Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
(oarecum parte din serialului Cele trei idei noi ale globalismului)
A trecut o jumătate de secol de la revoltele din 1968. Muzica lor mai răsună uneori din radio, ca un ecou nostalgic și visător. Noi, cinicii de azi, îi privim ironic pe pletoșii care-au vrut să schimbe lumea, cu hainele lor înflorate, între timp, demodate. Filosofii și ideologii clipei (ca Marcuse, Foucault, Sartre sau Malcom X) mai sunt răsfoiți doar de cei pasionați de arheologia ideilor. Dar într-un fel, ei toți chiar au schimbat lumea și au o amprentă asupra prezentului. Nu doar la stânga ci, într-un mod difuz, într-o puzderie de domenii ale vieții.
De dragul sistematizării, am găsit 5 direcții majore, în care s-a spart acel val:
Le putem considera cele 5 coloane din trecut, care au ocupat prezentul. Dar le voi survola mai neconvențional, prin prisma muzicii generațiilor care s-au scurs de atunci. Să ni le imaginăm ca un ansamblu, care avea în minte filosofia revoluționară (prezentată până acum în serial) și în urechi propria coloană sonoră. Indiferent în ce direcție ar merge, batalioanele au cântece de marș…
Din loc în loc, voi menționa ecourile românești ale acestei metamorfoze. Mă interesează în mod particular cum s-a disipat noua ideologie în conștiința colectivă, până la statutul dominant de acum. Și mai ales, în câte forme paradoxale a putut să renască.
Cele „trei zile de pace și muzică” erau pe sfârșite. Se făcuse dragoste sub cerul liber sau în corturi, se fumase marijuana și se ascultaseră rockeri – care nu erau neapărat cele mai mari vedete ale momentului. Contase atmosfera de utopie efemeră devenită realitate. Pe scenă era vrăjitorul Jimi Hendrix cu o chitară înfiorător de distorsionată. Deodată, din ea încep să răsune sfâșietor acordurile imnului național, cum nu se mai auziseră vreodată. Mulțimile au înlemnit, murmurând poate în gând versurile, ca și cum drapelul cu stele și dungi ar fi fluturat aievea „peste pământul celor liberi și patria celor curajoși”.
Același steag avea să fie ars în stradă la protestele împotriva războiului din Vietnam. Apoi generația respectivă se regăsea în corporații, bănci, ONG-uri și partide, exportând visul american în cele mai neașteptate forme. Pentru câteva popoare bombardate, visul promis de Coca Cola și Hollywood, se materializa pe alocuri în coșmarul american.
Cel mai des, schimbarea acestei jumătăți de veac a fost înspre individualism și globalizare. Chiar dacă are, de atunci încoace, un aer nonconformist și ideile stângii au îmbibat structurile de putere până la saturație, per total, liberalismul a învins.
Românii au avut și ei un Woodstock al lor, mai restrictiv, e drept – sub forma Cenaclului Flacăra. Mi-am expus cu altă ocazie mai pe larg părerea despre cum văd etapele comunismului românesc și unde poate fi încadrat ca ideologie Nicolae Ceaușescu. Acolo m-am referit și la fenomenul cenaclului, între propagandă a regimului și proiect național identitar.
Doar acest ultim aspect vreau să-l reiau acum. Acea iluzie a câtorva ore de libertate nu slujea doar susținerii dictaturii. Ci era, realmente, un loc unde se cultiva patriotismul. Ceea ce era chiar direcția opusă pantei pe care curgea originalul din Vest: Spre contestarea fățișă a proiectului național, sau de erodare practică prin globalizare, pe care a mers spiritul protestatar după anii 70.
La ei se ardeau steaguri, creștinismul era înlocuit cu meditația New Age, se sărbătorea pilula contraceptivă și se lupta pentru emanciparea negrilor și acceptarea homosexualilor. Cum bine a descris direcția titlul unui documentar, era: „Secolul sinelui”.
La noi, temele deveneau „puțin diferite”. Adrian Păunescu era deopotrivă poetul vedetă și ideologul fenomenului, care proclama conturul visului:
„Nici călăreți pe aer, / Nici cai fără călări / Nici țară fără lume, / Nici lume fără țări!” (..)
„Să facem România, cu toți și pentru toți / Un teritoriu liber de-orice prejudecăți…”
Izbitor de asemănător și totuși atât de diferit… Tot la îndemnul lui, tinerii rosteau jurământ la Putna, deci în pridvorul unei biserici-simbol, nu pentru a rupe rădăcinile și trecutul, ci pentru a le recupera seva:
„Luați-vă-n brațe, copiii, ca pe strategice arme, / Haideți cu toții la Putna, / Unde Măria Sa doarme!” (…)
„Dați-le sfânta poveste / Cum că mormântul lui Ștefan, / Leagăn al neamului este.”
Da, știu, se și dărâmau biserici, iar adevărații rebeli sfârșeau în închisoare, anchetați deloc pacifist de Securitate. Miliția alerga pletoși pe stradă, să-i tundă. Semnalez doar cât de divergent puteau curge râuri pornite din aceeași matcă. Chiar și pentru Occident, lucrurile ar fi putut evolua foarte diferit în ultimii 50 de ani, pornind de la același elan de adolescent curat la suflet și rebel. Dar numai dacă ideologii ar fi fost alții…
Nu întâmplător, acea generație a făcut în stradă o revoluție anti-comunistă, apoi a cântat folk în Piața Universității cu Cristi Pațurcă și Vali Sterian:
„Mai bine haimana, decât trădător, / Mai bine huligan, decât dictator, / Mai bine golan, decât activist, / Mai bine mort, decât comunist!”
Securiștii își făceau televiziuni în parteneriat cu capitaliștii din Vest. Românii consumau din fața televizorului, la modul virtual, ce nu consumaseră cultural în câteva decenii doar cu semnal de la bulgari. Era timpul pentru distracție cu Șuie Paparude:
„Ești tânăr și ești liber / Viața e mișto / Lumea-ți aparține / Cu generația Pro!”
Abia după trecerea prin comercialul generației PRO putea apărea o nouă generație protestatară sub forma #rezist. Cu fostul comunist ilegalist Mihai Șora și post-modernistul Cărtărescu printre suporteri. Fără atâta poezie, pragmatic și la obiect:
„Buzunarele să nu doară, / Vreau o țară ca afară!” (Vunk)
Era o buclă perfect închisă peste timp. Românii recuperaseră în galop o jumătate de secol și iată-i sincronizați cu stânga progresistă americană în proteste și noile aspirații.
În episodul trecut, mă miram că „Omul unidimensional” al lui Marcuse se tradusese la puțin peste un deceniu și la noi. Deși, teoretic, era o lucrare incitatoare la protest, cu spirit turbulent. Mi-am pus problema: cine citea pe vremea aia cărți de la Editura Politică!? (Locul de unde se revărsa propaganda de partid, evitată de orice om normal la cap.) Probabil era conspectată de securiști mai destupați la minte sau conferențiari la Ștefan Gheorghiu.
Mă tem că tot ei au fost și cei mai bine poziționați să știe încotro se mișca de fapt Vestul, de care noi nu știam decât din filme. Și tot ei au putut să se ofere ca parteneri Occidentului pentru gestionarea tranziției în direcția văzută mai sus.
Să schițăm acum cele 5 direcții ale transformării de la spiritul anilor 60 în zilele noastre.
John Lennon, cel mai filosofic dintre cei patru Beatles, a scris practic manifestul acestei revoluții:
„Imaginează-ți că nu există țări, / Nici nu e așa greu, / Nimic pentru care să ucizi sau să mori / Și nicio religie. (…)
Poți să spui că sunt un visător, / Dar nu sunt singurul / Sper că într-o zi o să ni te alături / Și lumea va fi ca una.”
Poate acest țel globalist e prea mult: fără granițe, fără proprietate, fără religii, fără rai și iad… Nu era nevoie ca așa să arate programul. Dar nu poți să nu recunoști că era ceva curat sufletește în cei care își doreau pur și simplu o lume mai bună. Chiar dacă bunele lor intenții pot fi duse de păpușari în altă direcție.
Acest elan inofensiv s-a regăsit într-o puzderie de mișcări lăudabile ca înclinație sufletească. Au fost protestele pacifiste, de la Vietnam până la Ucraina… campaniile împotriva foametei în Africa… Salvați planeta! Mișcările pentru drepturile omului… pentru drepturile animalelor… „Refugiații sunt bineveniți!”…
E greu să te situezi împotriva lor la nivel uman. Deși e clar că noua ecologie e ca pepenele: verde pe dinafară, roșie pe dinăuntru. Că în spatele ei a venit tiptil o mare escrocherie financiară și o pacoste economică. După cum a devenit la fel de evident că deschiderea granițelor e un program de o perfidie mortală, aplicată selectiv doar anumitor țări. Noul comunism global vine de la oameni care vor să facă bine…. Dar cei care li se opun, nu vor nici ei să facă răul. Cum o fi mai bine, domnule Bob Dylan?
„Răspunsul, prietene, e vânare de vânt…”
Lumea a fost înlănțuită de rețele de ONG-uri și fundații, cluburi de reflecție și lobby, a căror forță întrece partidele naționale. Ele exercită pe nenumărate planuri – în educația noilor generații, în politicile publice – o putere atât de mare, încât liderii la vedere ai țărilor sunt simpli figuranți, prin comparație. Uneori, fundațiile își dezvoltă o birocrație înfiorătoare, în raport cu care scopul afișat rămâne în umbră. Acest aspect singur ar fi suficient pentru a declara câștigătoare revoluția culturală șaizecistă în durata lungă a istoriei.
Tot în finalul episodului anterior, spuneam că nu-mi explic decât prin snobism succesul de public al cărții „Omul unidimensional”. Totuși, o carte greoaie, cu limbaj prețios și abstract, nu ceva de citit pe nerăsuflate. Probabil dădea bine să fluturi o sursă „academică” de top, care argumentează refuzul normelor sociale, încurajează revolta și erotismul ca forță revoluționară, căutarea fericirii interioare deasupra muncii și consumului. Chiar și când nu-ți mai aminteai nimic, rămânea impresia unui rebel, care e de partea ta.
Era ce rămânea și din acel obsedant „nu am nicio satisfacție…”, repetat de zeci de ori de Mick Jagger de la Rolling Stones, pe un ritm care ți se lipea de creier. La fel se întâmplase cu succesul nescontat al impenetrabilului James Joyce. Sau, la noi, cu poeziile lui Nichita Stănescu. Conta mai puțin ce spunea, cât muzica din aerul recitării:
„Frunză verde de albastru, mă doare un cal măiastru (…) Ș-am zis inimă la piatră, și cântec la tot ce latră..”
Chiar și vorbitorii nativi de engleză se puteau lăuda rar că înțeleg până la capăt jongleriile de cuvinte ale lui Bob Dylan sau ale lui Leonard Cohen. Dar sunau înnebunitor de bine! Și cine n-ar fi văzut că Jim Morrison de la Doors era tot un poet carismatic, nu un simplu vocalist?
O parte din generația respectivă și urmașii ei spirituali s-au retras în biblioteci. Din marxismul cultural a derivat o mișcare mult diferită și foarte diversă, a post-modernismului, abundent ilustrat în filosofie și literatură. Unii au văzut în asta o trădare, sau o deturnare de la elanul revoluționar.
Doar că, și trecut prin retorta artei și filosofiei, același spirit a revenit cu și mai mare putere în conștiința publică. Pentru că astfel a fost ținut mereu la modă. Putem face aceeași constatare, pe care am făcut-o în precedenta categorie: Noua Stângă domină copios viața culturală cu pretenții. Nu au ocupat gările, vorba unui film, dar au ocupat expozițiile, muzeele de artă contemporană, catedrele universitare, rafturile editurilor. Sculpturile lor abstracte au umplut orașele, între clădiri minimaliste. Trăim scufundați în estetica lor contestatară și pretins înnoitoare, în utopia lor.
Muzical vorbind, din acest filon a apărut rockul progresist, muzicile experimentale electronice, „independenții”, fuziunile cu jazzul, simfonicul și folclorul exotic. O muzică inteligentă, originală, dar din ce în ce mai fără suflet. Undeva, pe la începuturile ei, era și Pink Floyd cu, posibil cea mai bună muzică făcută de la clasici încoace.
„Nu avem nevoie de educație, / Nu avem nevoie de controlul minții…”
Cei mai mulți dintre rebeli și-au tuns pletele și s-au făcut oameni de treabă în interiorul mașinăriei. Ei pot îngâna melancolic cu Adrian Ivanițchi:
„Odată am știut să zbor, odată… / Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte…”
Sau poate între timp au trecut la părul roz – verde al tipei de la Marketing, HR sau PR. Marile companii multinaționale sunt dominate copios de funcționari cu simpatii de stânga, dar în slujba unei traiectorii neo-liberale. Finanțează masiv programele primei categorii, de salvare a planetei și schimbare a mentalităților.
În privința lor, s-a întâmplat ce se temea Herbert Marcuse. Capitalismul avea tehnologia să absoarbă orice curent și să-l pună să facă bani. Exact pe dos decât ne asigurase Lenin, despre capitaliști, că sunt atât de lacomi că-ți vând funia cu care să-i spânzuri. (Sau tocmai confirmându-l…?)
Festivalurile au devenit afacere de miliarde, DJ-ii zboară cu avioane private să pună muzică din laptop plătitorilor de bilete scumpe.
„Fetele vor doar să se distreze!” – cânta Cindy Lauper
Oamenii s-au plictisit de mesaje grele și au cumpărat muzica pop, în miliarde și miliarde de albume. Muzica „rezonabilă”, de zi cu zi, uneori genială, alteori doar o gumă de mestecat. Se aude și în lift, și în mall, între filmele pe care le uiți în timp ce le vezi (vorba cuiva) alături de cărțile de abandonat în aeroport.
E muzica mega-starurilor și femeilor fatale. „Papa don’t preach și Lasă-mă papa la mare…”. Cel mai reprezentativ pentru înregimentare ar fi Bono de la U2, mascota forumurilor de la Davos și al tuturor cauzelor globaliste.
„Trădarea” celor care au renunțat la frondă pentru comercial, e nimic față de aceia care s-au transformat în comisari ideologici. Sunt noii tovarăși vigilenți ai corectitudinii politice, promotorii vastelor programe de inginerie socială. Cu ei, nu mai e de glumit! Au purces la a face lumea mai bună cu forța, legiferând ipocrizia.
Aici s-au regăsit cei dăruiți cu zel și perseverență diabolică. Au devenit sobri și acri, ușor de ofensat. Nu pot asocia vreo melodie cu ei. Poate ceva cu „discursul urii” de la Rammstein, strivitor și necruțător. Nici vorbă să fi desființat statul, cum promitea anarho-socialismul șaizecist. Instrumentele de retorsiune ale statului sunt acum la ei, în consilii de combatere a discriminării și liste de revoltați, care cer boicotarea păcătosului, dacă nu chiar arderea pe rug. Orwellianul bocanc pus peste gură e în picioarele lor.
Din toate categoriile de mai sus, s-au înfruptat politicieni oportuniști și goi pe dinăuntru. Care pozau în câte ceva și nu erau nimic. Postere de marketing, cu pretenția că sunt „o altfel de politică”. Staruri „cool” ca Bill Clinton, Tony Blair, Obama, Macron, Trudeau…. Teoretic de stânga, teoretic cu masele, practic, neo-liberali în toate cele. Și la câte un război, chiar neo-coni.
Cine a rămas pe dinafară? O vreme, drapelul refuzului muzical a fost preluat de muzica punk. Un amalgam de anarhism, kitsch și estetica extremei drepte, în formă caricaturală. „Golanii” aveau voie să spună orice în nișa lor de copii râzgâiați. Syd Vicious de la Sex Pistols era liber să se plângă de „regimul fascist al reginei”. Până și satanismului i se permitea să își înființeze un fel de asociație cu pretenție de biserică și autorizație de la primărie. Toleranță, care nu era extinsă chiar tuturor mișcărilor politice. Cântăm, protestăm, dar nu părăsim incinta!
Apoi au venit alți rebeli: metalele grele, cu aerul masculin – bocanci militari, geci de piele, mult negru. Apoi genul alternativ și grunge. Un ultim zvâcnet și apoi rockul a cam murit…
Poate marginalii erau în altă parte, în zări exotice. Purtau codițe jamaicane, fumau jointuri și fredonau reggae. Printr-o suburbie a Londrei, o trupă de profil își lua ca nume UB40, formularul de înscriere la șomaj și ajutor social. Era, vasăzică, muzica legănată și relaxată a săracilor.
Apoi, cu siguranță, mesajul protestatar al rockului a renăscut în hip hop. Mai rudimentar muzical, mai frust, dar puternic și fără ocolișuri.
„După blocurile gri stăm noi, majoritatea….”
Din ghetourile americane, venea cu altă estetică a celor de jos: cu șapcă de baseball, maieu de baschet sau șalvari coborâți peste chiloți, după moda din penitenciare. Dar și rapul era iute absorbit de comerț, lanțurile și adidașii pseudo-gangsterilor costau incomparabil mai mult decât un costum decent de haine. Într-un final, devenea tot un fel de pop, chiar și când o lua la trap.
Ironia e că industria muzicală globală e azi un mecanism atât de performant, încât e imposibil să fii simultan vedetă și sărac. Dacă a auzit lumea de tine cu un singur hit, automat ești și bogat.
Într-o vreme, am simțit că doar lăutarii și demodații au acel ceva, pe care îl avusese în tinerețea lui rockul. Era mai multă sinceritate și melancolie în tânguirea unui țambal de demult, decât în sintetizatorul și biturile de acum. Vorba tot a poetului Cenaclului:
„Spre margini te chem, să fugim undeva, că și inima mea, e o mahala…”
Apoi și lăutarii s-au modernizat, au trecut pe manea. Întâi underground, pe urmă foarte mainstream. Cu televiziuni proprii și cântece în campania electorală. Pentru gust, era un scandal, dar ca mesaj e cel mai fidel pro-capitalist: bani, succes, femei, competiție, dușmani… Fără socialisme…
Prin simpla intrare în mainstream a ciudățeniei și periferiei, are loc un efect de entropie. Sunt năruite ierarhiile și criteriile, ceea ce e mai revoluționar și mai subversiv decât pot visa elitele, care atârnă de pereți picturi abstracte, din jeturi de vopsea stropită. Dezordinea și haosul, care curg dinspre TikTok spre mase, echivalează cu mai multă anarhie decât ce se petrece într-un club underground select. Chiar dacă nu au program destabilizator de stângă radicală, și par liberali, ba chiar conservatori în gândire, de fapt îi aparțin revoluției prin formă.
Adevăratul boicot al sistemului îl fac demodații, penibilii, inadecvații. Ei sunt ultimii sabotori ai unei mașinării, care produce noutăți.
În fine, răsfoind muzicile m-am simțit bătrân: ia te uită, câte vechituri îmi ocupă mintea… Poate spiritul rockului n-a murit și doar eu sunt ca Jethro Tull
„Prea bătrân pentru rock & roll, dar prea tânăr ca să mor…”
(cuprinsul serialului Cele trei idei noi ale globalismului)
Victor Grigore
