Câțiva precursori filosofici ai noilor ideologii

(În articolul introductiv am promis să tratez separat cele trei curente politice din care se hrănește globalismul. Dar am realizat că am nevoie de acest episod preliminar, în care să mă refer la unele din ideile premergătoare.)

Modernitatea politică se revendică de la iluminism, indiferent că îmbracă o nuanță mai liberală sau mai socialistă. Cu o formulă masonică, până la aprinderea Secolului Luminilor, pe pământ domnea bezna absolutismului, a superstiției, nedreptății, acel obscurantism reacționar, care amenință mereu din umbră.

Iluminismul începe cu îndoiala lui Descartes, pusă la temelia existenței: „mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist”. Îndoiala lua locul certitudinii credinței. Dar curând iluminiștii aveau să își dezvolte propriile convingeri ferme, ancorate în știință, care trebuiau să ia locul dogmelor Bisericii în mințile oamenilor. Iluminiștii aveau un zel misionar, scriau enciclopedii adresate burgheziei abia apărute, prin care făceau un fel de catehizare scientistă. Prin articole de popularizare, ei combăteau atât superstițiile populare legate de fenomenele naturii, cât și tainele metafizice. În paralel, se adresau și elitelor, cu idei mai sofisticate.

Îndoindu-se de orice, englezii au creat empirismul – școală de gândire care pornește de la cunoașterea empirică, probată prin simțuri și testabilă prin experiment. În lumea anglo-saxonă, el va naște utilitarismul, pragmatismul, liberalismul clasic și în general o mare aplecare spre latura tehnică a științei. Dar pentru gânditorii de pe continent, ce ne aduceau simțurile suna prea rudimentar să fie satisfăcător.

intuiția lui Kant

Ultimul dintre iluminiști, Immanuel Kant, își construiește sistemul filosofic în preajma Revoluției Franceze; cu ambiția mărturisită de a repeta în gândire o altă revoluție: a lui Copernic. Așa cum acesta pusese Soarele în locul Pământului în centrul reprezentării lumii, Kant dorea să pună omul în centrul universului (acolo unde tradițional stătuse Dumnezeu).

Kant îi combate subtil pe empiriștii britanici. Simțurile singure nu pot furniza nici măcar un punct de pornire cunoașterii. Înaintea lor, mai e ceva: o cunoaștere a priori a unor categorii ca spațiul și timpul; și principiul cauzalității (că orice schimbare e precedată de o cauză). Acest fundal spațio-temporal (asemănător ecranului verde din studiourile virtuale de azi) nu e nici măcar el un dat imuabil al naturii. Pentru Kant, chiar și acesta e generat de mintea omului (așa cum calculatorul generează imaginile din fundal în comparația anterioară). Abia după acest decor prealabil apar condițiile experienței; și ulterior conceptele – categorii prin care înțelegerea devine posibilă. 

Omul kantian nu are acces direct la lumea „reală” ca să o experimenteze și nu poate cunoaște niciun lucru „în sine”. Poate doar să ia contact cu forma lui exterioară și să îl intuiască folosindu-se de simțuri sau de imaginație. Mintea creează contextul de spațiu și timp, mintea procesează informația primită din afară, mintea o ordonează în categorii. Practic, universul întreg e o creație a minții, de tipul realității virtuale, riguros construită de un creier ca un calculator. Ce vine prin simțuri, sunt idei a posteriori.

Cele două clase sunt interdependente. Potrivit faimosului său dicton: „Gândurile fără conținut sunt goale, intuiția fără concept e oarbă.” Consecințele acestei perspective se vor vedea mai clar în sistemul său etic.

Kant pretinde că se deosebește de episcopul George Berkeley, dar aduce argumente neconvingătoare. (Aceluia i se atribuie popular faimoasa concluzie că dacă un copac cade într-o pădure nu face zgomot, pentru că nu e nimeni să-l perceapă.) Timpul și spațiul au pentru Kant realitate empirică, dar depind și de sensibilitatea internă a subiectului gânditor. Care ajunge la ele prin intuiție – căci dintr-un concept nu s-ar putea extrage nimic suplimentar. Timpul și spațiul nu au realitate absolută și transcedentală. Acest din urma termen, îndeobște asociat religiei, Kant îl arogă minții omului în cadrul operațiunilor mintale prin care se face trecerea de la percepție la concepte și judecăți.

Kant a construit un sistem etic bazat exclusiv pe rațiunea filosofului. Un sistem în care Dumnezeu nu era neapărat absent, dar nici necesar. Căci însăși dumnezeirea era chemată să se subordoneze rigurozității sistemului, logicii sale interne. Mulți au fost înșelați să vadă în sistemul kantian o complicată justificare laică a moralei creștine. Căci filosoful de la Konigsberg nu nega beneficiile aduse de religie, nici nu se declara ateu și părea să propovăduiască o morală evanghelică. Dar nici nu considera că are nevoie de revelație pentru a ajunge la un cod moral. Iar dacă toată realitatea avea nevoie să fie întâi intuită și generată de minte, un zeu, fie el și real, nu putea fi decât tot o creație a minții.

Era o foarte vicleană capcană, similară falselor alegeri stânga-dreapta din zilele noastre. Empirismul englez, ducea în mod vădit la materialism și ateism. În timp ce kantianismul părea mult mai tolerant spiritualității, ba chiar să ofere un complicat eșafodaj prin care să armonizeze raționalismul iluminist cu creștinismul.

Kant vrea o metafizică științifică după ce empiriștii, ca David Hume, făcuseră imposibilă orice metafizică. Dar instituie bazele unei religii a științei.

Această periculoasă idee teologică e punctul de start inclusiv pentru noua teologie catolică, mai explicită după Vatican II, care se bizuie mai mult pe „feeling”, pe ce simte uneori la modul sentimental credinciosul, și pe multă construcție logică, decât pe revelația Scripturii, pentru a crea un Dumnezeu sintetic. Acel zeu nu mai e nici măcar cel al scolasticii, o înșiruire de argumente în favoarea Bibliei. Ci pornește din intuiție și e susținut apoi argumentativ, cu armele logicii formale.

Titlul celei mai faimoase cărți a lui Kant: „Critica rațiunii pure” – e cât se poate de înșelător. Gânditorul german e destul de explicit că motivul întreprinderii sale nu e de a combate raționalismul. Ci de a-l așeza pe alte baze decât empirismul, interpunând facultatea intuiției, astfel încât după critica sa, raționalismul să nu mai poată fi criticat. El acuză gânditorii de până la el că au pornit de la niște presupoziții: fie de ordin dogmatic (misticii), fie de ordin empiric, din ce se putea obține „cert” din simțuri (materialiștii). El vrea doar să se asigure că pune o temelie mult mai solidă, de nezdruncinat, construcției unui sistem pe care consideră că alții l-au ridicat pripit. Și face asta referindu-se la acel punct de start al gândirii, pe care îl numește rațiune pură.

„Rațiunea pură e aceea care conține principiile pentru a cunoaște ceva absolut a priori.”, scrie Kant. El se referă la noțiunile elementare pe care gândirea le folosește pentru a interacționa cu mediul realității. Și dă ca exemplu noțiunile de spațiu și timp. Întrebarea sa cheie e: „Cum sunt posibile judecățile sintetice a priori?”. Altfel spus, cum e posibil să apară acte ale gândirii, care implică noțiuni ale lumii exterioare, nebazate pe experiență, dar totuși complexe. Iar răspunsul său e intuiția. Spațiul și timpul sunt condiții ale existenței, dar nu sunt lucruri în sine, ci doar forma sub care simțim lucrurile.

Bazându-se pe această teorie a cunoașterii, pe care o crede infailibilă de aici încolo oricărei critici, Kant etalează propria etică. O etică asemănătoare izbitor cu morala creștină, dar fără invocarea lui Dumnezeu sau a noțiunilor de păcat, milă sau răsplată într-o viață de apoi. Imperativul său moral îmbie omul să se simtă ca un Dumnezeu, calchiind proverbialul îndemn biblic: ce ție nu-ți place, altuia nu face. Kant zice: fă în așa fel ca și cum acțiunea ta ar deveni lege pentru toți. (De exemplu, dacă ai comite crima, și toți ar ucide, urmarea ar fi că ai fi anihilat în cele din urmă. Teoretic.)

Și alt imperativ al său conduce subînțeles spre aceeași concluzie: comportă-te cu oamenii ca și cum ar fi scopuri, nu mijloace. O idee generoasă, în ce privește bunele relații cu semenii. Dar care elimină ideea unui arbitru și care insinuează poziția de „alfa și omega” atribuită omului, contrar revelației din Apocalips. 

Sistemul lui Kant părea doar un pas înainte față de cel al lui Newton, adică o explicare a legilor divine ale naturii fără apelul la revelație. Și mulți creștini au fost amăgiți de această impresie, ca și mulți dintre liderii revoluțiilor liberale din America și Europa secolelor XVIII-XIX. Care profesau un deism vag, de tip masonic, ce invoca înșelător divinitatea.

voința lui Nietzsche

A fost nevoie de geniul rebel al lui Friedrich Nietzsche pentru a denunța inutilitatea sofistică a kantianismului. Ca în povestea cu hainele împăratului, el constată că sistemul lui Kant explică funcționarea minții tot printr-o funcție a minții. Ceea ce nu e de mare folos nici ca explicație, dar nici ca motivație personală. Nietzsche a fost primul care să întrevadă că mulți vor putea fi impresionați de complexitatea demonstrației lui Kant (sau a altor filosofi) dar greu se va găsi cineva dispus să își sacrifice viața sau să își schimbe viața în bine de dragul unor idei abstracte și cu atât mai puțin pentru tabelul de categorii întocmit de meticulosul Kant.

Nietzsche îl acuză pe Kant că transformă lumea într-o aparență, un fapt secund în comparație cu producția intelectuală. Din acest punct de vedere, Kant nu înfăptuise nicio revoluție, ci prelungise teoria socratică a lumii ca aparență palidă a sferei ideilor. Iar de acolo, în creștinism, cu glorificarea smereniei, a iertării, a sacrificiului de sine, ascetismului. Toate îi apăreau lui Nietzsche ca forme elaborate ale vicleniei celui slab și neputincios în fața celui puternic, o strategie subversivă pe care o definește ca „morala sclavilor”.

Dintre toate aceste avataruri ale slăbiciunii, omul kantian îi apare printre cele mai jalnice: un robot al datoriei, fără resorturi interne, fără plăcere și pasiune, rob al unor idei morale. Departe de a vedea în Kant înfăptuitorul unei revoluții în metafizică, Nietzsche îl vede continuator a ceva reprobabil. Și oricum, ambiția sa de „reevaluare a tuturor valorilor” era incomparabil mai mare să fie mulțumit cu o teorie a originii rațiunii.

Cu mult mai plauzibil i se pare principiul popularizat de Darwin, prin lupta pentru existență și selecția naturală. În acea bătălie nemiloasă a vieții se întrezărea principiul voinței de putere, ca principiu explicativ al acțiunii umane. Un gând schematizat din grandioasa operă a lui Nietzsche se strecura în „spiritul timpului” sub multe forme și a rămas până astăzi. Gândul voinței hegemonice se regăsește în multe forme atât la stânga cât și la dreapta.

La fel și ecoul scrierii lui Charles Darwin. Chiar dacă nu e luat la modul brutal, ca la Herbert Spencer, darwinismul e una din premisele de bază ale modernității. Nu atât pentru obiectul propriu-zis al teoriei expuse în „Originea speciilor”. Ci pentru implicațiile ei metafizice. Darwin părea că oferă ateismului o bază științifică, el construia un nou mit al originilor, care să-l înlocuiască pe cel al Genezei.

libidoul lui Freud

Charles Darwin și Sigmund Freud sunt acceptați ca furnizori de premise ai modernității în sens mai larg. Și asta pentru că teoriile lor par să iasă din aria specializată a biologiei și medicinei, pentru a oferi răspunsuri la marile întrebări ale omului: de unde venim, care e rostul nostru în lume? Sunt acele întrebări la care religia răspundea în mod tradițional, urmată apoi de filosofie prin metafizică. Cu pretenția autorității științei, se putea acum răspunde arătând spre hazardul chimiei, spre determinismul biologic, prin lupta pentru supraviețuire a celui mai bine adaptat și primatul libidoului.

Când a intrat în scenă Freud, la cumpăna dintre două secole și mai abitir după primul război mondial, lumea devenise un balamuc. Freud a pornit de la încercarea de a trata nevrozele pentru a ajunge la teoria psihanalizei, care deslușea impulsuri inconștiente.

Freud își punea propriile intuiții la temelia cunoașterii, cu pretenția că sunt științifice, bazându-se doar pe deducții stârnite de coincidențe anecdotice din povestirile pacientelor sale. Insista cu precădere pe anii prunciei și pubertății, de care lega ulterior câteva tipuri de personalitate, cu fixații orale, anale sau falice, cu tendințe de revoltă dictate de pretinse porniri sexuale stârnite de raporturile cu părinții.

Eul era pus în centru, într-o încleștare permanentă între doi poli – ai inconștientului și supra-eului. Era abolită astfel polaritatea lui bine și rău, a infernului și paradisului, dar era evacuată și referința la realitatea materiei, a lumii înconjurătoare, printr-o unică referință la sine și la tendințele sale contradictorii.

Într-o parabolă a sa, în sinea omului se dădea o bătălie ca între participanții la o conferință, care vor să asculte prelegerea unui profesor, și un zurbagiu, care dă buzna în sală și face scandal. Aceasta era izbucnirea tumultului interior reprimat, a traumelor pe care inconștientul le aducea la suprafață prin vise, acte ratate de limbaj, gesturi prost camuflate, care se luau la harță cu eul social al persoanei, omul responsabil și cumsecade, dresat de cutumele societății, de morala publică tradițională. Spectatorii din sală se luptau cu scandalagiul, pentru a restabili ordinea. Luau chiar măsura drastică de a-l evacua afară și de a baricada ușa sălii (ceea ce echivala metaforic cu auto-cenzura). Dar turbulentul continua să zbiere incoerent de dincolo de ușă.

Până când cineva din sală, mergea afară, stătea de vorbă cu el, îl calma și poate chiar reușea să îl aducă înapoi potolit la conferință. Acest rol îi revenea, cel puțin ca promisiune, psihanalizei. De a trata nevrozele, isteriile și alte tulburări de personalitate prin anamneză, asocieri libere, deducții legate de blocaje ale copilăriei. O promisiune fără mare bază științifică și nu neapărat onorată. Cum avea să constate o cercetare critică ulterioară – cu sau fără lungile și costisitoarele ședințe pe canapeaua lui Freud – existau cam aceleași șanse de recuperare.

Dar implicațiile la scară socio-politică au fost mult mai mari. Darwinismul filosofic a avut mereu incapacitatea de a explica apariția conștiinței, o pacoste ciudată în procesul selecției naturale, deloc un avantaj. Marx ocolise oarecum această piatră de poticnire prin inventarea conștiinței de clasă și a moralei proletare, care punea între paranteze conștiința individuală și morala burgheză.

Freud vine cu ideea radicală de a nega total conștiința prin respingerea ideii de păcat, de rușine, de datorie față de familie și înlocuind-o cu dreptul căutării în orice fel a fericirii prin plăcere și supremația instinctelor. Acolo unde Marx pune determinismul economic, Darwin și Freud pun determinismul biologic, prin conflict și primatul pornirii sexuale.

Centrul moral devine pur subiectiv și obsedat de sine, de trăiri iraționale fulgurante, de obsesii și dorințe. E ceea ce părinții filocalici descriseseră drept patimi și le considerau sursa robiei omului, cârligul rutinei prin care diavolul ne ține dependenți. Răsturnând această perspectivă creștină, progresismul sexual vedea în patimi însăși cheia eliberării individului.

Sigmund Schlomo Freud era foarte marcat de originea sa evreiască și uneori se închipuia ca un Hanibal, tot un semit din Cartagina, care apare intempestiv la porțile Romei. Într-o tradiție talmudică, Roma e simbolizată prin Edom, un rival mitologic al lui Israel, și reprezintă toată însumarea de moșteniri ale antichității păgâne greco-romane și ale mileniilor creștine ulterioare. Deși nu venea călare pe elefanți, Freud a reușit mai mult decât un șoc cultural. Revoluția sa a avut un ecou popular cu mult mai mare decât cea copernicană a lui Kant.

Cercul său de la Viena, mutat apoi în America, așa cum avea să se întâmple și cu Școala de la Frankfurt, a trecut de la statutul de mișcare insolită, popularizată în tabloide și cercuri mondene, la dominanta epocii. Omul se uita tot mai puțin în sus, cum îl îndemnau turlele catedralelor. Căuta tot mai puțin înțelepciunea în vorbele bătrânilor. Ci își scotocea amintirea după fleacurile copilăriei și se scufunda tot mai adânc în mâlul din străfundul unei fântâni interioare.

(cuprins)