris o serie de cărți dedicate Uniunii Europene:

• 2005 – „Vechea Europă, Noua Europă și nucleul Europei”,
• 2009 – „Europa, proiectul care se clatină” și
• 2012 – „Criza Uniunii Europene”.

În aceasta din urmă scria că  „Europa trebuie să se decidă între democrația transnațională și federalismul executiv post-democratic.”

Habermas vede reorganizarea ONU ca o comunitate de state și cetățeni, o comunitate cosmopolită, care să impună pacea și drepturile omului peste tot. Ordinea ar fi completată de organisme ca OMS, UNESCO, G20 și multe altele.

Habermas e un susținător al federalizării europene, într-un proiect separat de Statele Unite, inclusiv cu armată proprie. A fost împotriva războiului din Irak dar pentru bombardarea Serbiei de NATO. Pacifismul anilor 60 avea alte criterii acum.

Se poate spune că linia lui Habermas a fost adoptată de Angel Merkel atât pentru politica internă de redefinire a noii Germanii, cât și pe plan european. Dar până în prezent, cetățenii Uniunii au respins noua formă de identitate colectivă continentală, după cum au respins prin vot și propunerile succesive pentru constituții ale Uniunii Europene.

Idei similare globaliste se regăsesc și în cartea lui Habermas din 2013, „Tentația tehnocrației”.  Și aici face o pledoarie pentru mai multă integrare europeană. Consideră UE opera unei elite tehnocratice, care a construit proiectul în pasivitatea cetățenilor, care l-au socotit avantajos economic.

„Până acum, unificarea europeană a fost proiectul urmat de elite peste capul populațiilor. Ea a mers bine cât toată lumea a beneficiat de pe urma ei. Schimbarea către un proiect care nu e doar tolerat, dar și suportat de populațiile naționale, trebuie să treacă marele prag al găsirii solidarității trans-frontaliere între cetățenii Europei. De aceea ar trebui să fim prudenți să nu stârnim aici frici, care nu sunt necesare, invocând țelul greșit al unul stat federal european.” (pag. 66)

Deși era prudent să nu sperie masele cu ideea federalistă, totuși în 2006 Jurgen Habermas lansase un apel pentru „Statele Unite ale Europei”. În el regăsim evoluții semnificative ale gândirii lui. Tehnologia a depășit proiectul său de organizare a a sferei publice după modelul saloanelor iluministe din preajma Revoluției Franceze, prin apariția internetului. La fel, și politic, lucrurile s-au mișcat mult mai rapid în direcția globalizării decât în aceea a integrării europene. Paradoxal, corporațiile și piețele au fost mai dinamice în apropiere de utopiile stângii mondialiste.

„Folosirea internetului a lărgit și a fragmentat deopotrivă contextele comunicării. De aceea, internetul poate avea un efect subversiv asupra vieții intelectuale în regimurile autoritare. Dar în același timp, legăturile orizontale între canale de comunicare slăbesc acumulările mediilor tradiționale. Aceasta concentrează atenția unui public anonim și dispersat pe anumite subiecte și informații, permițând cetățenilor să se concentreze pe aceleași subiecte filtrate critic și fapte de presă simultan. 

Prețul pe care îl plătim pentru creșterea egalitarismului prin internet e accesul descentralizat și știrile ne-editate. În acest mediu, contribuțiile intelectualilor își pierd puterea de a focaliza atenția.”

Ironia nu putea fi sintetizată mai bine. Cât timp instituțiile și mentalitățile erau cele tradiționale, școala neo-marxistă a teoriei critice cerea o voce pentru minoritățile de gândire și de orice fel. Orice revoltă era încurajată ca exprimare a personalității și ca voce a poporului. După ce instituțiile „Leviatanului” au fost capturate, exprimarea nedirijată de vedetele intelectuale era privită cu oroare, ca un pericol din subterană.

În apel, Habermas cerea un referendum pan-european până în 2009 pentru mai multă integrare. Altminteri, forțele neo-liberale ale pieței vor prelua controlul, avertiza el.

„Aceasta ne-ar forța să vedem Uniunea Europeană dezintegrându-și puterea politică în favoarea unei difuze zone europene de comerț liber. Pentru prima dată în procesul unificării europene, suntem în fața pericolului ca nivelul de integrare să scadă față de ce s-a obținut deja.”

O destul de explicită rezumare a politicii pașilor mărunți, caracteristică pentru mersul politic cel puțin din anii 60 încoace, nu doar în UE: Pașii mărunți acumulează schimbări fixate în legislație și birocrație, care nu mai sunt dați înapoi nici când sunt alternanțe de putere pretinse între stânga și dreapta. Pe franțuzește, e formula acquis-ului comunitar – ce e acumulat, e bun acumulat și nu se mai discută, decât dacă ești extremist.

Habermas constata în apel următoarea evoluție de context:

„Situația economică internațională s-a schimbat prin globalizare. Condițiile de azi văduvesc statul național de resurse din taxe necesare să satisfacă cererile populației de bunuri colective și servicii publice sau chiar pentru a menține stabilitatea. Noi provocări ca dezvoltările demografice și creșterea imigrației, doar agravează situația.

Aici singura apărare e atacul: recâștigarea puterii la nivel supra-național. Fără taxe convergente și armonizări economice, socio-politice pe termen mediu, în fapt cedăm din mână modelul social european.”

Europa trebuia să își creeze propria armată și să impună la nivelul ONU schimbări pe care Statele Unite ale Americii le tărăgănau, după aprecierea lui. Noua Uniune Europeană trebuia să aibă un președinte ales prin vot direct, un șef al diplomației, metode rapide de luare a deciziei. (Prin aceasta se înțelegea renunțarea la dreptul de veto al statelor membre.) Referendumul urma să se țină în toate țările membre UE, iar în funcție de rezultat să apară o Europă cu două viteze, un centru (mai integrat, decis în direcția federalismului) și o periferie (care să i se alăture când ar fi fost pregătită).

În 2012, Jurgen Habermas co-semna un alt apel federalist alături de numeroase personalități ca: Hertha Muller, Jacques Delors, Joschka Fischer și Adam Michnick. Textul era întocmit de Daniel Cohn-Bendit – o figură a protestelor de la Paris din 1968 și autor (alături de cele mai mari vedete ale stângii intelectuale) al unei petiții pentru eliminarea vârstei consimțământului sexual. Cohn Bendit face parte, între multe comitete și comiții și din Consiliul European pentru Relații externe (ECFR, echivalentul mult mai faimosului grup de lobby CFR din Statele Unite). În organizație îi regăsim și pe românii Alina Mungiu Pippidi, Monica Macovei și Daniel Dăianu.

Apelul se intitula „Să creăm o Europă de jos în sus” și propunea practic crearea artificială a unei societăți civile europene. Criza economică nu trebuia irosită, cei un sfert din tinerii Europei sub 25 de ani fără ocupație urmau să fie finanțați și capacitați pentru „un an de voluntariat”, care să ridice din letargie continentul. Scopul era, declarativ „democratizarea” Europei. Dar nu una de suprafață. Căci, ni se spunea chiar în apel: „Niciun gânditor progresist – de la Jean Jacques Rousseau la Jurgen Habermas – nu a vrut vreodată o democrație redusă doar la dreptul periodic la vot”.

Mișcarea Junilor Europeni urma să transforme continentul și să prevină mișcările protestatare „bazate pe frică”. (Adică ale popoarelor trase pe sfoară, putem deduce.) Ni se spune și ce-ar fi avut ei de făcut:

„Cetățenii unei astfel de Europe vor vrea să meargă în alte țări și să se implice în probleme transnaționale, în care statele naționale nu mai sunt în capacitatea de a oferi soluții – degradarea de mediu, schimbarea climei, mișcările în masă ale refugiaților și migranților, radicalismul extremei drepte. Ei vor vrea de asemenea să folosească rețelele europene de artă, literatură și teatru ca scene pentru a promova cauza europeană.”

Inutil să constatăm că există o puzderie de programe globale și europene de tip Erasmus pentru schimbul de studenți, programe pretins populare ale „tinerilor îngrijorați de schimbarea climei”; mai nou chiar și eco-vandali în muzee, al căror scop demonstrativ e atacul la ideea clasică privind frumusețea. Există desigur și fundații pentru facilitarea migrației și programe coerente de stat de încurajare a ei; proteste de stradă pentru BLM („viețile negrilor”), fundații și organizații împotriva discriminării prin limbaj, inițiative trans-naționale de ajutor economic sau răspuns la crize precum pandemia; și numeroase inițiative de „rezistență” sau revoltă cu hashtag în față, contra corupției, pentru pace ș.a.m.d.

(pen)ultimul episod

Acesta a fost ultimul episod din seria dedicată curentului neo-marxist sau al marxismului cultural, ca sursă pentru marile transformări din ultimii 60 de ani. A fost un serial care trebuia inițial să fie un singur episod. Îmi cer scuze că a fost lung și le mulțumesc celor puțini, care au avut răbdare cu el. Dar cel puțin mie mi-a fost de folos în a înțelege mai bine originile acestui curent și nădăjduiesc să și altora. Intenționez să îi adaug un fel de episod-bonus, despre o direcție de evoluție a noii stângi, separată de Școala de la Frankfurt.

Deși nu știam că va ajunge în acest punct, cred că e o încheiere grăitoare a parcursului început în 1923 prin înființarea Școlii de la Frankfurt. Ideea inițială a școlii era recitirea critică a lui Marx și căutarea metodelor de a-l aduce în practică în actualitatea lumii occidentale. La fel ca aplicarea utopiei în Uniunea Sovietică, și acesta a capotat într-o anchilozare birocratică și într-un fel de conservatorism dogmatic. Promitea să aducă libertatea și egalitatea, dar a adus instituții încă mai represive, mai rupte de legitimitatea populară și de binele public.

Ambele și-au disputat (și contestat reciproc) fidelitatea față de „adevăratele idei ale lui Karl Marx”. Pe măsură ce marxismul cultural a devenit o realitate omniprezentă în Vest (în sensul larg, care ne cuprinde și pe noi), el a început să fie profesat inconștient și chiar să i se nege vehement originile (orice tangență cu Marx) de către unii din cei care îl practică (dar sunt convinși că sunt „de dreapta”).

Marxismul sovietic a falimentat după șapte decenii sângeroase, lăsând în urmă înapoiere economică, o mare birocrație gerontocrată, puternic ideologizată, dar și mase relativ imunizate contra microbului comunist. Marxismul chinez a supraviețuit, oarecum, printr-o complicată mutație cu multe surse de inspirație, de la liberalism, la fascism și tehnocrație (prea complicată să ne referim la ea acum).

Marxismul occidental se bucură încă de prosperitate în concubinaj cu noul liberalism, de care e tot mai greu de deosebit. Dar și falimentul lui pare la fel de plauzibil. Și el a creat o elită politico-birocratică îndoctrinată până la imbecilizare, înstrăinată ca limbaj și priorități de națiunile în care activează. Dar a fost mult mai eficient în a-și impune schimbarea de mentalitate la nivelul general al populației, o schimbare mult mai durabilă. Ce a „reușit” versiunea sovietică în reașezarea economică, a „izbutit” cea apuseană în transformarea minților. După trecerea prin comunism, au rămas în urmă cimitire și economii devastate, dar încă mai existau popoarele cu credințele și specificul lor. După trecerea prin progresism și consumerismul capitalist, e îndoielnic că vor mai rămâne asemenea „vestigii”.

Ambele au pornit de la ideea rebelă a unei schimbări totale a lumii și a omului. Dar iată-le la final blocate într-o tehnocrație vigilentă a limbajului de lemn, respectiv, a corectitudinii politice, în structuri supra-naționale.

Explicația eșecului și atracției irezistibile a încercării lor din nou și din nou, cred că vine din însăși natura tripartită a operei lui Karl Marx. Ea era pertinentă în a observa efectele corozive ale capitalismului în societate, asupra omului, și neajunsurile economice ale sistemului. Pentru acestea două, critica lui și a epigonilor va găsi mereu minți inocente convinse sincer de validitatea unei atare revolte sau obiecții. Dar marxismul însuși era un proiect utopic, subversiv, al cărui scop era aproape exclusiv demolarea, nu construcția. Nu era făcut să funcționeze! Sau era, în măsura în care un buldozer e o mașinărie eficientă. Și din acest motiv, el va fi mereu o formidabilă armă pentru destabilizarea unor teritorii țintă și sursă de dezamăgire, pentru naivii ce ar încerca să îl aplice iar și iar, prin diverse metode.

(cuprinsul serialului Cele trei idei noi ale globalismului)