3. Gershom Scholem, despre ocultismul revoluționar

Cabala reprezintă învățătura esoterică a religiei iudaice. Entuziaștii ei cred că vine din antichitate, dacă nu chiar din preistorie, ca parte secretă, neconsemnată în Tora. Cei mai moderați îi fixează rădăcinile în Evul Mediu spaniol. Ba chiar cu precizie, pe la 1285, când la Guadalajara e scrisă misterioasa carte Zohar.

O părere general acceptată e că mare parte din informația pe acest subiect se cam pierduse cu un secol în urmă. Și un singur om a reușit să adune crâmpeie de manuscrise, să le traducă, reinterpreteze și să le pună cap la cap. La început singur, apoi coordonând o echipă de cercetători la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Numele lui e Gershom Scholem.

Vă veți întreba ce legătură are acest personaj cu serialul promis despre Cele trei neo-ideologii. Era vorba că intru în capitolul cu neo-marxiștii din Școala de la Frankfurt. Așa e, acela îmi propusesem să înceapă cu cel mai bun prieten al lui Scholem, Walter Benjamin. Va fi data viitoare. Deja am adăugat două articole preliminare, mai îngăduiți-l și pe al treilea, că merită.

(În primul episod, am scris despre filosofii germani anteriori, la care se raportau critic sau admirativ membrii cercului. M-am apucat să explic, cum m-am priceput, sistemul lui Kant și ceva pe deasupra. E unul din cele mai complicate articole pe care le-am scris vreodată; doar de dragul acestui serial. Episodul 2 a fost ceva mai succint, o prezentare a contextului istoric în care apare Școala de la Frankfurt.) Prin episodul de azi sper să mai adaug o nuanță la peisajul epocii.

La prima vedere, niște simpatizanți ai „materialismului dialectic” al lui Marx nu aveau nicio tangență cu un istoric al religiei, un mistic și un pionier al mișcării sioniste, cum era Gershom Scholem. (Emigrase în Palestina încă din anii 30, înainte de crearea statului Israel și ținea legătura cu diaspora prin prodigioasa lui corespondență.) Totuși, între cercetări despre alchimie și gnosticism, el reușea să mențină prietenie și corespondență polemică: atât cu Leo Strauss (socotit părintele neoficial al neo-conservatorismului), cu liberala Hannah Arendt (încă din perioada când era simpatizantă comunistă. De ea se va rupe public pentru că a considerat-o prea blândă cu Eichmann, liderul nazist condamnat la spânzurătoare în Israel); Dar coresponda și cu o serie de marxiști ca Theodor Adorno, Jurgen Habermas și mai ales Walter Benjamin. Despre care a scris trei cărți, dacă includem și volumul de corespondență.

Cel puțin pe Adorno și Benjamin i-a făcut interesați de cabalism. Iar în cel din urmă a stârnit și o chemare patriotică, în contrast cu linia internaționalistă a lui Marx. Walter Benjamin și-a prezentat linia ca „sionism cultural”, ușor diferită de cel limitat la un teritoriu anume: „Experiența mea de o viață mi-a arătat că evreii reprezintă o elită în rândul celor activi spiritual.”. În consecință, dorea nu o separare de Europa prin stabilirea în „Pământul Făgăduinței”, ci fecundarea culturii europene cu „valori evreiești”.

Un motiv în plus să vrem să cunoaștem măcar crâmpeie din această fascinantă cultură din care se trăgeau acești gânditori, cu care uneori se luptau ca Israel cu îngerul, în căutarea adevăratei identități într-o Europă în tumultul secularizării.

sabataismul și frankismul

Existase în Europa o mișcare a erudiților, numită Haskalah, considerată echivalenta Iluminismului. O echivalență aproximativă, pentru că unii din ei erau rabini și nu căutau decât o modernizare a religiei, nu combaterea ei violentă, ca unii iluminiști creștini. Totuși, era o mare mișcare în direcția raționalismului, al cărui scop era integrarea comunității evreiești în viața culturală europeană a timpului. Ei operaseră și o formă de rescriere a istoriei, prin care favorizaseră (poate involuntar) acele personalități mai înclinate spre filosofie și știință, pentru a lăsa în umbră elementele ce li se păreau superstiții, înapoiate, obscurantiste.

Gershom Scholem era adversar al acestei linii demitizante, în care era convins că se ascunde pericolul ateismului, al anihilării identității evreiești și al asimilării în sensul dispariției. Între altele, le reproșa și că au ocultat două episoade controversate, pe care le făceau să pară neimportante: anume sabateismul și frankismul. Două curente pe care fără a le trata necritic, le-a readus în atenția publică.

Ele provin de la doi mistici, Șabatai Țvi (Sabbatai Zevi) și Iacob Frank, care s-au declarat mesia la 1665, respectiv un secol mai târziu. (Frank se considera reîncarnarea lui Țvi.) În special primul a cuprins de frenezie mesianistă majoritatea diasporei evreiești, pentru a-i dezamăgi pe cei mai mulți după convertirea forțată la islam. Iar Frank îl va imita prin convertirea la catolicism, după ce își prezentase mișcarea în fața creștinilor ca opusă Talmudului și întemeiată pe Zohar (cartea din care e extrasă învățătura despre Cabala).

Particularitatea celor două mișcări era că fondatorii lor propovăduiau o stranie teologie în care păcatul avea virtuți salvatoare. Călcarea tuturor tabu-urilor sexuale, alimentare și rituale presupuneau că vestește (sau grăbește) intrarea într-un New Age (o nouă epocă mistică). Ideea unor epoci care se succed (guvernate de divinități diferite, în unele interpretări) e, desigur, gnostică. În acest context, cei mai fanatici adepți considerau că inclusiv apostazia (respectiv, convertirea la alte religii) era un ultim gest scandalos, dar paradoxal virtuos, ca un fel de jertfă. Desigur, adversarii vedeau în aceste mișcări și depravările pe care le încurajau ceva satanic.

Iar Gershom Scholem nu face excepție în a condamna aberațiile mișcării. Pe Frank îl declară, fără discuție, un șarlatan. Însă crede că prin ștergerea ei din istorie, ceva valoros ca trăire s-ar fi pierdut. Într-un eseu din 1945, despre Știința iudaismului, scrie despre vina istoricilor raționaliști:

„Păcatul istoricilor din secolul XIX a fost că au eliminat boldul iraționalului și au alungat entuziasmul demonic din istoria evreiască, printr-o exagerată teologizare și spiritualizare. Acesta a fost, de fapt, păcatul originar decisiv. Acest gigant înspăimântător, istoria noastră, e pus la treabă… și enorma lui creatură, plină de putere distructivă, făcută din vitalitate, răutate și perfecțiune, trebuie să se micșoreze, să-și oprească creșterea și să declare că nu are substanță. Gigantul demonic nu e decât un simplu neghiob, care-și face treaba de cetățean serios și orice burghez evreu decent l-ar putea saluta fără rușine pe străzile orașului, acel oraș imaculat al secolului XIX.”

Unii au recunoscut probabil trimiterea la mitologia golemului, uriașul conjurat prin magie, care a inspirat și personajul Frankenstein. Dar ideea e limpede. Prin „castrarea” istoriei de elementele iraționale, chiar malefice, se pierdea ceva din vitalitatea unei tradiții. Dar și ceea ce comuniștii ar fi putut lesne interpreta ca potențialul revoluționar.

În înțelegerea cabalistică, dezastrul și utopia se însoțesc, ceva similar relației dintre jertfă și înviere în creștinism. Perioadele de maximă vâltoare prevestesc nașterea a ceva nou. Iacob Frank fusese foarte explicit în delirul său: „Am venit în lume să o eliberez de legile și cutumele în vigoare.”

În Zohar sunt descrise forțe malefice apărute în perioada genezei, contrare luminii primordiale: distrugerea, mânia, furia, nedreptatea, lipsa de formă, vidul, focul, abisul. Ele corespund în mod negativ emanațiilor divine, care sunt sistematizate în arborele sefirot. (Cabaliștii rescriu Cartea Facerii, pentru a vorbi despre o lumină, care era ținută în niște vase, care s-au spart. Din ea, Divinitatea emană ca într-un big bang, pentru a umple universul în calitate de infinit.)

În unele interpretări, chiar și acele forțe (mai curând rămășițe, cioburi ale vaselor) ar exista părți luminoase recuperabile. (Credință mai succint cuprinsă în zicala „tot răul spre bine”.) Doar că sunt sub forma unei lumini „întunecate” sau inerte, cum ar fi o flacără care dă lumină, dar nu încălzește, un foc care nu transformă.

Astfel, unii mistici au găsit o nouă explicație pentru trauma diasporei: în loc să fie un blestem pentru păcate, era o misiune tainică de a aprinde și altor neamuri o scânteie izbăvitoare, fie și în circumstanțe distrugătoare. De aici până la ideea unui mesianism revoluționar era doar un pas.

Gershom Scholem era de opinie că asupra celor două secte menționate s-a operat o damnatio memoriae. O epurare, care avusese loc din două direcții. Raționaliștii le-au șters amintirea, jenați de ce li se părea superstiție. Dar încă înaintea lor, rabinii operaseră o cenzură similară, de astă dată pe motiv de erezie. În privința asta, sabateismul avusese soarta sectelor gnostice, cunoscute azi doar din manuscrisele de condamnare ale creștinilor. Meritul lui Scholem e de a demonstra că sabateismul fusese influent în curentul majoritar și nu era de negăsit mai voalat nici în hasidism (mișcarea conservatoare, „ortodoxă”).

În acest context, Scholem a numit Școala de la Frankfurt „una din cele mai influente secte evreiești”. (Doar unul din membrii institutului de la Frankfurt era neamț, Karl Wittgofel.) Era un fel de a găsi religiozitate camuflată în secularizare, genul de observație pe care Mircea Eliade o va folosi ca teză fundamentală a operei sale, aplicată lumii (post)creștine. (Nu știm dacă cei doi istorici ai religiei s-au influențat în vreun fel în privința acestei intuiții.)

Un detaliu monden face ca Scholem să fi avut ca studentă, amantă și în final soție pe Fania Freud, rudă îndepărtată a lui Sigmund Freud. Fondatorul psihanalizei fusese el însuși fascinat de cele două mișcări eretice, pe care le imitase în caracterul scandalos, cel puțin pentru mentalitatea burgheză din zorii secolului XX. Freud se vedea continuator pe tărâm „științific” al lui Iacob Frank. Folosea tehnica asocierilor libere, inspirată de gamatria (numerologia cabalistă, în care fiecărei litere îi corespunde o cifră și fiecărui lucru, un simbol).

Toți vizitatorii cabinetului lui Freud își amintesc exoticele lui colecții de idoli africani – parcă o voită călcare a poruncii întâi din legea lui Moise. Inutil să mai insistăm asupra folosirii sexualității ca explicație și metodă de a pătrunde „taine” adânci ale psihicului uman – izbitor de înrudită cu sabateismul și frankismul. Sau de trecerea spovedaniei creștine din confesionalul catolic pe canapeaua lui Freud.

Marxismul și Freudianismul au fost două revoluții de proporții în gândirea și societatea contemporană. Inițial, ele au funcționat separat. Și e una din cele mai notabile trăsături ale Școlii de la Frankfurt de a fi realizat fuziunea dintre cele două.