Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
Cum poți ajuta această pagină să se dezvolte
(Ultimul capitol – bonus în serialul despre neo-marxism.)
La puțini autori e atât de evidentă influența vieții private asupra operei. Michel Foucault era un om stăpânit de propria sexualitate și interesat de relațiile de putere din societate. Cum propriile porniri intrau în conflict cu morala publică, el a pornit o adevărată insurecție postmodernă împotriva acesteia, ale cărei urmări le constatăm azi.
Foucault înlocuiește în grila marxistă clasa muncitoare cu diverse tipologii de marginali – pacienți cu boli mintale, deținuți de drept comun și persoane cu deviații sexuale. În aceștia vede victime ale societății, etichete construite artificial, pe care caută să le înlăture pentru a-i elibera. În mod ironic, el a oferit justificări pentru efectul contrar: păstrarea stabilimentului economic, dar apariția unor generații conduse abil prin propriile patimi. Generații radicalizate, militante ale unei revoluții culturale, dar care primesc iluzia libertinajului la fel cum plebei romane i se oferea pâine și circ.
Foucault s-a născut într-o familie foarte înstărită de francezi, lucru pe care a încercat să îl facă uitat. Era deci majoritar, bărbat, alb, burghez – nu se putea plânge că ar fi avut traume istorice sau că ar aparține unei minorități năpăstuite. Dar și-a inventat acest statut din propria sexualitate. În urma unei depresii cu gânduri de suicid, ajunge în cabinetul unui psiholog. Care conchide că angoasa tânărului venea din pornirile homosexuale, rău văzute în epocă.
În 1950, se înscrie în Partidul Comunist Francez, pe care îl părăsește în 1953, acuzându-l de homofobie și antisemitism. (Cum am precizat, nu era evreu, dar a păstrat această sensibilitate inclusiv cât a trăit în lumea arabă.) A putut cunoaște comunismul real în mod direct, fie și într-o formă relaxată, cât a colaborat cu o universitate din Polonia. Ca mulți intelectuali marxiști din Occident, s-a declarat dezamăgit de punerea în operă a comunismului răsăritean, acuzat că e prea etatist și dictatorial.
Deși era deja profesor, Foucault participă în mod activ la protestele studențești de la Paris din 1968 – 69. O victorie a acestor mișcări a fost înființarea de către minister a unei universități experimentale, neacretitate, în care se predau intensiv: Marx, Lenin, Mao, Freud. Și unde Foucault ținea prelegeri despre istoria sexului. Teoretic, revoltele de la finele anilor 60 marchează virajul lui de la comunism la anarhism. Dar a continuat să fie o figură fanion a noii stângi. Chiar a contribuit, alături de JP Sarte la apariția ziarului comunist „L’Humanite”.
Într-un fel, se situează mai la stânga decât comunismul sovietic. Chiar îl citează pe Mao cu o teorie potrivit căreia ar fi o diferență de natură între omul proletar și omul burghez. (Ceva similar cu teoria rasială.) Totuși, declară marxismul un fenomen depășit, care nu mai are actualitate: „Marxismul există doar în gândirea secolului XIX, unde e ca peștele în apă. În alt mediu încetează să mai respire.”
Michel Foucault a trăit ca un „globo homo”, într-o sumedenie de țări de pe trei continente, reușind să predea în universități americane fără să cunoască limba engleză. A desemnat în fascism adversarul suprem, demascat ca „iubirea de putere din fiecare din noi”. El credea în ideea unei „cetățenii internaționale”, condusă de principiul solidarității împotriva unui pericol comun.
Când autoritățile germane l-au trimis pe Lenin din Elveția în Rusia, într-un tren sigilat și cu o sponsorizare în aur, ca să ia parte la Revoluția Bolșevică, ele nu credeau în idealurile comuniste. Se întâmpla în plin război mondial, iar pariul lor a reușit, pentru că ajunși la putere comuniștii au încheiat o pace pripită și dezavantajoasă. Așadar, acei politicieni se foloseau de crezul comunist pentru a scoate din joc un adversar. Într-un mod similar, degenerarea promovată de noua stângă sexo-marxistă poate să nu ducă neapărat la comunism. Dar e de folos fuziunii dintre neo-marxism și neo-liberalism prin coruperea moravurilor. Un sistem financiar corupt nu se bazează doar pe elite corupte, cum ne place să ne amăgim. Ci are ca bază o societate care participă la corupție la nivel micro.
Opera lui Foucault ar fi rămas departe de notorietatea internațională, dacă nu ar fi fost primul francez faimos care a murit de SIDA. A povestit entuziast cum s-a drogat cu LSD și despre numeroasele relații homosexuale de tip sado-masochist, inclusiv cu un traficant de droguri.
Un coleg l-a acuzat de pedofilie, spunând că în Tunisia plătea băieți și de 8 ani, cu care își dădea întâlnire noaptea în cimitire, unde îi viola. Chiar și în scrieri, are o atitudine dubioasă legată de pedofilie. A încercat o rescriere a istoriei antice, pentru a insinua că pederastia era un fenomen normal și acceptat în lumea greco-romană.
În 1977, Foucault se află pe lista celor care scriu o petiție Parlamentului Francez pentru a cere eliminarea vârstei consimțământului sexual. Pe listă se regăsesc nume grele ale culturii europene, toate arondate stângii: Jean Paul Sartre, Roland Barthes, Jacques Derrida, Gilles Deleuze, Louis Aragon, Jean Francois Lyotard, Simone de Beauvoir, Andree Glucksmann, alături de viitorii politicieni influenți Bernard Kouchner, Jack Lang și Daniel Cohn Bendit. Mulți dintre semnatari au fost acuzați că au abuzat de copii de 12, 13 ani.
În zorii creștinismului, călugării din pustiurile Egiptului sau Anatoliei și-au adunat înțelepciunea în colecția de scrieri ale Filocaliei. Aceasta poate fi considerată și un manual de demonologie, fiind derivată din bătăliile spirituale pe care pustnicii le dădeau cu duhurile amăgitoare. În acele scrieri găsim devoalat mecanismul prin care omul e înrobit în toate epocile: omul caută plăcerea și fuge de durere, care îl aduce de la păcat la patimi, ceea ce am numi astăzi dependența dureroasă.
În primul volum filocalic, cele opt patimi sunt sintetizate de călugări originari din bazinul Mării Negre – Evagrie Ponticul și sfântul dobrogean Ioan Casian. Între ele: lăcomia de mâncare, desfrânarea, iubirea pentru bani, trândăvia, mânia, depresia, slava deșartă și mândria.
Al doilea volum e alcătuit integral din scrierile marelui sfânt Maxim Mărturisitorul. În prefața acestui volum, teologul Dumitru Stăniloae sintetizează un crâmpei din pledoaria aceluia, care ne apare într-un contrast evident cu spiritul modernității. Pare că mulți dintre autorii contemporani, nu doar Foucault, nu fac decât să încerc să răstoarne acest sistem de gândire creștină, pentru a-l înlocui cu un cult nihilist al patimilor și al sinelui, distructiv cu tot dinadinsul. Să urmărim această expunere, făcută în secolul VII de Sf Maxim:
Omul e înzestrat cu simțire, pentru lucrurile sensibile, și cu minte, pentru cele nevăzute. Prima ar trebui să ofere doar prilejul de a constata rațiunile divine din spatele celor văzute.
„Așadar simțirea trebuie să stea în slujba minţii. Când nu se întâmplă aceasta, simţirea lucrează singură, nepreocupându-se decât de aspectul văzut, frumos la vedere şi gustos la mâncare, al lucrurilor; sau îşi subordonează raţiunea, care în loc de a struni simţirea, de-a o călăuzi, îi făureşte argumente pretins raţionale pentru această comportare, şi născoceşte moduri de satisfacere a dorinţelor ei.
Lumea devine astfel pur materială. Iar facultățile sufletești s-au abătut de la firea lor. Astfel simțirea n-a mai rămas percepție sensibilă obiectivă, ci a devenit „simțire” afectată în mod exagerat de plăcere și durere.” (p. 18)
În fine, ideea e continuată în prefața volumului 3:
„Căutarea plăcerii naște un șir de patimi, fuga de durere alt șir. Dar între plăcere și durere este și o cauzalitate reciprocă necontenită. Ele se succed ca într-un cerc vicios. Căutând plăcerea, omul va avea în mod sigur, după gustarea ei, durerea. Iar fugind de durere, caută scăpare în brațele plăcerii, ca să dea dincolo de ea de o durere și mai mare. Nu poate rupe nimeni acest cerc de fier al plăcerii și al durerii, ca să rămână numai cu plăcerea.” (pag. 14)
Cele două decenii în care Foucault a fost activ ca scriitor (între 1961, până la decesul din 1984) pot fi restrânse la tentativa de a schimba percepția despre trei tipologii: a nebunului, a infractorului și a deviantului sexual. E un program filosofico-politic ambițios de tip revoluționar, pe care îl putem ghici încă din cartea „Nebunie și civilizație” (1961), unde contestă însăși ideea de normalitate (un leit-motiv al întregii sale creații).
„Ce dorință poate fi contrară naturii, dacă i-a fost dată omului de natură?”
În ea, înclinația marxistă de a se afirma ca purtător de cuvânt al celor de jos, e extinsă de la exploatați la excluși. Ni se spune că „locul leproșilor a fost luat de sărac, vagabond, pușcăriaș”.
Aceste categorii sunt considerate construcții artificiale ale societății, în spatele cărora s-ar ascunde intenții meschine, ce țin de setea de putere, profit și control. În toate cele trei cazuri, e construită o falsă istorie idilică, ce ne dă de înțeles că înainte de Renaștere nebunia era ceva simpatic sau că în antichitate homosexualii ar fi fost bine văzuți. Și că noua categorie de „nebun” s-a impus abia după apariția spitalului și apoi a psihiatriei, care și-au construit propriul „obiect al muncii”. Teza e dusă mai departe în cartea din 1963, „Nașterea clinicii”.
În această privință, Foucault îl prelungește pe JJ Rousseau, cu teoriile despre „bunul sălbatic”, corupt de normele vieții civilizate. În același timp, se aseamănă cu exponenții Școlii de la Frankfurt, mai cu seamă Herbert Marcuse, prin felul insolit în care provoacă viziunea liniară asupra progresului, prin criticile la adresa Iluminismului și a psihanalizei lui Sigmund Freud. De Marcuse îl apropie și ideea că societatea contemporană acționează mai subtil prin cultura de masă, decât prin simple interdicții.
Acest gând provocator e dezvoltat în cartea din 1975, „Disciplină și pedeapsă”. Teza ei e că s-a produs o transformare neașteptată a mentalităților prin trecerea de la formele „barbare” de pedeapsă publică – execuția cu un călău – la inventarea sistemului penitenciar. Vechile metode de execuție atrăgeau atenția asupra existenței puterii și ar fi putut stârni masele în direcția opusă a revoltei: să simpatizeze cu victima și să simtă dispreț față de călău. Pe când cele de acum ascund aceste aspecte și doar par umane, dar forțează consimțământul public pentru sistem.
„Vinovatul nu e decât una din ținte. Pentru că pedeapsa e îndreptată spre toți ceilalți, potențial vinovați.”
Deși recunoaște avantajele noului tratament al infractorilor, Foucault ajunge la concluzia că modernitatea a creat iluzia unei egalități în fața legii, care să îi susțină proclamațiile despre drepturile omului. Dar pentru a susține această fațadă, a recurs la un efort sistematic de a disciplina, de a produce o populație docilă. În scrierile lui, Foucault pune semnul egalității între școli, penitenciare și spitalele de psihiatrie – toate având rolul de a impune reguli, a studia pentru a clasifica și de a impune definiții pentru comportamentul normal.
„Iluminismul, care a descoperit libertățile, a descoperit și disciplina.”
Gândirea lui Foucault e la originea programelor de clemență pentru infractori, în special dacă aparțin minorităților, a apelurilor din zilele noastre pentru tăierea finanțării poliției. Menirea unui intelectual implicat în societate nu mai e de a distinge între bine și rău pentru a promova binele comun. Ci idealul pozitiv a fost deja fixat în eliminarea inechității. Chiar actele violente ale infractorilor vor putea fi scuzate prin dezvăluirea unor factori sociali – sărăcia, ca „defavorizare economică” – sau etnici – a fost victima rasismului, ori strămoșii lui au suferit de pe urma sclaviei. Așa se face că noii activiști mută atenția de la vinovăția infractorului la culpa societății, la intoleranța lor față de recidiviști sau pentru că îi determină la acte anti-sociale.
Așa cum s-a întâmplat și cu cei care au ajuns de la „teoria critică” la „corectitudinea politică”, se poate vorbi și la Foucault de un efect paradoxal al scrierilor lui. Instinctul lui e unul anarhist, contestatar pe toate planurile. Dar odată cucerite instituțiile (de educație, de presă, de stat) de către adepții stângii occidentale, aceste idei corozive au fost folosite pentru a persecuta și a transforma cu forța societatea. E și paradoxul trecerii de la comunismul utopic din Manifest, la comunismul aplicat.
De pildă, Foucault prezintă cu oroare panopticonul imaginat de utilitaristul Jeremy Bentham. Acesta e un sistem penitenciar în care gardianul se află într-un turn de observație central, iar deținuții în celule dispuse circular în jurul lui. Gardianul poate vedea în orice celulă fără să fie văzut, dar evident nu în toate deodată. În schimb, deținuții știu că pot fi văzuți în orice moment și se comportă ca și cum ar fi direct supravegheați.
Foucault a folosit ideea ca o metaforă pentru societatea contemporană, cu variatele ei instituții de influențare. Putem observa că adepții stângii au trecut de la astfel de observații rebele la adresa puterii statului, la poziții de-a dreptul distopice de susținere a cenzurii online, de impunere a sistemelor de supraveghere video cu recunoaștere facială, a actelor biometrice, a certificatelor cu cod de bare, care să restrângă mișcarea nevaccinaților, la cenzura mesajelor de pe rețelele sociale. Același tip de infrastructură a fost scuzată când a fost prezentată ca îndreptată împotriva „inamicilor libertății”.
Chiar mult îndepărtat de obiectivele economice ale vechiului marxism, Foucault merită eticheta de „marxist cultural” pentru că desele lui referiri la putere au în vedere mentalitatea dominantă, vocea lumii. Pe aceasta încearcă să o răstoarne, nu o putere concentrată politic sau economic. Așadar, nu lucruri ce pot fi capturate și împărțite, nici preluate prin vot.
În genere, a fost preocupat să șocheze și în niciun fel să ofere soluții. A scris o carte din mărturiile unui condamnat, care își ucisese mama și frații. Dar cel mai mult e asociat cu scrierile despre sex, încă în mare vogă, prin care poate fi socotit un părinte al mișcărilor LGBT și al teoriilor queer despre sexualitatea imposibil de încadrat într-un tipar sau despre sexul non-binar. Putem bănui chiar că interesul pentru statutul nebunilor și infractorilor în societate era doar un adaos la adevărata preocupare.
Cele patru volume din „Istoria sexualității” au apărut între 1976 și 2018 (ultimul, postum). Și sunt foarte diferite de ce și-ar putea imagina cineva din titlu. Mai ales primul din ele, care circulă ca o carte de sine stătătoare, e mai curând o filosofare pe marginea apariției unui discurs despre sex. (Nu e de mirare că următoarele trei volume sunt mult mai puțin vândute, cei mai mulți cititori fiind dezamăgiți.)
Dacă scrierile în cauză au vreo miză, ea e de a provoca însăși ideea de normalitate și de a face din anormalitate un ideal al unei revolte nihiliste. Modernitatea încercase diverse forme de a umple golul demolării mentalității tradiționale creștine. Întâi a fost idealul pozitiv al rațiunii și liberalismului. El a fost denunțat ca înșelător de materialismul conflictual al lui Marx. Apoi Freud a oferit explicația principiului plăcerii, exacerbând libidinalul. Wilhelm Reich și Erich Fromm au încercat să îmbine cele două linii într-un marxism de tip freudian. În fine, Michel Foucault reține principiul plăcerii ca principală forță, dar combinat cu un o voință de putere de inspirație nietzscheană. (Crede că ideea de bine și de rău e impusă de cine are puterea.)
Unghiul de atac e surprinzător. Contestarea unor axiome ale lui Freud amintește de felul în care Horkheimer și Adorno porniseră prin a contesta moștenirea iluminismului. În această privință, e într-o descendență directă cu alt membru al Școlii de la Frankfurt, Herbert Marcuse, care cu două decenii anterior, în „Eros și civilizație” (1955) pornise tot de la a contesta ideea lui Freud că reprimarea instinctelor e o necesitate pentru existența unei civilizații.
Potrivit lui Sigmund Freud, în fiecare om se dă o bătălie între felul în care se prezintă public și instinctul de a căuta plăcerea. Civilizația nu ar fi posibilă fără ținerea sub control a zonei instinctuale, chiar dacă reprimarea acesteia produce tensiuni. Narativul progresist spunea că aceste ciocniri de forțe au fost treptat conștientizate și cenzura aplicată prin prejudecăți și tabu-uri a fost gradual diminuată prin mișcări de emancipare eliberatoare.
Foucault e de altă părere: anume, că societatea puritană a secolului XIX nu a blocat discuția despre sex, ci a creat o mașinărie de produs discursuri despre sex. Tocmai ideea de tabu și introducerea de pedepse a făcut să se vorbească mai mult despre sex. Au fost inventate involuntar identități, cum ar fi cea de homosexual, ca o categorie în sine, spre deosebire de cineva care ar face actul respectiv fără a fi definit de acea practică.
„În locul unei cenzuri masive, începând cu proprietățile verbale impuse de Epoca Rațiunii, a apărut o incitare la discurs, polimorfă și regularizată.” (p. 18)
Foucault leagă această transformare de apariția unei abordări raționaliste a societății, care e gestionată în termeni de demografie. Societatea e administrată de sus în jos, ca resursă umană, a cărei înmulțire e, după caz, încurajată sau descurajată. Dacă alte civilizații au creat o artă erotică, civilizația occidentală a creat o „știință sexuală”, prin cercetarea cu amănuntul a fiziologiei, a psihologiei, prin sistematizarea cu ajutorul medicinei, pornografiei, sistemului polițienesc de reglementare a moravurilor.
Ca în alte lucrări ale sale, Foucault practică o falsificare a istoriei, printr-o metodologie nesistematică și alegerea unor detalii fără criterii clare din trecut și prezent. E astfel la originea unei rescrieri a percepției despre lumea antică (larg răspândită azi în cercuri progresiste). Cititorii lui pot rămâne cu impresia că normalitatea și familia sunt invenții ale lumii moderne, de parcă până la apariția unor coduri penale foarte explicite oamenii ar fi trăit în devălmășie.
La fel de înșelătoare e și sofistica folosită pentru a explica apariția noțiunii de „heterosexual”, care n-ar fi putut apărea decât ca opus pentru „homosexual”. Doar că acela nu s-ar fi putut naște fără existența formei „demodate” de relații. Din cauza lui Foucault și a altora de după el, mulți trăiesc azi cu impresia că în antichitate homosexualitatea și coruperea minorilor sub forma pederastiei ar fi fost fenomene larg tolerate și apreciate. Ceea ce e factual neadevărat.
Pornește de la observații insolite, oarecum interesante, de genul: suntem „singura civilizație în care oficialii se ocupă de problemele sexuale ale supușilor”. Dar de aici desprinde întregi procese de intenție legate de factori economici și politici, pentru a trage concluzii hazardate, care insinuează inventarea artificială a unei idei despre normalitate. „E în natura puterii să fie represivă”, ne spune, fără să se întrebe cum ar putea fi altfel când revoluționarii vor fi dobândit puterea (cum se întâmplă deja).
Foucault acuză Biserica de a fi impus valori morale proprii în societate, care apoi au fost internalizate inconștient de toți. Creștinismul ar fi mutat accentul sexual de la plăcerea afrodisiacă la greci, către carnal si instituțional. După iluminism, același zel s-a păstrat în lumea secularizată, care a trecut în civil instituțiile tradiționale creștine și le-a ocrotiti prin forța coercitivă și formatoare a statului. Păcatul a fost transformat într-o chestiune medicală, a diferenței dintre normal și patologic. (La o jumătate de secol de la dispariția autorului, putem acuza chiar mișcarea „progresistă” de folosirea unui instrumentar represiv similar. Acum lobby-ul LGBT e cel care insistă pentru formalizarea instituțională a unor legături, care statistic se desfășoară preponderent în registrul promiscuității. Și acum activiștii schimbării sunt cei care își patologizează adversarii cu diagnostice precum „transfobia” sau „homofobia”.)
„Astăzi sexul servește ca suport pentru predică – o formă străveche, atât de familiară și de importantă pentru Vest. O mare predică sexuală – care și-a avut teologii ei subtili și vocile populare – a cuprins societățile noastre în ultimele decenii.” (p 7)
Foucault a înțeles și exploatat miza politică a vieții intime, tocmai prin aducerea ei în public. Când vorbește de represiune, „societatea promite să se elibereze de legile care au făcut-o să funcționeze.”
Dar și aici, efectul a fost contrar eliberării amăgitor promise. Exhibarea fără rușine nu a avut efectul de a produce oameni mai fericiți, eliberați de povara conștiinței. Ci a devalorizat intimitatea, mai ales statutul femeii, a distrus misterul și a creat efectul contrar, al impotenței și dezinteresului pentru ceva banalizat. Freud a făcut doar primul pas, separând sexul de iubire, pentru a-l studia ca pe un fenomen fiziologic separat. Postmodernismul face teoria devianțelor pentru că șocul, insolitul, extravagantul sunt surogate ale trăirii căutate cu disperare. E o boală a unei lumi hiper-lucide.
„Ce susține nerăbdarea noastră de a vorbi despre sex în termeni de represiune e fără îndoială această oportunitate de a vorbi împotriva puterii, să spunem adevăruri care promit pacea, de a lega iluminarea, eliberarea și plăcerile multiple; de a pronunța un discurs care combină fervoarea cunoștinței, dorința de schimbare a legilor și pofta pentru grădina plăcerilor lumești.” (p 7)
La fel ca membrii Școlii de la Frankfurt, Foucault are tendința radicală de a ataca nu doar morala creștină. Dar și baza greacă a civilizației europene, în care găsește prejudecăți homofobe similare. El încearcă să dărâme niște noțiuni pentru niște instincte pe care nu le poate controla. De pildă, în volumul 2 (pag 59), citează convingerea lui Socrate că incestul e o nelegiuire pedepsită de zei, mai ales prin probleme ale urmașilor, similare cu ale celor născuți prematur. De aici deduce că asta era singura problemă a anticilor cu incestul – că nu se producea „la timpul potrivit”.
Răstoarnă inclusiv modul freudian de interpretare a viselor – adică de a explica socialul prin tensiunea sexualității reprimate. Dimpotrivă, el găsește în sexualitate indicii ascunse ale relațiilor socio-economice. Bărbatul are cu soția o relație ce trimite la ideea de proprietate.
dezbaterea cu Noam Chomsky
Foucault se dovedește mai fidel mitologiei marxiste a luptei de clasă și a rolului mântuitor al proletariatului, care nu poate greși. În dezbaterea cu Noam Chomsky din 1971, el neagă că acțiunile violente revoluționare (și regimurile totalitare de tip leninist, stalinist) ar trebui să fie subordonate unui ideal superior de dreptate; ci voinței pure de putere: aceea că proletariatul vrea să ia pentru prima dată cu adevărat puterea. (Nu era primul comunist care vorbea în numele muncitorimii, fără să aparțină respectivei clase.)
Printr-un sofism, el spune că dacă violența proletariatului s-ar întoarce împotriva lui însuși, ar fi doar o dovadă că încă nu a luat cu adevărat puterea, ci deciziile au fost confiscate de o clasă conducătoare. (Peste ani, același argument va fi folosit și de Chomsky însuși, pentru a nega crimele comunismului ca nefiind comunism ci „capitalism de stat”.)
Foucault e prin această linie de gândire la originea lipsei de morală bazată pe dublu standard din mișcările woke de azi. Raționamentul lui vine din ce era mai rău în opera lui Marx în stadiu germinal: anume denunțarea moralei creștine ca irelevantă, pentru că ar fi un produs de clasă al burgheziei, ce trebuie înlocuit cu o neprecizată și ipotetică morală proletară. Foucault spune practic: muncitorul e îndreptățit să ucidă ca să ia puterea. Și ca să poată lua puterea trebuie să facă abstracție de orice idee morală, ce i-a fost livrată de alte clase. (Asemănarea cu eroii lui Dostoievski din „Demonii” e izbitoare.) După ce ia puterea, se presupune că muncitorul nu va putea fi decât bun, pentru că e (sau a fost) muncitor.
În mod identic, activiștii BLM susțin simultan că negrii nu pot fi rasiști, că rasele sunt o invenție a albilor (care nu pot fi decât fundamental rasiști prin natura lor) și că orice metode (indiferent cât de nedrepte) împotriva albilor sunt permise, pentru a pune capăt rasismului. Este aceeași rețetă pentru o lume absurdă, folosită și în registru sexual: noțiunile de bărbat, femeie, familie sunt redefinite după bunul plac și după interes. Dar conscințele lor sunt obligatorii pentru restul societății într-o evidentă impunere a puterii minorității asupra majorității.
Nu există criterii care să reziste logicii și bunului simț, dar există realitatea raporturilor de putere. Nu te poți răzvrăti împotriva aberațiilor lor pentru că au capturat instituții punitive, de forță și formatoare (academice, mediatice). Deși formal e rupt de comunism și de marxism în sensul cel mai larg, Foucault e mai aproape de marxismul cultural chiar și decât membrii Școlii de la Frankfurt, în aceste privințe.
Victor Grigore
