6. Războaiele împotriva popoarelor din post-democrație

parte din serialul:

Oamenii din umbra campaniilor electorale

• Ep. 1 – Anii 90-2.000 – autodidacții și primii consultanți străini
• Ep. 2 – Deceniul lui Băsescu, nunți, alegeri, cumetrii
• Ep. 3 – De la postaci la hashtagiști
• Ep. 4 – Statul paralel, cu linii care se întâlnesc
• Ep. 5 – Dragnea vs. USR – guvernele schimbate din stradă

Acest ultim episod al mini-seriei e mai mult un post-scriptum. Pentru că după 2020 am fost aruncați într-o serie de scenarii imposibil de anticipat, care fac însăși ideea de campanie electorală o amintire din vremuri romantice. Reprezentarea și drepturile cetățenilor au fost suspendate de dictatura medicală, sub conducerea unor „experți” nealeși sau tehnocrați neștiunți. Apoi a început războiul și militarizarea societății. Iar alegerile au fost pur și simplu anulate sau participanții preselectați.

Sunt lucruri suficient de recente pentru a nu necesita o rememorare în detaliu. Dimpotrivă, fiecare are o reprezentare intens partizană despre ele, în funcție de propriile înclinații politice. Totuși, evenimentele atât de diverse ale ultimilor șase ani sunt mai legate decât par, putând fi integrate într-o tendință coerentă. E bine cunoscut aforismul generalului prusac Carl von Clausewitz că „războiul e continuarea politicii cu alte mijloace.” Parafrazându-l, vedem că însăși bătălia pentru controlul narațiunilor și informației în post-democrație sau în vreme de război e tot o continuare a bătăliei pentru mințile maselor din timpul campaniilor electorale. Însă cu alte mijloace.

marea înspăimântare

La mijlocul lui martie 2020, România și multe țări ale planetei intrau brusc în carantină pentru un virus ce se putea manifesta și „asimptomatic”. Pentru că, ne explica Raed Arafat, „lipsa simptomelor e chiar unul dintre simptome”. Cetățenii erau condamnați la arest la domiciliu, pentru două săptămâni, prelungite la două luni. Apoi li se fixau ore de ieșit la cumpărături cu o declarație semnată pe propria răspundere despre scopul deplasării, și li se stabileau ore când trebuiau să intre înapoi în casă pentru carantina de noapte.

Poliția vâna pietoni fără mască pe stradă sau târa cu forța afară din metrou călători cărora li se zărea nasul. Ministrul Sănătății, Tătaru, ne îndemna să îi denunțăm pe cei care strănută în public. Accesul în anumite locuri era condiționat de adeverința de vaccinat sau umilitorul test cu bețișorul de urechi râcâit prin nas. Bisericile au fost închise în noaptea de Înviere, ceva ce nu se întâmplase nici în dictatura comunistă. Și jandarmii descindeau la slujbe duminica să verifice prezența cârpei de pe față, ca simbol omniprezent al supunerii.

Întâmplător, guvernarea aparținea PNL, la început cu Ludovic Orban, apoi cu ministrul său de finanțe, Florin Cîțu, care promitea să „elimine” vocile „teroriștilor” care se opun vaccinării obligatorii. Președinte era Klaus Iohannis, dar partidele prezente în Parlament până la alegerile din 2020 au fost toate de acord cu farsa pandemică. Unii din cei mai zeloși „experți” ai dictaturii sanitare, au fost promovați ca parlamentari și miniștri PSD, ca Streinu Cercel sau Alexandru Rafila.

Cel puțin simbolic, puterea era preluată de o juntă medicală, care părea să dicteze guvernului, sub conducerea lui Raed Arafat. Studentul arab, care se stabilise în România după ce venise să studieze medicina, câștigase multă notorietate și popularitate cu sistemul de ambulanță SMURD. Dar nu fusese niciodată ales în vreo funcție, cu siguranță nu în cea de dictator. Sentimentul unui stat polițienesc distopic era întărit de: geaca de piele neagră a ministrului de Interne, Vela, colonelul Gheorghiță, care superviza campania de vaccinare când în halat alb, când în uniformă kaki, și de străzile pustii, pe care noaptea treceau doar mașini cu girofar.

În spate era un și mai misterios Comitet de Comunicare Strategică, a cărui componență a rămas necunoscută mult timp după. Și care conducea țara prin comunicate cu valoare de decret, care fixau „adevărul științific” al faptelor, ce nu putea fi contrazis. Inclusiv parametri de genul „gradul de infectare”, în funcție de care un oraș intra sau ieșea din carantină mai severă. Târziu s-a aflat că era condus de un liberal provenit din presă, un anume Andi Manciu, și includea oameni ai statului paralel din mai multe ministere cheie. Spre deosebire de consultanții politici, din episoadele anterioare, cei din aceste comitete nu dădeau sfaturi politicienilor cum să convingă populația. Ei dictau direct cetățenilor ce să execute.

Numai că acest tip de conducere „tehnocratică” nu era deloc unică pentru România acelui moment. Ci se regăsea, cu personaje similare în multe țări, sub o coordonare sincronizată la nivel mondial. A fost un moment în care a putut vedea oricine avea suficientă onestitate că există o planificare la nivel supra-statal și rețele de putere care duc statele în direcții pentru care națiunile nu au votat.

Putem caracteriza operațiunea pandemică drept un război al unor elite contra popoarelor pe care le dominau și anterior. Pentru cei care nu pot accepta ideea unor elite ostile și au rămas blocați în versiunea oficială, cu guvernanții care au scăpat populația de la o molimă cumplită, nu prea există speranță că se vor trezi, dacă șase ani nu au fost destul.

Am consemnat la vremea respectivă găurile din narațiunea oficială, în articolele despre pandemie și în nenumărate alte postări zilnice pe pagina de Facebook. Pentru primele 800 de „cazuri”, care justificau măsurile aberante la noi în țară, am făcut și un fel de centralizare, bazată pe sursele oficiale, care arătau chiar ele absurdul isteriei. Octogenari cu boli terminale, alții cu arsuri grave, ieșiți din operație sau găsiți morți în casă erau declarați victimele gripei, inclusiv după o „testare post-mortem”, într-un hei-rup morbid de fabricare a unei crize.

Între timp, am documentat abundent dezvăluirile despre pregătirile dinainte de declararea pandemiei. Respectiv, documentul din august 2019 în care Blackrock vorbea de un nou tip de intervenție în sistemul bancar. Apoi explozia dobânzilor pe piața Repo, a împrumuturilor interbancare din septembrie și exercițiul de simulare a unei pandemii, ținut în octombrie 2019, de o fundație sponsorizată de Bill Gates. Din nou, pentru cei care au rămas blocați în refuzul de a consulta vasta literatură despre noua ordine mondială, scrisă chiar de globaliști, respingând-o ca „teorie a conspirației”, demersul e inutil.

Fie și la nivel intuitiv, o parte tot mai consistentă a populației a început după 2020 să respingă narațiunile oficiale, și să caute explicații alternative. Nu neapărat lipsite de alte erori și lacune. De asemenea, nu e deloc exclus ca sistemul să fi anticipat acest gen de reacție și să fi pregătit din timp variante de opoziție controlată.

apariția suveranismului

După capturarea puterii în stat de persoane nealese, nu doar politicienii au devenit mai puțin relevanți. Dar și vechile doctrine, care se ordonau pe clasicul aliniament stânga-dreapta. Încă dinainte, schimbările demografice experimentate de Occident aduseseră în prim plan opoziția între globalism și rezistența națională. Prima avea o dimensiune liberală, care mergea de la un centru-dreapta căldicel, la noua stângă woke, a marxismului cultural. A doua lua inițial forma unui populism de divertisment, ce respinge corectitudinea politică, ilustrat de prima campanie electorală câștigată de Donald Trump.

La noi, o contra-reacție difuză se năștea împotriva radicalismului #rezist, politicilor dizolvante ale Uniunii Europene, corectitudinii politice și restului agendei care iradia din Statele Unite. Fronda lui Liviu Dragnea coagulase și ea un curent euro-critic, pe care noul PSD l-a abandonat imediat după încarcerarea liderului. Așadar, sentimentul reacționar avea un public receptiv, dar nu o reprezentare.

Un război civil tot mai crunt se dădea pe internet, odată cu adoptarea smart-phone-ului pe scară largă. Deși liniile de falie nu s-au păstrat întocmai, de multe ori suporterii #rezist au dat și cei mai fanatici susținători ai restricțiilor pandemice, care cereau pedepse polițienești pentru cei care nu se supun. În ultimul deceniu s-au săpat tranșee adânci între grupuri de populație tot mai ireconciliabile, care ajung la ură și jigniri pe orice subiect controversat.

Liantul dintre aceste tabere, care ar trebui să accepte o alternanță la guvernare și că pot avea împreună țeluri naționale mai înalte, a fost șubrezit, dacă nu compromis. Pentru că e mai mult decât un conflict politic, e un război cultural. În care sunt provocate concepții fundamentale religioase, de stil de viață, reprezentări asupra istoriei secolului XX, asupra normalității și idealului de societate.

Ultimele alegeri „normale” au fost europarlamentarele din 2019. PNL, cu portavocea lui Hellvig și a grupului de la Cluj, Rareș Bogdan, cap de listă, s-a clasat pe primul loc, cu 27%. Vedeta Realitatea TV reușise să capteze ceva din nemulțumirea protestelor #rezist, dar și din naționalismul superficial, pe care îl arbora, uneori drapat la propriu în tricolor. PSD și USR, au fost aproape la egalitate cu 22%.

Nu exista un partid naționalist în ofertă. Așa că m-am orientat spre singurul candidat, care se poziționa astfel. A fost prima și ultima dată când l-am votat pe George Simion, despre care auzisem de la mitingurile unioniste și trăiam cu falsa impresie că e un băiat din Basarabia, care a studiat în România. Îmi imaginam că are un mare capital de imagine la Chișinău și va intra ca independent cu voturile de acolo, cum reușise Laszlo Tokes cu voturile ungurilor.

Cel mai mult a luat Peter Costea, 1,44%, un penticostal implicat în Referendumul Familiei. George Simion a luat 1,29% (117.000 de voturi), insuficient pentru un mandat și doar puțin mai mult decât o hashtagistă cvasi-anonimă, Gregoriana Tudoran.

Detaliul e important pentru că în doar un an, Simion avea să conducă un partid care intra în parlament cu aproape 10% și o jumătate de milion de voturi. O performanță suspectă sau capitalizarea nemulțumirii firești acumulate în acel an absurd.

În lunile dintre eliberarea din carantină în mai și alegerile din decembrie, AUR a reușit să se lipească de protestele de stradă contra restricțiilor. Uneori le parazita, alteori le scinda, punând miting la acceași oră în altă piață, dar era singurul partid care încerca să profite de ele. Contingentele aduse de partid cu autocarele și steaguri identice aveau o organizare disciplinată, fără să vibreze neapărat la gama mai largă de teme ce se discutau la adunările celor ieșiți individual la proteste. Pe internet, partidul avea o mobilizare similară, cu suporteri sau postaci activi.

În primii ani, principalul finanțator și organizator al partidului a fost Marius Lulea, patronul unei firme de construcții. În ultimul an, George Simion și-a eliminat fostul mentor, în favoarea lui Petrișor Peiu, fost consilier în guvernele Radu Vasile și Adrian Năstase, respectiv, Dan Dungaciu, adus în MAE de Mihai Răzvan Ungureanu, ulterior, șef SIE. În timpul pandemiei, Dungaciu activa în grupul LARICS, înțesat de securiști și foști de tot felul, care funcționa ca verificator de adevăr contra „teoriilor conspirației”. Iar după începutul războiului, combătea „propaganda rusă”.

trambulina primăriei

Acoperite de nebunia restricțiilor, alegerile locale pentru Capitală l-au dat câștigător în 2020 pe Nicușor Dan. Fostul lider al USR era cunoscut pentru activismul său în ONG-uri preocupate de patrimoniul arhitectural al orașului și un critic al primăriței Gabriela Firea. Campania din 2020 a câștigat-o cu afișe hilare, la limita penibilului, în care promitea bucureștenilor că vor putea face duș. Publicul său țintă era unul pragmatic, din urbanul dinamic, neinteresat de marea temă a libertății pierdute.

După separarea de partid pentru Referendumul Familiei se profilase ca un independent, fără poziții memorabile pe alte teme. Deși primul mandat ca edil fusese o dezamăgire, a reușit realegerea în 2024 și părea că nu are ambiții mai mari de atât. Între eminențele cenușii ale campaniei sale era dat Matei Păun, un misterios om de afaceri cosmopolit, care condusese un fond de investiții american activ în Rusia.

La participarea sa surpriză din 2025, Nicușor Dan a avut și alți susținători cu greutate în lumea afacerilor, ca soții Florin și Măriuca Talpeș, de la Bitdefender și Softwin, sau Dan Ostahie, de la Altex. Polul „pro-occidental” pe care îl întruchipa în tandem cu Ilie Bolojan, avea și alți susținători dintre afaceriștii locali, ca Dan Șucu, patron la Mobexpert, Rapid și Genoa (recent devoalat colaborator al fostei Securități) sau Dragoș Anastasiu de la Eurolines, un suporter fervent al importului de muncitori din afara Europei. (Spunea că salariații din Asia „sunt făcuți să servească.”) A trebuit să părăsească guvernul după scandalul „șpăgilor de supraviețuire” date ani de zile unor funcționari ANAF.

În decembrie 2020, românii au pedepsit prea puțin partidele care susținuseră grotescul umilinței pandemice. PSD, condus de Marcel Ciolacu, s-a clasat pe primul loc, cu aproape 29%. PNL, care avusese guvernul în acel an sinistru, a scăpat aproape neatins, cu 25%. Aliatul său din guvern, USR, lua 15%.

AUR a intrat în premieră cu ceva peste 9%. Din cei intrați atunci sub dubla președinție a lui Simion și Claudiu Târziu aveau să se desprindă sau să fie excluși mai mulți lideri, care și-au făcut tot atâtea partide, cu mai mult sau mai puțin succes: Diana Șoșoacă, Anamaria Gavrilă, Mihai Lasca, Claudiu Târziu, Ninel Peia.

alte războaie

În februarie 2022, circul pandemic se încheia odată cu atacarea Ucrainei de către armata Rusiei. Dar nu era singurul conflict care se abătea asupra noastră. Zbuciumatul an 2020 fusese marcat în Statele Unite de protesele violente rasiale BLM, care erau un paroxism al ideologiei woke. Cultura tradițională era și ea zguduită de știri tot mai aberante despre schimbările de sex la adolescenți, travestiți care insistau să citească povești în grădinițe îmbrăcați în zâne sau să concureze în probele sportive feminine.

Pentru România, după 2019 a început schimbarea galopantă a demografiei, prin importul unor contingente tot mai mari de muncitori din Asia, Africa, apoi refugiați și studenți. Schimbarea calculată a populației, după modelul eșuat al restului țărilor occidentale, vine la pachet cu alt tip de restricții pentru populația majoritară.

Nemulțumirile previzibile ale acesteia față de deposedarea de țara natală sunt contracarate cu legi ale cenzurii, date sub diverse pretexte. Chiar cele vechi, care erau deja adăugate în ultimele două decenii, au început să fie aplicate în ultimii ani, pe măsură ce se resimte o graduală degradare a libertății.

Cultul pentru „justiție” și „statul de drept”, care ar fi trebuit să prevaleze asupra alegerilor de la urne (în concepția protestatarilor), fusese un stindard al mișcărilor de stradă contra PSD. Val pe care venise la putere coaliția PNL-USR, cu Orban premier. Dar, când Curtea Constituțională a constatat încălcarea unor drepturi fundamentale de măsurile restrictive din pandemie, în vara lui 2020, primul ministru Ludovic Orban i-a îndemnat pe cetățeni să nesocotească sentințele CCR. De altfel, nici nu era la prima ieșire de acest gen. În 2018, când aceeași Curte îi impunea lui Klaus Iohannis să o demită pe Laura Codruța Koveși, Orban spusese că deciziile CCR nu pot fi luate în considerare.

guvernări pe datorie

După alegerile din decembrie 2020, coalița PNL-USR-UDMR  e menținută, cu Florin Cîțu ca premier timp de un an. Fostul speculator monetar a continuat o tendință de îndatorare galopantă inaugurată în pandemie. De atunci și până în prezent, guvernele s-au întrecut în adăugarea poverilor pentru generațiile următoare, prin triplarea datoriei suverane.

Tiparnița Rezervei Federale din SUA a fost pornită încă înainte de proclamarea pandemiei. Și cu ea, inflația s-a revărsat pe tot globul, în anii de după 2020, prăbușind nivelul de trai. România a fost importatoare a unui fenomen global, dar guvernările ultimilor șase ani au partea lor de vină în agravare, cu cele mai mari deficite și rate ale inflației din UE.

Același Cîțu și-a demis ministrul de Finanțe, care șovăia să semneze achizția a 120 de milioane de doze de vaccin anti-covid, dictată de Comisia Europeană. Întrebat de ce a comandat atât de multe vaccinuri, premierul spunea: „întrebați-o pe Ursula” (von der Leyen). Țara pierdea tot mai vizibil controlul suveran asupra deciziilor și se îngloda în datorii.

Coaliția PNL-USR s-a rupt în toamna lui 2021, tot de la un diferent legat de Justiție, unde USR avea portofoliul de ministru. Cele două rivale ideologice, USR și AUR, au votat împreună o moțiune contra lui Florin Cîțu.

La puțin timp, o altă coaliție s-a format între cele mai mari partide, PSD și PNL, care hotărau să conducă guvernul prin rotație. De astă dată, nu mai erau unite de un dușman comun, ca pe vremea USL, ci de scuza eternă că e o situație critică pentru țară.

Rotativa a debutat printr-un general de armată mediocru, Nicolae Ciucă, aflat la șefia guvernului din toamna lui 2021 în vara lui 2023. Coincidență sau nu, războiul din Ucraina ne prindea cu un militar și cu misiunea trasată de America și Europa să susținem țara vecină cu bani, tehnică militară și sacrificii de tot felul.

Ciucă a rămas cunoscut mai mult pentru o campanie publicitară sfidător de costisitoare, prin care își promova o carte de memorii înainte de prezidențialele din 2024. Nu prea erau oameni curioși ce fapte de arme avusese în Afganistan, unde părea că n-a stat departe de popotă. Panourile de pe autostrăzi și bulevarde cu „Un ostaș în slujba țării” au reușit mai mult să irite sau să fie subiect de bancuri, decât să genereze simpatie electorală.

Tot în preajma acelei campanii, fostul premier Ciucă apărea susținut la vedere de fostul ambasador al Statelor Unite, Adrian Zuckerman. Ulterior, finalista Elena Lasconi a dezvăluit că ambasadorul a încercat să o convingă să se retragă din cursă. Ambasadorul e în relații și cu fostul ministru Marius Bostan, coordonator al rețelei de postaci RePatriot, care a dat și el ceva tunuri în pandemie.

Aceeași coaliție a continuat cu altă mediocritate, de la PSD. Marcel Ciolacu reușește să se mențină la Palatul Victoria, afundându-ne în datorii, din vara lui 2023 până în mai 2025. Perioadă în care economia și situația politică au continuat să se degradeze. Intrat în campania prezidențială ca prim-ministru și cu un aparat de propagandă considerabil pe televiziuni, Ciolacu părea să intre fără emoții în turul doi, după calculele hârtiei. Acolo, ar fi preferat să îl aibă adversar pe George Simion, pentru a repeta coagularea restului partidelor „pentru democrație”, de la finala câștigată de Iliescu contra lui Vadim în 2000.

În campanie, Ciolacu a folosit oficiile fostului premier Mihai Tudose. Dar, dacă ne uităm peste lista sa de consilieri, observăm că PSD trecuse printr-o schimbare de personal. Încât unii din sfătuitori erau progresiști confundabili cu cei din USR, ca Victoria Stoiciu, Ruxandra Ivan, Victor Negrescu. În tot cazul, erau foarte departe de imaginea foștilor activiști recuperați din PCR de pe timpul lui Iliescu sau de populismul critic cu Vestul din episodul Dragnea.

Îmbinarea până la confundare a PNL și PSD, care împreună se mutau ideologic tot mai aproape de agenda USR, a contribuit la scufundarea încrederii în vechea clasă politică, fără să se regăsească decisiv în contul unei alternative. Protestul lua mai ales forma absenteismului și lehamitei.

Alegerile locale din vara lui 2024 au fost câștigate de PSD cu 35%. PNL ia 29%. Eșecul celor două partide, care încearcă o candidatură comună e subliniat de un fiasco în tentativa de a avea un candidat comun la Primăria București. Un director de spital e lansat cu mare pompa, dar se retrage înainte de depunerea listelor.

Cele două rivale ideologice, AUR și USR (în alianță cu micile partide liberale ale lui Orban și Băsescu) iau scoruri similare, sub 10%.

războiul rece al Occidentului

Deși era favorizat de guvernarea impopulară a marii coaliții, AUR s-a scindat destul de repede, pierzând mai ales aripa mai radicală prin excluderea Dianei Șoșoacă. Între foștii colegi, Simion și Șoșoacă, au existat apoi tentative de împăcare, dar și căderi în cele mai jalnice jigniri reciproce. Treptat, se conturau și diferențe de poziționare geopolitică între cei doi.

În august 2023, George Simion avea o întâlnire oficială cu ambasadorul statului Israel, căruia îi făcea mai multe promisiuni de conduită viitoare. Pentru partidul AUR în ansamblu, nu doar Israelul se profila ca un tabu, dar și relația cu Statele Unite. Astfel încât suveransimul a fost redus la critici moderate față de Uniunea Europeană, și acceptarea supunerii față de celelalte două puteri tutelare.

După octombrie 2023, când Israelul începe genocidul din Gaza, ca răzbunare după atacul Hamas, acel tabu a devenit o lege de fier pentru partidul AUR și liderul său, ca pentru restul partidelor din mai larga coaliție PSD, PNL, USR, UDMR. Linia a fost preluată întocmai de Călin Georgescu.

Fricțiunile dintre Statele Unite și Uniunea Europeană, după revenirea lui Trump la Casa Albă, aveau să iasă treptat la suprafață, cu ecouri în politica noastră, deși nu sunt nici acum pe deplin cunoscute. Poate vom ști mult mai târziu cât a contat acest război rece între Europa și America în facerea și desfacerea unor coaliții, promovarea sau marginalizarea unor candidați și în repoziționarea unor instituții de presă.

sfârșitul democrației

În octombrie 2024, Curtea Constituțională decidea să pună capăt aparențelor democratice, intervenind abuziv în preselecția candidaților la alegerile prezidențiale. Motivele invocate pentru eliminarea Dianei Șoșoacă instituiau interdicția unor candidați de a pune în discuție apartenența la NATO și UE sau alte simpatii geopolitice decât cele occidentale. Halucinanta motivare includea și un adevărat dosar de poliție politică, livrat de serviciile secrete sau compilat de judecători din știri de presă despre procese în curs.

Doctorul Răzvan Constantinescu, alt critic al restricțiilor din pandemie, era respins de Biroul Electoral Central, contestându-i-se semnăturile. Iar fostului lider al minerilor, Miron Cozma, i se reproșau condamnări deja ispășite.

Această schimbare de regim politic, numit și de observatori externi ca unul „hibrid” de aici încolo, a trecut fără prea multă vâlvă. Tocmai divizarea cruntă, cu tabere care se urăsc sau disprețuiesc, a permis acel abuz inițial. Restul candidaților au mers mai departe cu campania, până la șocul primului tur. Care i-a scos finaliști împotriva așteptărilor, pe independentul Călin Georgescu și reprezentanta USR, Elena Lasconi.

Călin Georgescu era prezent de mulți ani pe scena publică, având un parcurs legat prin multe fire de sistemul globalist, pe care l-am documentat în detaliu. Oferta lui inspirată de ecologismul „dezvoltării durabile” fusese ignorată de electorat, câtă vreme nu se distingea de propunerile progresiste ale restului politicienilor. Dar a reușit o spectaculoasă reinventare ca suveranist, mai ales de la pandemie încoace.

Elena Lasconi încercase și ea, dar fără succes, să se reinventeze folosind sfaturile unui consultant din Slovenia. Afișele o prezentau cu tricolorul și o cruce mare la gât, care încerca să o separe pe fosta vedetă PRO TV de imaginea radicală a USR, pe care îl conducea. După calificarea surpriză în finală, Lasconi a fost prezentată ca unica șansă, în spatele căreia s-a raliat tot aparatul oficial de propagandă cu vedetele cele mai notorii.

E posibil ca poziția sa de compătimire a genocidului din Gaza, sub influența fiicei, să fi contribuit la trecerea ei pe linie moartă. Ca la un semnal, fosta salvatoare a democrației a fost uitată de toți suporterii, care s-au mutat peste noapte în spatele lui Nicușor Dan. Iar acum sunt pe cale să îl abandoneze și pe acela.

Anularea alegerilor prezidențiale din 2024 a fost un abuz uriaș, sub pretextul nesusținut de dovezi că rușii ar fi luat mințile utilizatorilor de TikTok. Ni se cere să credem un dictat al serviciilor secrete, bazat pe „probe” pe care refuză să ni le arate de doi ani. Însuși principiul că alegerile sunt viciate dacă media de orice fel sunt partizane, ar invalida toate alegerile în capitalism. Acceptarea senină, chiar aplaudarea acelei sfidări a bunului simț de către așa zișii „pro-europeni” a dovedit că nu era vorba de nicio convingere democratică sau pentru statul de drept din partea lor.

Singurele dovezi mai acătării apărute între timp au fost că PNL a plătit o campanie publicitară de TikTok, care ar fi fost posibil deturantă pro Georgescu. Ideea ar fi fost a lui Rareș Bogdan. Aceeași firmă Kensington a susținut și campania ulterioară a lui Crin Antonescu din 2025. Cu un coordonator de campanie maghiar, Antonescu i-a copiat sloganurile lui Viktor Orban. Dar fără succes la public.

Liderii PSD au dat de înțeles că au cedat voturi către George Simion în filiale, ca să se ajungă la o finală Ciolacu-Simion. 

Oricum, la o lună după anularea alegerilor prezidențiale s-au ținut alegeri generale. Și, minune mare, s-a considerat că acelea sunt valide, adică mințile acelorași alegători n-au mai fost tulburate de TikTok înainte de a aplica ștampila pe buletinul de vot.

Parlamentarele de pe 1 decembrie 2024 au adus actuala configurație a Parlamentului (alterată de traseism). PSD a fost pe primul loc cu 22%, reușind la limită să formeze o coaliție cu PNL (13%), USR (12%), UDMR și grupul minorităților cu locuri rezervate în legislativ. Dar curentul suveranist lua o treime din voturi prin trei partide: AUR (18%, pe locul doi), SOS România (7%) și Partidul Oamenilor Tineri. (Partidul condus de Anamaria Gavrilă a trecut neașteptat pragul după ce presa pro-guvernamentală a răspândit zvonul că ar fi partidul lui Călin Georgescu.)

Abuzul a fost repetat în primăvara lui 2025, când din nou Curtea Constituțională a refuzat să îi lase să candideze pe Diana Șoșoacă și Călin Georgescu. Alegerile deveneau o farsă penibilă, la care eu și alți votanți refuzau să mai participe.

După o prestație a lui George Simion suspectă de blat în turul 2, Nicușor Dan a câștigat președinția, cu Eugen Tomac pe post de consilier electoral, dar și cu un uriaș sprijin internațional și în media. Liderul AUR avusese o campanie masivă în anul precedent, cu panouri publicitare, care promiteau case de 35.000 de euro. Dar a preferat să fugă de dezbateri, după modelul Klaus Iohannis, deși era limpede că Nicușor Dan e un slab vorbitor, care putea fi foarte ușor destabilizat într-un dialog viu.

A trecut un an și jumătate de la alegerile anulate și tot valul suveranist a fost topit și împotmolit în obsesia sterilă pro și contra Călin Georgescu sau Nicușor Dan. Cel din urmă are o prestație lamentabilă ca președinte, mulți din suporterii de anul trecut nu-l mai recunosc, iar o parte din nevotanți îl consideră ilegitim, dacă nu chiar inapt.

Călin Georgescu e într-o eternă campanie electorală prin țară, vorbește în parabole uneori absurde, fără să spună ceva concret. A reușit să stingă tema suveranității, cu declarații jalnice de slugărnicie față de conducătorii de la Washington și Ierusalim. Pe lângă ei, funcționează ca marionetă nebăgată în seamă a crimelor lor de război și altor abuzuri, ca răpirea președintelui Venezuelei, pentru a-i lua petrolul. A pledat și pentru o coaliție în care să fie reabilitate PSD și PNL.

Susținătorii săi sunt de mai multe feluri. De la moderați, care doar detestă partidele vechi și îi apreciază decența exprimării, tonul civilizat. La alții care îi fac un cult al personalității sau îl tratează ca pe un guru. O parte îl consideră „președintele ales”, deși nu a fost lăsat să câștige turul 2. (Pe care probabil l-ar fi câștigat.) De cealaltă parte, personajul a devenit o obsesie și pentru adversari, care îi atribuie o conspirație rusă fantasmagorică. Falșii suporteri ai „democrației occidentale” aplaudă inclusiv dosarele abuzive care i s-au făcut, pentru delicte de opinie sau elucubrații despre o lovitură de stat cu legionari.

Între timp, țara e pe buza prăpastiei, riscă incapacitatea de plată și nu mai are guvern cu puteri depline de două luni. Premierul destituit Ilie Bolojan îndeamnă populația să consume mai puțin curent, în apeluri care amintesc de raționalizarea consumului pe timpul lui Ceaușescu. Puterea și statul paralel așteaptă doar semnalul din afară pentru aruncarea noastră într-un război sinucigaș, ca pion de sacrificiu pentru interesele altora.