17. Jurgen Habermas: ingineria socială strecurată în legislație și prin manipularea discuției

Acesta e ultimul autor din seria dedicată neo-marxismului. Jurgen Habermas face parte din al treilea val al Școlii de la Frankfurt, lansându-se ca asistent al lui Theodor Adorno și Max Horkheimer, uneori cu nuanțări polemice mai ales față de acesta din urmă. Cel puțin la data scrierii, e și primul din serie care e încă în viață, ca nonagenar. A scris enorm, într-un ritm de o carte pe an și cu un stil deloc facil. Asta face ca opera lui să fie una de mare complexitate, pe care nu aș putea (nici nu-mi propun) să o acopăr decât superficial în acest articol. Îi voi aloca două episoade: cel de față și următorul – despre viziunea lui asupra statului post-național și integrarea europeană.

influent în multe domenii

Din 1977, în mai multe universități americane – la Wisconsin și mai ales la Harvard – s-au organizat cercuri de juriști, care luau la puricat legile existente, căutând dacă nu au cumva urme de părtinire sau discriminare față de minorități, femei sau grupuri defavorizate. Ei aplicau astfel teoria critică inventată de Horkheimer și filosofia juridică a lui Habermas. Disciplina avea să se numească ulterior CLS (studii critice ale legislației) și va avea înrudiri cu CRT (teoria critică a raselor) și „studiile privind egalitatea de gen”. Iată doar un aspect grăitor despre influența lui Habermas asupra societății de azi.

Un impact la fel de notabil l-a avut și pentru regândirea noțiunii de stat pentru Germania și apoi pentru creionarea proiectului federal al Uniunii Europene. El a căutat surse de legitimitate pentru organizarea unei lumi cosmopolite, într-o realitate post-națională. Din acest motiv e luat ca reper de tehnocrația multor organizații supra-statale.

Deși a profesat un „ateism metodologic”, își revizuiește pe parcurs atitudinea față de religie și în 2007 ajunge să scrie o carte împreună cu Papa Benedict XVI. Pe atunci, Joseph Ratzinger se afla în scaunul pontifical de la Vatican (la care avea să renunțe inexplicabil ulterior) și era perceput ca un papă conservator. Un parteneriat neașteptat, care arată că religiei i se schimbase statutul de la „opiumul popoarelor”, către un instrument ce ar putea fi de folos pentru influențarea maselor. Dar numai după ce „creștinismul” era sterilizat, redus la un simplu cod etic în acord cu mentalitățile vremii și la o structură de binefacere similară unui ONG.

Jurgen Habermas e și primul din seria Școlii de la Frankfurt care chiar era neamț. Ba chiar a făcut parte dintr-un fel de organizație de pionieri în anii 30 („Tineretul hitlerist”). Totuși, având în vedere că avea doar 4 ani când a venit Hitler la putere și vreo 10 când a început războiul, ar fi chiar aberant să i se reproșeze astfel de detalii biografice. Întreaga viață adultă și-a petrecut-o în cercuri progresiste ale marxismului cultural și chiar a atacat public istoricii germani care doreau recuperarea filonului patriotic.

„Nefericită e țara, care are nevoie de eroi.” (J.H.)

După unii, Habermas e între cei mai influenți filosofi din ultimul secol. Într-adevăr, a avut impact și a fost foarte în vogă, dar înclin să fiu sceptic că stufoasa lui operă va rezista la testul timpului și nu e supra-estimată. E un autor arid, prolix, care oscilează între abstracțiuni sufocante și platitudini birocratice. Imaginați-vă o combinație între filosofia germană și un congres al UE despre încălzirea globală.

Probabil îl nedreptățesc fiind atât de critic, mai ales că nu mă voi referi la componenta cea mai importantă și grea a operei lui. E vorba de filosofia limbajului, acolo unde continuă munca la fel de complicată a lui Ferdinand de Saussure și Ludwig Wittgenstein.

De fapt, aici e un aspect spinos al abordării lui Habermas. El a absorbit o multitudine de surse, din domenii diverse, pe care le-a reinterpretat. Deci ca să-l prezinți corect, ar trebui să treci prin mare parte din filosofia germană și americană. Aceste aspecte pur filosofice nu fac obiectul serialului, le punctez doar de dragul adevărului. E un autor erudit, de sinteză, pe care ar fi incorect să-l reduc doar la eticheta de „neo-marxist”. Marx e doar una din multele lui surse, între Kant, Hegel, Gadamer, pragmatiștii americani și foarte mulți alți autori.

întoarcerea la Kant

Dacă ne referim doar la relația lui Jurgen Habermas cu Școala de la Frankfurt, vom avea surpriza să constatăm că ultimul mare exponent al ei se întoarce la filonul iluminist. Dacă ne amintim din serial, acesta a fost chiar punctul de pornire pentru neo-marxism, mai ales din volumul „Dialectica iluminismului”. Acolo, Horkheimer și Adorno lansau ipoteza că întreaga cultură occidentală curgea prin raționalismul iluminist și prin capitalism către fascism. Motiv pentru care, bazele culturii europene trebuiau disecate critic, pentru a evita totalitarismul.

Ei bine, Habermas face un cerc complet pentru a sugera că iluminismul nu era o pistă greșită. Ci tradiția ar trebui înnodată de la etapa premergătoare Revoluției Franceze. Doar că e o sinteză de tip hegelian, unde rezultatul diferă de teza și antiteza inițială, absorbindu-le. Adică Habermas îl recitește pe Kant într-un mod contra-factual, ca și cum acela ar fi apucat să îi citească pe Marx și Marcuse.

Un concept cheie pentru Habermas e cel de sferă publică. În perioada Renașterii, apare între negustorii europeni cosmopoliți un mediu de discuții în care sunt schimbate informații comerciale și politice, despre reglementările din fiecare burg. Era genul de informații și ponturi, care se vehiculează astăzi la știri sau în presa economică. Ulterior, în vremea premergătoare Revoluției Franceze, acest mediu se mută în saloanele burgheze și aristocrate, devenind mai elevat politic și adeseori conspiraționist. El va fi completat de felurite loji masonice și cluburi de discuții, fiind treptat susținut de apariția presei.

Pentru marxiștii clasici, acest mediu restrâns de discuții nu prezenta mare interes. Era tratat ca un fenomen burghez, ce putea produce revoluții nemulțumitoare pentru condiția proletariatului. Dar Habermas consideră că nu era tocmai o idee rea. Ba, dimpotrivă, că era o stare de existență mai vie a opiniei publice, decât cea actuală. Aici vedem asimilarea observațiilor aduse de Herbert Marcuse societății de consum și a criticii industriei culturale, făcută de Horkheimer.

Publicul contemporan e mai pasiv, consumă informație necritic într-un mod asimetric, de la surse foarte puternice, cu care nu dialoghează și de fapt nu dezbate nimic. Una din cele mai importante propuneri ale lui Habermas e căutarea unor modalități de a organiza sfera publică pentru situația de azi, cu participarea tuturor, dar astfel încât să fie la fel de critică precum discuțiile din saloanele din preajma Revoluției. Această propunere poate fi interpretată în mai multe feluri: ca una binevoitoare, de democratizare a dezbaterii, de manipulare a discuției sau de radicalizare discretă a participanților.

Seamănă cumva cu ideea lui Lenin despre o revoluție permanentă. Doar că acum nu se opun clase sociale, ci spiritul de revoltă e interiorizat la nivel individual într-o maximă atomizare. Programul iacobin de schimbare trece în conștiința fiecăruia. Habermas introduce sentimentele în bătălia politică. Societatea ar trebui să se manifeste prin indignare publică față de intoleranți. Dar nu ar trebui să fie la fel de indignată și împotriva unor fapte care violează morala publică sau de infracțiunile minorităților.

„Transformarea structurală a sferei publice” (1962)

Ambiția programului lui Habermas e perfect sintetizată în chiar titlul lucrării sale de doctorat, publicată sub formă de carte în 1962. Lucrarea a fost scrisă sub îndrumarea lui Wolfgang Abendroth, fost membru activ al Partidului Comunist German înainte de război. Și care se fugise în Germania de Vest nemulțumit de cum e aplicat comunismul în Germania de Est.

Sfera publică ar fi o contra-pondere în raport cu orice putere autoritară. În „vechiul regim” (dinainte de Revoluția Franceză) exista o „cultură reprezentațională” – centrată pe promovarea și reprezentarea monarhiei, deci un emițător puternic și mulți receptori slabi. Dialogul din saloane ar fi un aspect benefic al liberalismului. Dialogul e periclitat de apariția culturii de masă. Trecut la stadiul de consumator distrat, participantul ar avea voie să spună lucruri și să problematizeze, dar nu mai are virulență.

Sfera publică poate fi recuperată prin organizarea dezbaterii de către grupuri de activiști (care practic să manipuleze discuția în direcția „bună”). Ceva ce piața nereglementată a ideilor nu ar face. Avem recent exemplele unor personaje ca Greta Thunberg, care sunt invitate să vorbească la ONU în calitate de adolescenți preocupați de climă, ca și cum ar fi purtătorii de cuvânt ai unei generații, care e ascultată cu interes. Practica a devenit una curentă: la Cotroceni sunt invitați tineri activiști pentru „dialogul cu societatea civilă”. În alte ocazii, sondajele de opinie sau editoriale de presă și petiții ale unor intelectuali sunt prezentate ca „îngrijorări ale opiniei publice”.

o schimbare sistemică

Habermas se apleacă asupra studiului limbajului din convingerea că actuala organizare a economiei și statul împiedică realizarea potențialului comunicării între oameni. Statul a intervenit înlocuind o relație feudală prin crearea asistenței sociale și prin politici publice. Acestea au împiedicat predicțiile lui Marx să se împlinească în privința iminenței unei revoluții. Represiunea nu mai acționează la nivel economic, ci psiho-emoțional, prin industria de divertisment.

Acest nou sistem al lumii capitaliste postbelice ar avea deci supape de eliminare a tensiunilor și ar fi mai bine premeditat. În acest context, Habermas mută accentul de la bani (capital, valoarea muncii salariate) către limbaj, ca instrument al sferei publice. Etica lui nu e despre ce trebuie să faci, ci despre ce este binele și cum se poate ajunge prin dezbatere la acea noțiune a binelui fără intervenția coercitivă a statului și a mentalității dominante. Din nou, rezultă o ambiguitate a gândirii lui Habermas, dacă propunerile lui de revigorare a criticii sunt tot supape ale sistemului sau forme mult mai subversive de răsturnare din interior. După cum se prezintă noua societate civilă, cu programele ei fals-populare, pretins democratice și corozive pe termen lung, ambele interpretări sunt posibile.

Habermas se concentrează pe limbaj ca miez al relațiilor de putere. În spațiul public are loc întâlnirea între individualități ce nu se pot cunoaște altfel. (La fel cum forma și imaginația intermediau cunoașterea în sistemul lui Kant.)

El observă că sistemul capitalist folosește crizele pentru o mai mare integrare prin măsuri de genul statului social. Democrația singură e nesatisfăcătoare pentru că oamenii fie nu participă la guvernare, fie nu au pârghii reale de a trage la răspundere puterea și birocrația de stat.

În „Criza de legitimitate” (1973) se referă la apariția sistemului asistențial ca la un capitalism gestionat de stat. (Și alți marxiști ca Noam Chomski folosesc această sintagmă pentru a se referi la sistemul sovietic. Chipurile acela nu era „adevăratul comunism”, deci nu poate fi imputat lui Marx pentru că încă exista stat și industrie de stat. Prin sinteza celor două se ajunge la concluzia convergenței orânduirilor despărțite de cortina de fier. Ambele ar fi sisteme gestionate de o birocrație a statului, ce pot fi manevrate într-o direcție sau alta prin reforme graduale.)

la ce mai e bună filosofia?

Jurgen Habermas a constatat dispariția marilor sisteme filosofice, de tipul celor încercate de Immanuel Kant. E chiar unul din motivele întoarcerii sale către filosoful de la Konigsberg. Ca și acela, încearcă să găsească bazele unei etici fără raportare la ideea de bine și rău din revelația religioasă. De această dată, nu ca alternativă la creștinism, ci în replică la relativismul post-modernilor, de tipul lui Foucault sau Derrida.

Răspunsul lui Habermas e că se poate promova o etică a lumii secularizate prin dialog, pornind de la acele lucruri cu care toți sunt de acord. Dialogul trebuie să se poarte pe poziții de egalitate (ceea ce anulează orice concepție tradițională privind ierarhia – profesorul și elevul nu pot fi în stare de perfectă echivalență). Comunicarea socială trebuie să fie „relevantă, sinceră și adevărată”. Deși el insistă că nimeni nu trebuie exclus, știm deja teoria enunțată de Marcuse privind toleranța selectivă. Dată fiind viziunea sa față de societate ca sistem, aici pot fi lesne incluse teorii ale pragmatismului american privind „fabricarea consensului”.

Habermas vede trei nișe posibile pentru utilitatea filosofiei în context contemporan. Prima se referă la înțelegerea naturii, aspectele practice ale vieții, pe care le leagă de necesitatea muncii. Aceasta a fost acaparată de știință, care se extinde tot mai mult în aspecte ale sociologiei, economiei. Filosofia ar putea fi un asistent al științei, un interpret al ei către populație sau un anticipator: să traseze liniile de interes ale cercetării.

Celelalte două nișe disponibile ar fi comunicarea – de unde preocuparea pentru limbaj – respectiv nevoia unei critici. Rolul criticii ar fi să obțină eliberarea. Critica socială ar trebui să fie posibilă tot fără apelul la criterii transcendente, printr-un raționalism pur.

politica pașilor mărunți

Odată identificat acel bine public, relevat de părerile larg acceptate, se va putea trece la trasarea de politici publice. E genul de tendință, care îl face pe Habermas mult mai periculos decât predecesorii săi din Școala de la Frankfurt. Deși e departe de a fi un radical, el oferă și un rețetar de aplicare în societate a unor măsuri. Dacă ne amintim, la origini, teoria critică nu părea să aibă o finalitate decât teoretică, meditațiile lui Horkheimer și Marcuse nu păreau destinate a fi mai mult decât un exercițiu de gândire, nu și de acțiune.

Acum ideologia e înlocuită cu „distorsiuni sistemice ale comunicării”. Care, ca orice distorsiuni pot fi și remediate prin reforme. Habermas nu se mai prezintă ca un anarhist de tipul lui Marcuse. El recunoaște statului rolul de colector de taxe și vede o relație de simbioză: Economia furnizează taxe politicului, iar politicul o dirijează prin intervenții monetare, prin birocrație și reglementări. (Ceva ce libertarienii ar numi o pacoste, aici e un contra-serviciu.) Tot sistemului politic îi atribuie și rolul de a forma conștiințe prin educarea copiilor.

Deloc de mirare, societățile actuale sunt sufocate de birocrație și de vaste programe la nivel de stat și internațional. „Marșul prin instituții” se face acum prin legislație și tratate internaționale, dar direcția o dau tot filosofii progresiști.

Abordarea lui cu aparență tehnocratică și birocratică amintește foarte mult de politica Fabian Society a socialiștilor englezi, care propuneau apropierea de comunism prin metode graduale, nebăgate în seamă de opinia publică.

Viziunea sa despre transformarea sferei publice e completată în volumul din 1981, „Teoria acțiunii comunicative”. Aici face un istoric al raționalizării societății, trecând prin sociologia lui Max Weber și Emile Durkheim, recitiți dinspre marxismul apusean al lui Gyorgy Lukacs și Theodor Adorno. Sunt sintetizate motivele apariției curentului noului marxism apusean:

„Cum a arătat Helmut Dubiel, trei experiențe istorice au fost decisive pentru dezvoltarea teoriei critice; toate trei au fost convergente în dezamăgirea așteptărilor revoluționare.

• Dezvoltarea sovietică a confirmat prognoza lui Max Weber de birocratizare accelerată; iar practica stalinistă a oferit o confirmare sângeroasă a criticii adusă de Rosa Luxemburg teoriei lui Lenin asupra organizării.
• Fascismul a demonstrat abilitatea societăților capitaliste avansate de a răspunde unor situații critice și pericolului unor schimbări revoluționare prin restructurarea sistemului politic și capacitatea de a absorbi opoziția muncitorimii organizate.
• Dezvoltările din Statele Unite au arătat un alt mod de integrare a puterilor capitalismului: fără represiune deschisă, cultura de masă a legat conștiințele maselor la imperativele stării existente.” (p. 366)

Prin raționalizarea discursului, practic se poate schimba societatea prin dialog și alterarea definițiilor. Contra-argumentația e făcută imposibilă prin încadrări diferite – alte definiții pentru familie, soț, sexualitate. Cand migrația e contestată pentru că imigranții nu muncesc se răspunde că nu muncesc pentru că nu au cetățenie, sau nu au suficiente fonduri investite în școli pentru acomodare sau nu au ajutoare suficiente. Discursul identitar e delegitimat și totul e transformat într-o nouă „provocare”, o problemă care se poate rezolva cu noi măsuri, noi cheltuieli bugetare și noi discuții.

Scoaterea crucifixelor din școlile germane e reîncadrată într-o problemă particulară a unei culturi între altele, la pachet cu tema portului islamic în țările Europei. Se pun bazele multiculturalismului, a raționalizării obiceiurilor diverse și a dialogului între culturi.

convergența cu liberalismul

Jurgen Habermas caută o legătura între științele naturii și științele sociale, ceea ce îl duce spre aplicarea prin tehnocrație a idealurilor revoluționare. Pentru aceasta, apelează la surse foarte diverse. Nu doar la Marx pentru explicația economiei și la Freud pentru explicarea omului, dar și la teoria limbajului a logicianului Wittgenstein și hermeneutica lui Gadamer. El se comportă ca un savant al filosofiei (a lucrat la institutul Max Plank).

Cea mai surprinzătoare e introducerea unor surse liberale, anti-etatistul Ernst Cassirer (care a scris „Mitul statului”) și Karl Raimund Popper – al cărui concept de „societate deschisă” i-a inspirat lui George Soros numele fundației.

Karl Popper era adeptul unor schimbări lente, prin reforme, nu prin revoluție, despre care credea că duce la violență. Metoda lui cerea ca științele sociale să se supună criteriului de a fi „falsificabile” pentru a fi testate – adică a vedea dacă există modalități prin care o teorie poate fi infirmată.

Practic, Jurgen Habermas a realizat o fuziune între școala marxismului cultural și noul liberalism, de astă dată mai curând în sensul american al termenului. E unul din contemporanii care dovedesc perfecta convergență a neo-ideologiilor.

(cuprinsul serialului Cele trei idei noi ale globalismului)