7. Apariția neo-marxismului și surprinzătoarea luptă contra iluminismului

În 1923, un grup de intelectuali evrei înființase la Frankfurt Institutul de Cercetări Sociale, dedicat în principal operei lui Karl Marx. Zece ani mai târziu, în 1933, grupul lor era forțat să emigreze din Germania. Și după o scurtă oprire în Elveția, se stabilea în America, de unde își vor propaga ideile de atunci încolo. Dar vor rămâne cunoscuți ca „Școala de la Frankfurt”. Ce se întâmplase? Răspunsul superficial e ușor de dat: Republica de la Weimar devenise al Treilea Reich.

• Dar nu cumva era mai mult decât o banală schimbare de regim?
• De ce nemții nu mai votaseră pentru SDP, partidul „social democrat” inspirat de Marx, și aleseseră NSDAP, partidul „național socialist muncitoresc”, condus de Hitler?
• Și dacă nu era un simplu accident al istoriei, în drumul linear spre progres, ci chiar punctul terminus?
• Cum puteau fi alte societăți oprite să nu ajungă la aceleași concluzii?
• De ce în Vest părea atât de improbabilă reușita unei revoluții comuniste, ca a lui Lenin în Rusia?

Aceasta era doar o parte din întrebările de la care pleacă majoritatea gânditorilor din cercul amintit și rădăcina operei lor în deceniile ce au urmat.

Narațiunea curentă a iubitorilor de democrație, toleranță și progres era că extrema dreaptă a fost un accident de parcurs. Un derapaj. Mai emfatic spus: „o cădere în barbarie”, adică opusă unui comportament civilizat. Un scurt moment irațional, de la care ne putem întoarce. O vremelnică retrogradare în „bezna Evului Mediu”, de care Rațiunea și Secolul Luminilor ne scăpaseră prin: enciclopedii, școlarizare, secularizare, declarații ale Drepturilor Omului, vot universal, constituții, separația puterilor și instituții ale statului de drept. Tocmai acest fir narativ era respins de gânditorii de la Frankfurt.

Instinctul lor le spunea că e ceva în neregulă cu toată civilizația occidentală, de la Atena și Roma încoace, cu fundația ei creștină, care trebuia transformată din temelii în scop preventiv. Marx făcuse o profeție, bazată pe o înțelegere „științifică” a istoriei și economiei. Anume: că destinul inevitabil al capitalismului e să ajungă la ultima fază a istoriei: comunismul. Deznodământul urma să fie atins ori gradual, prin monopolul corporațiilor supra-naționale, fie brusc, printr-o revoluție proletară. Acum discipolii îl contraziceau, convinși că destinația spre care curge istoria lumii e „fascismul”. Și mai surprinzător pentru niște progresiști era că ei identificau în Iluminism germenele acestei mutații.

Dar aici intervenea o scamatorie terminologică. Atacul acestor gânditori nu se limitează doar la criticarea reformei iluminiștilor din secolul XVIII și XIX. Nu e vorba doar de Voltaire și Kant. Printr-o prestidigitație, eticheta e extinsă și altor epoci, oriunde rațiunea a dominat vreodată gândirea mitică. Așa se naște o nouă lectură a textelor antichității, de la Homer încoace și a oricărei opere literare. Tehnica „demontării” și reinterpretării se va numi de atunci teorie critică. Preocuparea economică trecea în fundal, câmpul de luptă devenea cultura, țintele erau miturile fondatoare. Așa intra în scenă marxismul cultural.

De ce la Frankfurt și cu ce bani?

La începutul secolului XX, Hermann Weil era cel mai mare negustor de cereale din lume. Începuse ca ucenic al altui magnat, Isidor Weismann, și ajunsese să aibă o flotă personală de 60 de vapoare și sucursale în toate orașele mari ale Europei. Din Buenos Aires până în Brăila, vapoarele lui colectau grânele din Argentina, Bărăgan, Ucraina și Câmpia Rusă.

Profiturile arendașilor și speculanților au fost la originea mai multor răscoale țărănești în Estul Europei și nu numai. Cea mai faimoasă a fost cea de la 1907, pornită în satul Flămânzi (Botoșani) pe moșia lui Mochi Fisher, cel mai mare arendaș din România. Acolo, teoria lui Marx se verifica fără cusur: capitalul aduna toată „plusvaloarea”, în timp ce exploatații rămâneau săraci lipiți și doar cu opțiunea revoltei.

Iar când a izbucnit primul război mondial, milionarul Weil a devenit consilier al kaiserului în Imperiul German și consultant la Ministerul Apărării în probleme de achiziții de armament. Controla suprafețe atât de vaste în Argentina, încât a fost capabil să creeze o criză artificială de porumb la nivel mondial, prin stocarea producției în silozuri.

Argentina era atunci colonie a englezilor, care construiseră rețele de căi ferate doar de la plantații către porturi. Presați de criza alimentară, aliații erau nevoiți să trimită vapoarele în porturile argentiniene la data fixată de Weil, unde deveneau țintă pentru submarinele germane. (Un pretext pentru intrarea Americii în primul război mondial a fost chiar scufundarea unui vas de pasageri, încărcat cu muniții, dar în alt context.) 

Întâmplarea face ca Hermann Weil să-și fi ales drept cartier general pentru afacerile la scară globală tocmai orașul Frankfurt. Universitatea din oraș făcea obiectul actelor sale filantropice și așa s-a înființat în incinta ei Institutul de Studii Sociale. Fiul său, Felix Weil, era student al universității. Și, după 1927, el a direcționat colosala moștenire pentru a stipendia filosofii să producă ample cercetări, pentru editarea de lucrări, traduceri în mai multe limbi și șederea la Geneva, Paris și New York. O ironie a istoriei – ca bancherii să finanțeze revoluția comunistă a lui Lenin, iar capitaliștii să finanțeze apariția neo-marxismului din specula cu grâne și armament.

1936: „Autoritatea și familia”

O primă încercare de a reformula teoria marxistă, în așa fel încât să explice noile realități contemporane, are loc în 1936. În acel an, institutul mutat de la Frankfurt publică un tom de peste 900 de pagini, în care sunt contribuții de la mai mulți membri marcanți. Nu vom zăbovi mult asupra colecției pentru că autorii au avut mai târziu lucrări mai de succes. Iar textul în limba germană nu a fost decât mult mai târziu tradus. Totuși, câteva premiere merită consemnate.

Erich Fromm analizează resorturile psihologice ale supunerii la autoritate. El introduce în câmpul sociologiei „respectabile” fuziunea dintre Marx și Freud, pe care Wilhelm Reich o făcuse într-un mod prea vădit propagandistic. Îi preia ideea supunerii în familie și școală, care ar duce la sado-masochism.

Dacă restul „școlii de la Frankfurt” se va axa pe filosofie, sociologie și teoria culturii, Erich Fromm se distinge între ei prin aplecarea spre psihologie și religie. Venea dintr-o familie cu mai multe generații de rabini în urmă, după ambii părinți, și debutase cu un studiu despre sociologia comunităților evreiești din diaspora.

Mistica îl va incita întreaga viață. Cartea sa din 1966 „Veți fi ca Dumnezeu” probabil a influențat și best-seller-ul recent al lui Yuval Noah Harari, Homo Deus. În ea, Fromm reinterpretează Vechiul Testament, ca „o carte revoluționară, pentru că promite eliberarea omului”. O viziune „încă realizabilă și validă.” (Desigur, sintagma din titlu reia promisiunea pe care șarpele o face Evei în Eden.)

Herbert Marcuse are și el o sută de pagini din volumul colectiv din 1936. El face un istoric al raportării la autoritate, începând cu creștinismul și formele protestante ale lui Calvin și Luther. Remarcă aici că un creștin are mereu o relație complexă cu puterea lumească: i se supune, dar va avea mereu un reper transcendent superior. Ceva ce filosofii iluminiști au scos din discuție, deschizând o neanticipată cale spre totalitarism. Cronica lui Marcuse trece apoi prin raționalismul lui Kant, idealismul lui Hegel și utopia lui Marx legată de exercitarea autorității într-o societate fără clase. În fine, pentru apariția totalitarismului invocă două surse stranii – pe Georges Sorel, socialist care a făcut apologia violenței sindicale, și Vilfredo Pareto, sociologul faimos pentru teoria elitelor.

Max Horkheimer e coordonatorul colecției și directorul institutului la acea dată. Articolul lui contestă înțelegerea organică a culturii și civilizației dată de Oswald Spengler. Cultura (în sens sociologic) i se pare un fapt a cărui transformare depinde de instituții ca: familia, biserica, școala, literatura.

„Eclipsa rațiunii” (1941), Max Horkheimer

Dacă facem abstracție de lucrările mai exaltate ale lui Wilhelm Reich, atunci Max Horkheimer trebuie considerat ca adevăratul părinte al neo-marxismului. În 1937, el formulează teoria critică, linia de gândire cea mai importantă pentru care e cunoscută Școala de la Frankfurt. Prin ea, bătălia trebuia să se mute de la metodele insurecționiste ale lui Lenin, Troțki sau Rosa Luxemburg, către o critică metodică a culturii dominante. Publicul țintă nu mai erau muncitorii nemulțumiți, ci intelectualii.

Trebuie subliniat că vorbim de un gânditor de calibru, cu o redutabilă sofisticare a argumentației. Lucru care se va remarca și la colegii săi de cerc, Adorno, Marcuse și Habermas. Sunt autori stufoși, deseori greoi prin caracterul abstract al scrierilor. Indiferent dacă ești sau nu de acord cu susținerile lor, trebuie spus că au pasaje absolut strălucite, observații ce nu mai pot fi ignorate în comentarea modernității.

„Filosofii Iluminismului au atacat religia în numele rațiunii; în final, ce au ucis nu a fost biserica, ci metafizica și conceptul însuși de rațiune obiectivă, sursa puterii eforturilor lor. Rațiunea, ca organ pentru percepția adevăratei naturi a realității, de determinare a principiilor călăuzitoare, a început să fie privită ca perimată. Speculația e sinonimă cu metafizica și metafizica cu mitologia și superstiția.”

Aceasta e acuza principală adusă Secolului Luminilor – că prin „dezvrăjirea lumii” a înlocuit vechea mitologie a credinței și tradiției, printr-o nouă mitologie a rațiunii. 

„Neutralizarea religiei, acum redusă la statutul de bun cultural între altele, îi contrazicea pretenția sa „totală” că încorporează adevărul obiectiv și de asemenea o emascula. Deși religia a rămas respectată la suprafață, neutralizarea ei a pavat drumul pentru eliminarea ei ca mediu al adevărului obiectiv și în final pentru abolirea conceptului unei asemenea obiectivități, ea însăși modelată după ideea absolutului revelației religioase.”

Gânditorii umaniști și iluminiști au încercat elaborarea unor sisteme alternative autonome. Care pretindeau că nu au nevoie de nicio sursă revelată pentru a descrie universul și pentru a propune o etică. (De pildă, cum făcuse Kant.)

”Gândirea obiectivă tinde să înlocuiască religia tradițională cu gândul filosofic metodic, devenind astfel o sursă de tradiție ea însăși.”

Expresia politică a lumii vechi era monarhia de drept divin. Produsul raționalismului secolului XIX era statul național. Dar și sistemele filosofice și noile realități politice, apărute după revoluțiile americană și franceză, invocau unele principii cu titlu de adevăr universal.

„Constituția politică se credea inițial că exprimă principii concrete bazate pe rațiunea obiectivă; ideile de justiție, egalitate, fericire, democrație, proprietate, toate erau trâmbițate a corespunde rațiunii, de a emana din rațiune.”

Arbitrul validității marilor idei (înscrise în constituții) a rămas doar știința, dar pentru aceasta ele sunt fără sens și neverificabile. Aici Horkheimer identifică o contradicție fundamentală între ideea unui adevăr obiectiv și principiul de bază al liberalismului, care e interesul personal, din care nu poate decurge decât un adevăr subiectiv. Când această contradicție începe să fie sesizată pe scară largă, nu mai rămâne niciun principiu de coeziune în societate. Și atunci proiectul liberal al Luminilor păstrează doar caracterul de instrument al rațiunii, al organizării metodice și persuasiunii. Instrument autonom, pe care îl pune în slujba forței, astfel alunecând către fascism.

„Gândirea burgheză începe ca o luptă împotriva autorității tradiției și o înlocuiește cu rațiunea ca sursă legitimă de drept și adevăr. Sfârșește prin a deifica autoritatea nudă ca atare (un concept nu mai puțin gol decât rațiunea), întrucât justiția, fericirea și libertatea omenirii au fost eliminate ca posibile soluții istorice.”

Teza va fi reluată de Horkheimer împreună cu Theodor Adorno în 1947 în „Dialectica iluminismului”. Cum ambele sunt lucrări foarte ofertante, voi stărui asupra lor și în episoadele următoare.

(va urma)

(parte din serialul Cele 3 idei noi ale globalismului)