Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
În anii ’60, lucrurile dădeau în clocot. Pastila contraceptivă permitea revoluția sexuală, muzica rock dădea aripi unei întregi generații. Protestele împotriva războiului din Vietnam scoteau milioane de oameni în stradă. În marile universități, din California până la Sorbona, studenții făceau greve și chiar preluau temporar controlul instituțiilor. Pe ziduri, apăreau citate din cei 3M: Marx, Mao și Marcuse. Ultimul, era un fel de rock star, chemat să le vorbească de la portavoce sau microfon mulțimilor de studenți protestatari.
E probabil cel mai faimos membru al „Școlii de la Frankfurt”. Într-o scrisoare către colegul și prietenul Theodor Adorno, îi reproșa un incident de pomină. Membrii unei organizații de extremă stângă intraseră în amfiteatru peste ora lui. Adorno a considerat că e o provocare și a sunat la poliție. Păi ce marxist ar chema poliția când revoluția stă să izbucnească!? Marcuse chiar îi susținuse pe studenții lui, când spărseseră ușa unui birou. Dar era el atât de pus pe fapte mari, cum îndemna și se pretindea?
Herbert Marcuse venea cu un pedigree filosofic redutabil. Își scrisese teza de doctorat despre Hegel, sub coordonarea maestrului său, Martin Heidegger, în Germania natală. Pe care o părăsește, evreu fiind, în 1933, ca restul cercului marxist de la Frankfurt. Iar în timpul războiului, se pune în slujba guvernului american ca agent de informații, împotriva nazismului în bătălia propagandistică și de spionaj.
În doar doi ani de la primirea cetățeniei, ajunge să lucreze pentru instituția care se va transforma ulterior în CIA. Și Theodor Adorno colaborase cu unele reviste înființate de CIA. Dar Marcuse nu doar colabora cu „serviciile”, el practic conducea operațiunile pentru Germania, împreună cu un alt membru al Școlii de la Frankfurt. Iar după război a ajuns un fel de șef al centralei CIA pentru Europa Centrală. Repet, instituția încă nu se numea așa și nu existau grade. Dar, ca să ai o asemenea funcție în lucrul cu spionii, întocmirea de rapoarte secrete, crearea de strategii de manipulare, a dosarelor de analiză și sinteză, la noi trebuia să fi fost echivalentul unui general de Securitate.
Situația a dat naștere unui mare mister, imposibil de lămurit. Infiltrase cercul marxiștilor emigrați din Germania statul american la vârf? Sau, dimpotrivă, serviciile americane inventaseră o formă de opoziție controlată, care să deturneze simpatiile comuniste de la apropierea de URSS? E o dilemă de tipul oul sau găina. Există și azi adepți ai stângii, care susțin această a doua variantă. Ei consideră că intelectualii noului marxism nu au făcut decât să epuizeze energiile muncitorești în direcții sterile și prea teoretice. Că au dus lupta pentru o viață mai bună într-o zonă filosofică și au descurajat înființarea de partide și sindicate.
Într-o lucrare târzie, din 1971, „Contra-revoluție și revoltă”, Marcuse chiar invocă teoria „marșului prin instituții”, pe care o atribuie unui socialist german obscur. Strategia se referă la infiltrarea centrelor de putere de cei cu convingeri subversive neafișate.
„Marșul lung include eforturile concertate de a construi contra-instituții. Ele au fost demult un țel al mișcării, dar lipsa fondurilor e răspunzătoare pentru slăbiciunea și calitatea lor inferioară. Ele trebuie să fie făcute competitive. E în special important pentru dezvoltarea unei prese „libere” radicale. Faptul că stânga radicală nu are acces egal la marile rețele de informații și îndoctrinare, e în mare răspunzătoare pentru izolarea ei.”
Până la el, nimeni nu reușise să mărșăluiască atât de departe în structurile „dușmanului de clasă”. Dar, având în vedere că, o jumătate de secol mai târziu, presa americano-europeană e zdrobitor dominată de stânga, la fel ca marile universități… Nu putem deduce decât că mulți alții au reușit să mărșăluiască și mai mult de atunci încoace.
În cele ce urmează, mă voi referi doar la ideile pe care Marcuse le prezintă public, în cărțile lui. Fără a mai specula că mesajul lor putea aparține altcuiva, sau că gândea altceva decât scria.
Deși are o operă mai vastă, succesul la public și-l leagă de două cărți. Prima apare în 1955: „Eros și civilizație”. Este o reinterpretare critică a lui Sigmund Freud, trecut printr-o lentilă marxistă și personală. În ea, recuperează contribuția, până atunci marginală, a lui Wilhelm Reich. (Comentat într-un episod anterior.)
Freud plasase omul între ciocanul și nicovala a doi poli: principiul plăcerii și principiul realității. Al doilea e cenzura care ne oprește să facem tot ce ne trece prin cap. Fără disciplina și reținerile impuse de acesta, o societate nu ar putea exista. Chiar individul însuși s-ar auto-distruge. Prin urmare, chiar dacă putea da naștere la frustrări și nevroze, auto-cenzura era necesară. Marcuse crede că deasupra celor două ar mai fi unul: principiul nirvana. O sinteză (hegeliană) între cele două – o stare de echilibru. Era o tentantă portiță pentru tânăra generație, care consona cu dictonul ocultistului Alister Crowley: „fă ce vrei!”.
„Eliberarea psihanalitică a memoriei face să explodeze raționalitatea individului reprimat. Pe cât cogniția lasă loc re-cunoașterii, imaginile interzise și impulsurile copilăriei încep să spună adevărul pe care rațiunea îl neagă.”
Avansul tehnologic ar face ca munca să nu mai fie o necesitate atât de stringentă. Omul s-ar putea mulțumi cu mai puțin, dacă ar ieși din roata producției și consumului fără noimă. Acum nu resursele sunt limitate, ci organizarea nu e destul de bună.
Excesul consumerist produce „surplusul represiunii”. Adică mijloace mai sofisticate de înrobire. Doar acest surplus ar trebui eliminat, pentru că împiedică împlinirea omului ca individualitate. În locul ambițiilor materiale, societatea ar trebui să își propună să atingă țeluri estetice și genul de libertate, pe care doar arta o poate da.
„Standardul ridicat de trai din marile corporații e restrictiv într-un sens sociologic concret: bunurile și serviciile, pe care individul le cumpără, îi controlează nevoile și îi împietresc facultățile. În schimbul mărfurilor, care îi îmbogățesc viața, individul nu își vinde doar munca, dar și timpul liber. Viața mai bună e compensată de controlul omni-prezent asupra existenței.
Oamenii locuiesc în apartamente concentrate și au automobile cu care nu mai pot evada în alte lumi. Au frigidere imense, pline cu zeci de alimente congelate. Au zeci de ziare și reviste, care îi inspiră aceleași idealuri.
Au opțiuni nenumărate, dispozitive care să-i țină ocupați și distrați de la problema reală – că ar putea munci mai puțin și hotărî singuri dorințele și sursele de satisfacție.”
Pentru o vreme când internetul, ba nici televiziunea prin cablu, nu se inventaseră, era destul de vizionar.
În 1958 (la 5 ani după moartea lui Stalin) scrie o carte intitulată „Marxismul sovietic. O analiză critică”. În care nu suflă o vorbă despre Gulag, zecile de milioane de morți, lagăre și teroare. Dar face multă teorie politică, prin care practic pune semnul egalității între represiunea comunistă și cea capitalistă. Ce are de reproșat comunismului sovietic e neîmplinirea utopiei eliberării pentru că păstrează structurile de control ale statului. Menținerea statului împiedica realizarea potențialului uman.
În această carte (pag 22), citează o scrisoare a lui Engels către Marx, din 1858, despre proletariatul englez, care practic va da esența concepției pentru care e cunoscut Marcuse din anii 60 încolo. Proletariatul trebuia să fie obiectul revoluției comuniste, purtătorul unei „misiuni istorice”, în calitate de „gropar al capitalismului” în „criza sa finală”. Dar dacă situația s-ar fi dovedit a nu fi fatală pentru orânduire, proletariatul s-ar fi resemnat să fie doar aripa de extremă stângă a clasei capitaliste.
Doar o stare constantă de criză, ar putea menține ridicată conștiința de clasă și „absoluta negare” a sistemului. Dar în situații de stabilitate și prosperitate, proletariatul e absorbit de idei capitaliste și nu mai e o forță politică.
„Hipnotizată într-un tipar ritualic, teoria marxistă devine ideologie.” (p 91)
Restul operei lui se va concentra pe critica societății contemporane occidentale. La care se referă ca „tehnologic avansată”, mai des decât cu numele consacrat de „capitalistă”. Prin tehnologie, are în vedere mai mult procesele și relațiile din societate și stat, decât echipamente palpabile. Pentru că ar folosi tehnici diferite, dar cu același scop de gestionare a resursei umane, capitalismul ar fi la fel de „totalitar” ca și comunismul sovietic.
Desigur, cea mai faimoasă carte a lui e „Omul unidimensional”, din 1964. La care mă voi referi în episodul următor.
(cuprinsul serialului Cele trei idei noi ale globalismului)
PS: La revoltele din 1969, Marcuse avea deja 71 de ani. Deci era un fel de Mihai Șora pentru protestele #rezist, dar mai zvăpăiat.
Victor Grigore
