15. Rechizitoriul făcut lui Călin Georgescu

(Parte din seria: „Legile cenzurii, ca inginerie socială”)

Comentarea legilor care îngrădesc libertatea cuvântului n-ar fi completă fără un studiu de caz despre cum sunt aplicate. Am văzut deja că textele în sine sunt completate de instituții create în baza lor, care au propria agendă de modelare a societății. Procurorul general a propus înăsprirea acestor legi, iar parlamentarii s-au conformat prompt. Un parlamentar a invocat în expunerea de motive a necesității altei legi o sentință a unui tribunal. Deci există o relație de vase comunicante între legislație și aparatul judiciar.

Până prin anii 2020, legile discriminării și memoriei au fost sporadic aplicate, mai ales în spețe mărunte, cum ar fi litigii cu angajatorii. Un caz notabil a fost condamnarea cu suspendare a colonelului SRI în rezervă Vasile Zărnescu pentru „negaționism”, într-o carte care compila teze ale unor istorici revizioniști occidentali. Cercurile cu nostalgii legionare, cu aderență extrem de redusă, erau și ele tolerate la periferia discuției publice. Efectul la scara societății era cvasi-inexistent.

După 2020, încrederea în partidele existente s-a erodat masiv pe fondul restricțiilor abuzive din pandemie. Și a început să se ridice un val suveranist, critic cu statutul înjositor al României în raport cu alte țări din Uniunea Europeană, cu direcția ei federalistă și cu unele politici dictate de UE și de Statele Unite. Referirile la „legionari” și „extremiști” au început să curgă din partea presei guvernamentale, într-o campanie de imagine, care să justifice de ce acele partide noi n-ar trebui votate. Iar apoi pentru a justifica măsuri anti-democratice, de îngrădire și excludere a așa zișilor extremiști.

Acest aspect e important de subliniat. Mișcarea suveranistă, atâta câtă există, nu are un caracter fascist sau neo-legionar, și nici „pro-rus” – o altă obsesie fără dovezi a propagandei de sistem. Caracterul ei e unul moderat, conservator, deseori dominat de un patriotism romantic și cu nostalgii pentru unele aspecte ale perioadei anilor 70 din regimul naționalist și socialist al lui Ceaușescu. E o mișcare superficială și încă neformulată, în ton cu alte curente moderat naționaliste din țări occidentale, la fel ca „euro-scepticii” și MAGA. Nu e o mișcare violentă sau anti-democratică. Referirile la trecutul interbelic au venit mult mai des de la cei care încercau să combată valul suveranist, decât de la partidele respective.

Dosarele deschise pentru delicte de opinie sunt în sine un abuz și o contrazicere a principiilor unei „societăți deschise”. Dar li se adaugă încă un strat absurd atunci când sunt întemeiate pe invenții cu totul fantasmagorice, născute în laboratoarele propagandei. Spre deosebire de flageluri reale, ca traficul de droguri sau clanurile interlope violente, dosarele deschise pentru combaterea extremismului nu vin de jos în sus, de la temeri reale ale populației, unde sunt tratate ca subiecte de amuzament. Ele vin de sus în jos, la cerința elitelor politice și mediatice. Instituțiile de forță primesc tema să caute și să combată un fenomen, care îngrijorează doar acele „elite”. Și se conformează găsind „legionari” cu orice preț.

În acest hei-rup s-a ajuns la aberații ca dosarul lui Silvian Emanuel Man, de la Liga Studenților, anchetat de poliție după achiziția dintr-un anticariat a unei reviste interbelice. Aparent, organele au luat urma clienților unei case de licitații, pentru a preveni răspândirea în public a ceva ce a rămas deocamdată în cadru privat. De altfel, casa de licitații Artmark, condusă de Horia Roman Papapievici, apare consemnată prin rapoartele de monitorizare a antisemitismului, întocmite de Institutul Wiesel, pentru comercializarea unor fotografii și bunuri ce au aparținut unor personaje de pe lista neagră.

În același registru sunt și cazurile de oameni ridicați de acasă pentru postări pe internet. Și îi putem include chiar și pe cei cu dosare pentru participarea la parastasul anual de la Tâncăbești care, deși are o conotație politică, omagială, e totuși o slujbă religioasă, apărată de libertatea de conștiință religioasă.

reacția partidelor

Merită subliniată poziționarea partidelor pe subiectul cenzurii. Nu există un partid liberal, care să fi preluat tema restaurării libertății cuvântului în România. Dimpotrivă, indiferent dacă se revendică de la stânga sau dreapta, USR, PSD, PNL și UDMR „s-au radicalizat” în tranșeele corectitudinii politice. Ele au devenit la vedere adepte ale restrângerii posibilităților de exprimare și ale folosirii acestei arme împotriva adversarilor, în ton cu alte partide de sistem din Europa. Tocmai „comasarea” lor în acest grup ostil populației majoritare, în ton cu directive globaliste, deschide o oportunitate curentului naționalist.

Surpriza a fost că nici partidele suveraniste nu au depus vreun efort concret pentru abrogarea legilor cenzurii, după intrarea în Parlament din 2020. (Din decembrie 2024, sunt trei partide de acest tip, toate desprinse din AUR, care au avut circa o treime din voturi. Între timp, SOS și POT au suferit o hemoragie de membri, rezultând în desființarea unor grupuri parlamentare.)

Aceste partide noi nu au voturile necesare să impună legi. Dar au un număr mare de urmăritori măcar online și ar fi putut impune teme prioritare pe agenda aderenților. Ar fi putut arăta că partidele celelalte se opun recuperării drepturilor firești. Niciun efort în acest sens, de explicare a importanței temei cenzurii și de contracarare a acestui val de legi nu s-a putut consemna. Subiectul a rămas în afara preocupării „suveraniștilor” la nivel de masă.

În mod aparte, AUR se profilează ca un partid-păcăleală, mai ales după votul indecis în prima cameră la legea lui Silviu Vexler. Un partid pestriț, deja scindat între critici ai migrației ca Dan Tanasă și adepți entuziaști ai ei, ca Mohamed Murad și Mugur Mihăescu. Un partid, care are ca prioritate să fie acceptat ca moderat de ambasadele străine. AUR are libertatea să fie critic doar cu țările UE și idolatru cu Israelul și America lui Trump. În special președintele George Simion s-a arătat dispus la toate compromisurile pe teme simbolice sensibile, făcând promisiuni solemne ambasadorului israelian. El consideră legile cenzurii ca un fapt imuabil, la care trebuie să te supui fără obiecții. Promite sute de mii de cetățenii „fraților noștri din Israel”.

La polul opus, nici Diana Șoșoacă nu a inițiat vreun demers pentru anularea legilor cenzurii. Dar pare decisă să le încalce pe toate cu perseverență. E drept, mizează pe protecția oferită de imunitatea parlamentară pentru declarații publice. O pavăză de care uzează și senatorul Sorin Lavric, de la AUR, când evocă de la tribună personalități interbelice. Dar de care nu pot uza și cetățenii obișnuiți. Ieșirile în decor ale Dianei Șoșoacă sunt constante și riscă să compromită prin stil și limbaj temele sensibile ridicate. A ajuns să fie invocată ca pretext de ce trebuie „luate măsuri”. Dar curajul trebuie remarcat într-un peisaj în care bărbăția e pe cale de dispariție.

Mă îndoiesc că Șoșoacă va reuși să construiască o mișcare politică în jurul său, care să ducă la recuperarea libertății cuvântului în societate; cu atât mai puțin a suveranității. Mă tem că zecile de dosare deschise pentru declarații din cele mai stridente se vor termina prost pentru ea, în ciuda imunității, sub formă de amenzi și posibil ani de închisoare. Dar momentan atenția votanților și procurorilor e captată de altă vedetă.

sacrificarea lui Călin Georgescu

Și apoi e cazul talentatului domn Călin Georgescu, persoana fizică mai populară decât orice partid. Strategia lui a părut mult mai apropiată de cea a lui Simion și AUR, de acomodare pentru a fi acceptat. De doi ani, nici pentru Georgescu nici pentru Simion genocidul din Gaza nu a existat. Nimic din înfometarea sistematică sau mutilarea copiilor în bombardamente n-a stârnit vreo urmă de compasiune din partea acestui tip special de creștin, versat în arta compromisului.

Mai mult, Călin Georgescu a găsit cuvinte de laudă pentru Netanyahu și ideile lui de epurare etnică, prin mutarea în alte țări a sinistraților, descrisă admirativ ca „politică mare”. Într-una din aparițiile de la Realitatea TV, imediat după ce Trump lansase propunerea alungării celor două milioane de arabi din Gaza, Georgescu abia își mai poate stăpâni entuziasmul de fan provincial al băieților mari:

„Sunt bine informat pe ce se întâmplă ulterior. (..) Președintele Trump… ce spune foarte precis… de Groenlanda, de Canada, de Canalul Panama. După aceea, chestiunea cu palestinienii, să fie relocați în zona Egipt sau în zona Iordaniei. Deci toate astea ce ne arată, doamna Alexandrescu? Că politica mare, dinamică, diplomatică, se face prin inovație, se face prin îndrăzneală și se face prin negociere. Dacă n-ai nimic din toate astea, nu exiști. Despre asta este vorba. Ori eu nu am de gând să stau plecat niciodată sub această poveste. Pentru că ar fi o rupere a liniei neamului. Ceea ce nu sunt dispus și nu am să fac niciodată.”

Original acest „suveranism”, care nu se sinchisește când altora li se ia patria! Și nu e îngrijorat nici că milioanele de musulmani, de care încearcă să scape israelienii, ar putea ajunge în țările Europei. Convingerea doctrinară pălește în fața „pragmatismului” de a se pune bine cu stăpânii, în timp ce face paradă de neatârnare.

Disponibilitatea lui Georgescu pentru compromis nu pare să-i fi fost de folos. Din păcate pentru el, greii planetei, cărora le trimite constant promisiuni de fidelitate, îl ignoră. Riscă o pedeapsă uriașă într-un dosar nedrept și scandalos, fabricat politic. Ceva ce îl poate transforma într-o victimă exemplară sau într-un erou recuperat ulterior, după cum va considera sistemul că e mai util. (Dosare fabricate a avut și Trump, dar a fost readus pe prima scenă după puțin suspans, mai docil ca în primul mandat.)

Pe treptele Poliției, unde e chemat periodic sub control judiciar, Călin Georgescu mai dă uneori interviuri, în limbajul său esopic. Odată a folosit prilejul pentru a lansa o odă la adresa lui Donald Trump și cum va fi el eliberatorul lumii euro-atlantice. Având în vedere că, la el în țară, Trump arestează criticii Israelului și nu se sinchisește de anularea alegerilor la noi, scena mi-a adus aminte de comuniștii ruși, condamnați în procesele staliniste, care la ultimul cuvânt țineau să strige: „Trăiască Stalin!”.

Acum, lesa scurtă a suveranismului de carton îți permite să inventezi o narațiune în care statutul colonial al României e pus exclusiv în cârca Franței. Scenetă în care polul israelo-american să apară ca eliberatorii pe care îi așteptăm. Georgescu ne explică:

„Și eu vă garantez că administrația Trump a văzut și a notat tot ce s-a întâmplat în România, începând cu data de 6 decembrie, a notat toate abuzurile care s-au făcut și se fac asupra mea, asupra poporului român. Cu siguranță a constatat confiscarea statalității României de către Macron și, cu siguranță, toate aceste lucruri nu vor rămâne fără consecințe la adresa celor responsabili”

Speranța de tip Q-anon moare ultima… Acest gen de răstălmăcire a raporturilor geopolitice la noi în colonie, face abstracție de cum se prezintă, la pachet, toții liderii UE, ca niște cățeluși pe lângă hegemonul american, la întâlnirile directe. Sau felul similar cum se prezintă Trump însuși la întrevederile cu Bibi. Ceva similar practică și „pro-europenii”, în rescrierea narațiunii războiului din Ucraina, atunci când se arată dispuși să continue o bătălie în interesul Imperiului American, chipurile peste capul aceluia, până la ultimul ucrainean sau ultimul european, dacă e nevoie.

precizări pentru fanii CG

Călin Georgescu nu are doar oameni care ar vrea să-l voteze (și nu sunt lăsați), are adoratori. Am mai scris despre el, la fel de critic cum scriu și de alți politicieni, iar reacțiile au fost furibunde. Încerc să îl tratez cinstit, în raport cu adevărul. Niciodată nu i-am reproșat aberațiile pe care pedalează presa „serioasă”, nici că-i omul rușilor, nici că a răsturnat preferințele de vot cu TikTok-ul, nici că vrea să răstoarne statul cu bande de mercenari și legionari. Am râs cum se cuvinte de respectivele teorii conspiraționiste.

Am protestat scriind foarte pe larg împotriva nedreptăților care i s-au făcut de Curtea Constituțională, prin reluarea alegerilor și interdicția de a candida. Nici nu știu dacă a mai analizat cineva atât de în detaliu și de critic toate acele motivații. Am făcut-o încă de la abuzurile CCR din octombrie 2024, când ieșirea din democrație nu îl preocupa, fiind încă lăsat să candideze. N-aș fi foarte interesat să-l votez (eram decis să o fac după acel prim tur) dar sunt ferm de părere că trebuie lăsat să participe. Dacă turul 2 se ținea în decembrie 2024, sunt convins că ar fi câștigat, deci are legitimitatea cuiva pe care votul popular îl dădea președinte.

Acum e din nou victimă a unei nedreptăți judiciare, prin dosarul descris în cele ce urmează. E un dosar în care nu a prejudiciat pe nimeni, e anchetat pentru crime de gândire și fapte nesusținute de dovezi. Riscă pedepse șocant de mari cu totul nemeritat. Culmea, e anchetat pentru delicte de vorbire în condițiile în care, dintre cei care se exprimă public, are limbajul cel mai decent, calm și împăciuitor. Care, cel mult instigă la somn, nu la violență.

Călin Georgescu se exprimă în public de vreo două decenii. De maxim cinci ani a început să atingă sporadic și unele teme tabu, reprimate de legile din acest serial. De mai puțin de un an, aparițiile sale au și o tracțiune notabilă în societate. Nu se poate constata niciun fel de efect negativ al vorbelor lui asupra simpatizanților, care n-au devenit nici violenți, nici fasciști. Pericolul social al faptelor imputate lui e obiectiv zero.

În schimb, cum se va vedea mai jos, pericolul latent al rechizitoriului întocmit lui e uriaș la scara societății. Pentru că, în fond, actul de acuzare întocmit de procurorul Iacob are următoarea teză: Călin Georgescu practică un revizionism istoric, prin care reabilitează Mișcarea Legionară și pe mareșalului Ion Antonescu, asociindu-i cu acțiuni pozitive. Ca să prevenim repetarea lucrurilor rele din acea epocă, trebuie să-l pedepsim exemplar. Doar că efectul în societate e transmiterea următorului mesaj: nu doar că nu mai ai voie să spui despre unele personaje din trecut că au făcut și lucruri bune, ci că autoritățile statului actual pedepsesc acele atitudini și fapte pozitive din prezent, pentru că au fost făcute și de „cei răi” în trecut. 

Poate anchetatorii nu și-au dorit o asemenea interpretare, dar efectul la public riscă să fie acesta. Ceea ce duce nu doar la discreditarea unor instituții, pentru că se lasă folosite în acțiuni de poliție politică partizane. Ci la răspândirea ideii că ele prigonesc patrioții sau creștinii, că au fost scoase în afara legii atitudini și convingeri ca naționalismul, sacrificiul de sine, credința în înviere… E un pericol incomparabil mai mare decât cel pe care anchetatorii pretind că îl combat, pentru că poate duce la alienarea unor pături largi de acțiunile statului și la erodarea unor valori pozitive indispensabile existenței unei națiuni coerente.

Îmi mențin convingerea despre Călin Georgescu că e un produs de sistem. Am demonstrat asta într-o documentare uriașă, care a trecut în revistă etapele din CV-ul său public de după 1989. Factual așa stau lucrurile. (Da, acel articol, de care a scris Dan Alexe, că nu putea fi scris de un singur om și trebuie să fi fost opera vreunui serviciu secret. Am râs, dar e un compliment.) Îmi mențin și impresia că nu e tocmai autentic, că încearcă destul de cabotin să joace un rol, pe alocuri patetic, pe alocuri fals, dar per total decent. Chestie de gust.

Reproșurile mele au fost din cu totul alt unghi, decât cel al presei ostile. Nu i-am reproșat că-i putinist sau extremist, pentru că nu e. I-am reproșat că nu e îndeajuns de suveranist, bazat pe propriile lui poziționări publice față de marile puteri. E cel mult un semi-suveranist. Și că nu atinge niște teme importante ale prezentului. Lucruri care i-au înfuriat pe fani și m-au transformat în dușman de neiertat pentru câțiva din ei. Nu sunt. Cum nu sunt nici fan al lui, dacă îl apăr în acest dosar.

Unii din fanii CG nu-mi iartă nici lansarea teoriei că ascensiunea lui spectaculoasă și inexplicabilă a fost un „psy op”. Am avut toată convingerea că va fi înscăunat președinte pe acel val de popularitate și că va oferi mai curând continuitatea. O amăgire în genul realegerii lui Trump. Cum asta nu s-a întâmplat, am fost nevoit să îmi recunosc erorile în anticiparea viitorului. Deși remarcile despre trecut, pe care mă bazam, rămân în picioare. Or fi multe lucruri, pe care încă nu le știm, care să explice tot parcursul nebun al ultimului an electoral. Poate o fi fost și ceva hazard, poate o fi fost o înfruntare între tabere geopolitice, cu tentacule în statul paralel, poate raporturile de forțe și preferințele lor s-au schimbat sau renegociat pe parcurs. Nu știu.

Fapt e că un efect al acelui „psy op” tot a existat: prin captarea „pe persoană fizică” a curentului suveranist, în curs de formare, de către un „outsider”, dar cu trecut de „insider”. Am pariat că pasul următor va fi accesul la guvernare a unei forme de opoziție controlată. Lucru, care s-ar fi întâmplat, fără noile intervenții dinspre CCR. Nu mă mai hazardez să fac predicții. Noul dosar poate avea efectul de consolidare a popularității lui Călin Georgescu, dacă va fi spulberat în instanță, cum ar cere-o bunul simț. Dar nu mai trăim într-o lume firească.

Mă tem că speța ar putea fi folosită pentru a induce o schimbare de comportament la nivel colectiv, cu ambiții mult mai mari decât eliminarea unui concurent incomod. Nu îi doresc nici lui Georgescu, nici altcuiva să aibă soarta unui asemenea țap ispășitor, sacrificat pentru a servi drept exemplu intimidant pentru restul. Mai ales, nu doresc României să alunece într-o asemenea stare de neorânduială.

precedentul dosar

CV-ul lui Călin Georgescu îl recomanda mai mult ca pe un globalist ecologist, preocupat de schimbările climatice. De câțiva ani, a reușit o schimbare de brand politic prin joncțiunea cu naționalismul euro-sceptic. Dosarul penal din 2025 include în rechizitoriu câteva declarații din 2020 și 2021, anterioare unui dosar penal deschis lui Georgescu în 2022 și închis în același an. Afirmațiile au ieșit la iveală abia după turul 1 din 2024, când presa și internauții au intrat într-o frenezie a scotocirii în trecutul celui care apăruse din senin drept câștigător.

Cronologic, cea mai veche datează din 16 iunie 2020, dintr-un podcast cu Elena Sechila, trecut total neobservat aproape cinci ani. Gazda dialogului a fost adusă în dosar de procurori și pentru că e fiica doamnei Zoe Puiu, fiica unui luptător anticomunist din munți, Gogu Puiu. Măcar mediatic, procurorii încercau să îl lege pe CG de legionari și prin soțul ei, Eugen Sechila, despre care presa n-a găsit concret decât că a sculptat o troiță în care crucea avea mai multe brațe. Și că risca să fie confundată cu un semn legionar. Ca aiureala să fie completă, ar fi făcut parte și din legiunea străină. Altfel de legionari, dar pentru o isterie de presă, nu contează.

În acel podcast sunt și cele mai ample declarații laudative la adresa legionarilor și a lui Antonescu, pe care Georgescu le face. Teoria mea e că CG are o tendință cameleonică și își modulează discursul în funcție de interlocutor. Așa că încerca să fie cât mai pe placul auditoriului. Sau poate era sincer marcat de personajele evocate pentru eroismul lor.

În decembrie 2020, AUR îl propune pe Călin Georgescu pentru funcția de prim-ministru, la negocierile de formare a guvernului de la Cotroceni. Și lideri din alte partide îl vehiculaseră cu ani în urmă pentru același rol, inclusiv Crin Antonescu, autorul legii „anti-legionare”. De declarația controversată încă nu se aflase.

A doua secvență e un discurs ținut în pandemie la un miting împotriva restricțiilor, pe 2 octombrie 2021. Era mai pe la spartul târgului, în materie de proteste. Știu pentru că am fost la aproape toate mitingurile pe subiect, începând din 15 mai 2020, în prima zi de la ridicare carantinei. Și nu țin minte să-l fi văzut pe Georgescu la ele, dar atitudini critice pe subiect a avut pe internet încă din 2020. La acel miting din toamna lui 2021 e acuzat că a reprodus un îndemn (apolitic) rostit într-o filmare de epocă și de mareșalul Ion Antonescu. Căruia, în mod bizar, i-ar fi copiat și ritmul rostirii.

Conținutul în sine al frazei e benign:

„Prin liniște și credință, prin ordine și unire, prin muncă și iubire, cu Dumnezeu înainte!”

Ce e în neregulă cu aceste cuvinte!? Procurorii susțin că sunt problematice pentru că le-a mai zis și altcineva înainte și că vorbitorul a încercat să imite și stilul în care le-a spus. Un fel de plagiat stilistic. Într-adevăr, stranie senzație (am inclus clipul de pe YouTube în articolul despre CV-ul lui). Dar Georgescu a fost acuzat și că a imitat un fragment dintr-un film de la Hollywood. Ce poate înțelege opinia publică dintr-o astfel de acuză? Că au fost scoase în afara legii: liniștea, credința, ordinea, munca, unirea și iubire….?

Clipul e mediatizat abia în campania prezidențială, după decembrie 2024. În noiembrie 2021, Călin Georgescu face iarăși declarații de reconsiderare favorabilă, când îi include pe Codreanu și Antonescu într-o enumerare de eroi, alături de voievozi. De astă dată, e un clip filmat acasă, neprovocat de un interlocutor, deci deliberat. Acesta din urmă iese la iveală abia în ianuarie 2022, când CG e invitat la Antena 3 de Răzvan Dumitrescu.

Confruntat cu filmarea, nu bate în retragere, ci o confirmă cu alte aprecieri pozitive, susținute și într-o discuție cu Dan Andronic. Am pus la data respectivă transcrierea în detaliu a declarațiilor din 2021 și 2022 ale lui CG. (Și atunci aveam aceleași rezerve legate de autenticitatea lui, dar nu se supăra nimeni, că încă nu avea fani.)

Pe 4 februarie 2022 i se deschide primul dosar penal pentru negaționism și cultul unor personalități interzise. George Simion se dezice prompt de el:

„În România este o lege, nu ai voie să vorbești în termeni elogioși despre mareșalul Ion Antonescu. Domnul Georgescu a încălcat o lege. Cu siguranță domnul Georgescu mai bine expunea proiectul „Hrană, apă, energie”, în loc să-și spună părerea despre istorie.

Iar partidul AUR îi retrage sprijinul ca propunere de prim-ministru sau potențial candidat la președinție cu aceeași ocazie.

Dosarul s-a judecat cu o discreție neobișnuită, pentru o speță, care pornise cu atâta vâlvă. N-a existat nicio consemnare în presă a unei înfățișări, nici că în 4 luni, dosarul a fost închis. Sistemul părea înțelegător cu „derapajul” lui Georgescu la acea dată, prezența la televiziuni nefiindu-i blocată. Abia în noiembrie 2024, G4 Media află că dosarul a fost clasat pe 2 iunie 2022. Și o titrează ca „Breaking News”. Clasarea s-a făcut în baza articolului 16 din Codul de Procedură Penală: „fapta nu este prevăzută de legea penală, ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege”.

disjuns din dosarul Motocu

În primele pagini ale rechizitoriului din februarie 2025 ni se spune că s-ar fi ajuns accidental la caz, în urma percheziției informatice în telefonul lui Marian Motocu, într-un alt dosar. Povestea pare cusută cu ață albă. CCR a anulat niște alegeri în decembrie 2024, invocând dezvăluiri făcute CSAT de mai multe servicii secrete, din care ar fi reieșit implicarea unui „actor statal” în influențarea alegătorilor pe TikTok. Probele pentru o acuză și o măsură atât de gravă n-au mai apărut niciodată pentru public și toată cercetarea s-a împotmolit în ceață. Asta după o mobilizare a unor structuri de informații redutabile, sprijinite și de o operațiune mediatică de amploare.

Pe 19 decembrie 2024, Marian Motocu era reținut pentru 24 de ore, fiind acuzat că în ultimii doi ani a filmat mai multe clipuri live, în care ar fi „incitat la ură și discriminare”. Cu o practică tot mai des generalizată, declarațiile în sine și contextul lor nu se pot cunoaște de opinia publică, pentru a putea fi evaluate. Între acuze era și că vloggerul avea în cameră simboluri legionare, care se vedeau în cadru când se filma, că făcea afirmații apreciate de procurorii din Dolj ca antisemite și negaționiste. În articolul din G4Media, care semnala descinderea, apărea și un pasaj cu o acuză bizară, din care s-ar deduce că e interzisă și comemorarea lui Horea, Cloșca și Crișan.

 

În nicio lege nu se găsește interdicția de a te întâlni cu „negaționiști”, sau cu persoane condamnate cu suspendare, cum era cazul lui Zărnescu. În schimb, e prohibită constituirea de organizații extremiste. Lipseau doar dovezile că organizația și exista în universul vizibil și că avea un caracter extremist. În tot cazul, unul din capetele de acuzare ar fi că Georgescu ar fi aderat la acea organizație fantomă a unui personaj obscur de pe internet. Respectiv, că procurorii au dat de existența ei cotrobăind prin agenda telefonică a lui Motocu, în intervalul de două luni după percheziție. Cu totul întâmplător, în timp ce toată țara vuia să afle de ce s-au anulat alegerile cu două săptămâni înainte….

Pe 25 februarie 2025, i se deschide dosarul penal lui Călin Georgescu, ridicat din trafic pentru audieri și pus sub control judiciar. La data respectivă, am comentat faptul sub titlul: „Organele i-au relansat campania lui Călin Georgescu, dar scufundă statul”. Alegerile prezidențiale erau programate pentru luna mai, iar înscrierea candidaturilor se încheia pe 15 martie. Mi se părea evident, că nu există timp fizic să se judece un dosar atât de complex, că Georgescu va câștiga fără probleme cursa și deci dosarul nu va avea efect practic în ce-l privește, altul decât o creștere de popularitate prin victimizare. În schimb, pericolul sistemic al unui dosar politic, într-un context atât de fracturat, mi se părea limpede din start.

N-am anticipat că pe 11 martie 2025, Curtea Constituțională recidivează în abuzuri și interzice din nou candidatura pentru doi pretendenți: Călin Georgescu și Diana Șoșoacă. În motivația de atunci, CCR face iar o nefăcută și invocă tocmai dosarul deschis de două săptămâni lui CG, încă nejudecat, coroborat cu precedenta lor decizie în cazul Șoșoacă din octombrie. Statul de drept era definitiv aruncat în aer. Ce exista atunci în dosar nu se știe, pentru că rechizitoriul, pe care îl comentăm acum e întocmit ulterior, datat 1 iulie 2025. Dar putem constata că el a produs deja efecte juridice, înainte de a ajunge pe masa unui judecător, prin acea menționare în motivația CCR.

Capetele de acuzare sunt absolut teribile, pasibile de pedepse cu închisoarea de până la 25 de ani:

• instigare la acțiuni împotriva ordinii constituționale,
• inițierea sau aderarea la o organizație cu caracter antisemit, fascist, rasist sau xenofob,
• promovarea în public a cultului persoanelor condamnate pentru genocid și crime împotriva umanității,

Din rechizitoriul din iunie 2025 par să lipsească acuzele invocate în comunicatele din februarie, privitoare la: comunicare de informații false și fals în declarații în formă continuată.

În acest dosar disjuns, Marian Motocu figurează ca martor, nu inculpat, cum e în dosarele proprii. Presa a depus eforturi pentru a-l asocia pe CG cu „legionari” de orice fel, într-un ghiveci, care îi amestecă pe cei interbelici cu cei din Legiunea Străină și mercenarii lui Horațiu Potra. În presă au fost scurse și două înregistrări audio: într-una Georgescu și Motocu vorbesc despre organizarea unui eveniment. Vocea lui CG se aude mult mai slab pe înregistrare, de unde se poate deduce că Motocu făcea înregistrarea. În alta, Motocu se filmează sunând la ambasada Rusiei, unde cere să vorbească cu un colonel. Convorbirea eșuează, apelantul fiind lăsat de secretară să aștepte pe linie.

Acuza cu grupul organizat se prezintă șubred din start, căci procurorul notează că e format din „persoane neidentificate”, dar „în mai multe județe”. Deocamdată, n-au identificat nici județele.

 

Speța palpitantă cu mercenari apare și ea menționată fugitiv în dosar, cu „Horațiu Potra, lider al unei grupări paramilitare”. Chipurile opiniile lui Georgescu despre legionari devin mult mai grave, dacă a avut bodyguarzi trecuți prin Congo. Nimic despre dovezile anulării alegerilor.

 

Balamucul e total prin consemnarea unor plângeri depuse în dosar de persoane amatoare de publicitate. Un anume „Zambra Iosipescu dorește cercetarea penală a platformei TikTok” după ce a vizionat „Provocarea Superman” cu Manix și Costela… 

Dar să ajungem la lucrurile serioase.

Textul rechizitoriului e întocmit de procurorul Marius Iacob, celebru pentru anchetarea lui Cioacă în dispariția Elodiei, un serial de succes la OTV-ul lui Dan Diaconescu. Pe lângă deducțiile legate de grupul nematerializat al lui Motocu, dosarul e bazat integral pe vorbe. Mai precis, pe pasaje din interviuri publice, date de Călin Georgescu și acel discurs ținut la un miting în pandemie. Cu acea ocazie i se reproșează și că ar fi făcut „salutul legionar”, dar pe imagini se vede mai curând o fluturare a mâinii spre asistență și nimeni din public n-a perceput gestul ca fiind acel salut. Altminteri, presa, prezentă la fața locului, ar fi relatat detaliul încă din 2021.

Piesele cele mai grele și pasajele cele mai lungi sunt din discuția cu Elena Sechila. Declarațiile sunt destul de explicite, încât să rezulte că Georgescu are o imagine pozitivă asupra mișcării interbelice:

La fel și pentru Ion Antonescu:

 

Marile probleme ale rechizitoriului vin din aceea că procurorul Iacob extinde acuzele la invocarea altor momente și personaje istorice. De pildă, Ion Gavrilă Ogoranu nu a fost condamnat pentru genocid sau crime de război. E posibil să fi avut simpatii legionare, deși apartenența respectivă e incertă. Dar nu e cunoscut pentru fapte din timpul guvernării legionare, ci pentru eroica sa rezistență anti-comunistă din munți, în timpul ocupației sovietice. În apărarea sa au fost intervenții de la Casa Albă, pe timpul președinției lui Richard Nixon, deci pentru americani era un aliat, luptător pentru libertate, nu un terorist.

 

Cum se poate justifica prezența într-un rechizitoriu făcut într-o țară „democratică” a invocării celor 600.000 de deținuți politici din perioada comunistă!? Orice tânăr, care află din presă că există un asemenea dosar va deduce că e pedepsită și comemorarea anticomuniștilor. Respectiv, va evita să mai studieze epoca și să cultive memoria luptei anti-totalitare, ca să nu se expună la represalii.

La fel sunt pasajele lungi despre importanța credinței creștine și a curajului, valori pozitive, pe care „inculpatul” le promovează. Acuza e că le asociază cu Mișcarea Legionară, fără să se spună că înclinația mistică a personajelor în cauză ar fi un neadevăr istoric. Dacă și aceia s-au declarat creștini, înseamnă că nimeni nu se mai poate declara credincios, că devine suspect de neo-legionarism!?

Și mai stranii sunt pasajele din rechizitoriu, în care se dau citate dintr-un interviu dat la Realitatea, în care nici nu invocă legionarii. De astă dată, îi e imputată o frază destul de comună, care cică ar fi fost folosită cândva și de Zelea Codreanu: „cel care se luptă chiar și singur cu o mână de viteji pentru neam și pentru țara lui și pentru Dumnezeu, nu va fi învins niciodată…”. Fraza nu are deloc o notorietate publică și ar fi fost imposibil să găsești un român, care să o atribuie cui i-o atribuie procurorii.

de unde s-a inspirat procurorul

Ajungem de fapt, la miezul problemei. Procurorul Marius Iacob îl acuză pe Călin Georgescu de răspândirea unor idei fasciste și legionare. (În nicio apariție publică Georgescu nu a spus vreun cuvânt suspect de antisemitism, rasism sau xenofobie. Dar cele trei cuvinte sunt și ele înșirate în rechizitoriu, din formularea articolului de lege, fără a fi probate în vreun fel.)

Cum a hotărât procurorul care sunt idei fasciste sau legionare, și care nu? Legile de combatere a lor nu oferă definiții acestor concepte. Neajunsul a fost semnalat chiar și de Nicușor Dan în contestația depusă la CCR contra noii legi a lui Silviu Vexler, de către Administrația Prezidențială. Obiecția a fost respinsă de CCR, pe motiv că sunt noțiuni cunoscute, dar ea e perfect justificată. În lipsa definițiilor, toate organele de anchetă și de judecată vor trebui să improvizeze, pe modelul Iacob, în baza propriilor lecturi și reprezentări.

Dacă definițiile nu există în lege, de unde s-a informat Marius Iacob? Ne-o spune chiar el, în rechizitoriu: de pe Wikipedia, unde a consultat două pagini, în care poate lăsa orice editor informații și dintr-un material informativ, solicitat și livrat de Institutul Elie Wiesel.

Deci românii pot fi băgați la pușcărie pentru ce spun, în funcție de ce citesc procurorii pe Wikipedia și ce le indică fostul ONG, cunoscut ca Institutul Elie Wiesel, că ar fi condamnabil. În 2010, enciclopedia electronică a fost în centrul unui scandal, după ce s-a dezvăluit că statul Israel are personal antrenat în editarea favorabilă a articolelor din Wikipedia. După cum relatează The Guardian, implicat în acțiune a fost și Naftali Bennet, care avea ulterior să devină prim-ministru în Israel. Acesta afirma că voluntarii implicați în proiect vor să se asigure că datele din enciclopedie „au o natură sionistă”. Noțiunea e controversată și au existat două rezoluții ONU, care au asimilat-o cu „rasismul și discriminarea rasială” (rezoluția 339 din 1975).

Dar procurorul nu citează din lecturile de pe Wikipedia ci aproape exclusiv din bibliografia pusă la dispoziție și sintetizată de Institutul Wiesel:

Iată sursa celebrelor citate cu „palingeneza” și „omul nou”, care au făcut deliciul presei. Nu erau opera procurorului, care nu a apelat la Academia Română sau la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” să-i deslușească sensul cuvintelor, ci la un fost ONG. Care i-a livrat o bibliografie cu pasaje din politologi stângiști și propriile interpretări militante. E ca și cum ai cere membrilor unui partid să îți definească ideologia partidelor rivale.

Recunosc, a fost prima dată când am întâlnit cuvântul „palingeneză” într-un articol de ziar. Așa că m-am dus la DEX.

Dicționarul nu face nicio trimitere la fascism în definirea „palingenezei”, și nici la „omul nou”. Care e o formulă folosită și de comuniști, care o preluaseră la rândul lor din teologia creștină, unde e un concept central, legat de Înviere. Sensurile pe care le dă dicționarul sunt pozitive – „reînnoirea unor instituții”, regenerare morală” – încât îți pui problema ce fel de stat ar avea o problemă cu asemenea deziderate și le-ar evacua ca fiind proprii fascismului, o ideologie pe care încearcă să o combată?

Rechizitoriul are 52 de pagini. Dar ele cuprind pasaje ample din interviurile lui Georgescu, reproduse și de câte 2-3 ori. Alte citate se regăsesc și de 10 ori. Tot cu copy-paste sunt luate și calupurile de definiții, pe care procurorul le-a primit de la Institutul Wiesel, și pe care le repetă papagalicește. De exemplu, bucata de frază despre „palingeneză și crearea omului nou” se repetă în rechizitoriu de 15 ori! Practic, rechizitoriul nici nu constă în mare lucru în afară de citatele din Georgescu și citatele din politologii recomandați de Institutul Wiesel, lipite oriunde i s-a părut autorului că se încadrează.

Problema e că gândirea cenzorilor de la Institutul Elie Wiesel e tributară curentului marxismului cultural, care își propune deconstrucția unor întregi mentalități tradiționale, proprii civilizației creștine europene, pe care o suspectează a fi sursa prejudecăților, ce au făcut posibil Holocaustul. (Teza centrală a corifeilor Școlii de la Frankfurt, Max Horkheimer și Theodor Adorno.) Poate procurorii nu au habar de existența acestor curente politice, dar nu au nicio tresărire când regurgitează pasaje de un partizanat evident, care pun în discuție identitatea națională și credința creștină.

Așa ajunge să fie o vină într-un rechizitoriu penal „glorificarea excesivă a trecutului istoric”. Statul român are un departament intitulat „Cultul eroilor…”. Până unde ține glorificarea moderată a trecutului și de unde începe glorificarea excesivă!? E o problemă ridicată și de Administrația Prezidențială în contestarea legii Vexler recent. Acolo s-a arătat că legea e deficitară în a defini noțiunea de „cult” al persoanelor. Pentru că nu orice aserțiune laudativă se califică la încadrarea de „cult”, care are o conotație religioasă, vizează o devoțiune mistică intensă, de lungă durată, ritualizată. Nu orice vorbă pozitivă spusă la o șuetă e parte dintr-un „cult”.

De exemplu: dacă spui unui vecin: „am o părere bună despre familia Ionescu, sunt oameni excepționali…” Nu se cheamă că ai luat parte la cultul Ioneștilor. O parte din presă a înțeles că nu se mai poate spune nimic pozitiv despre unele personaje, nici măcar detalii adevărate. Pentru că riști să intri la participarea la cultul lor.

Știm ce fel de societate își propun să obțină procurorii atunci când anchetează hoți și bătăuși. O societate fără furturi și fără violență. Dar ce-și propune o procuratură, care anchetează vorbe spuse „sub cupola misticismului creștin ortodox”!? Înseamnă că dezideratul e generalizarea ateismului, pentru că ateii nu sunt suspecți că ar putea fi legionari și nu visează la „un om nou”. Partea cu mijloacele violente nu se aplică de niciun fel discursul lui Călin Georgescu, nu există nicio tentativă de a o proba în rechizitoriu. Deci ea nu e considerată esențială în înșiruire, referirile la ortodoxie și trecutul glorificat sunt luate ca suficiente.

Ironic, gânditorii Institutului Wiesel nu reproșează doar glorificarea excesivă a trecutului. Dar și aprecierea că românii ar putea avea statutul de victimă în prezent. Victimizarea pare un monopol de neatins. Iar a identifica „inamici ai statului sub forma unor actori statali externi” (exact cum au făcut instituțiile când au anulat alegerile) e tratată ca o teorie nefondată, atunci când vine de la suveraniști.

Că referirea la creștinism nu era întâmplătoare, o dovedește repetarea ideii în mai multe locuri. „Ultranaționalismul populist” ni se spune că are la bază „un nucleu mitic creștin”. (De unde poți deduce că vindecarea de populism vine prin demitizare sau descreștinare.) Orice noțiuni pozitive sunt respinse ca „disimulări” ale unor rele intenții, pe care psihologii Institutului le știu mai bine.

 

distincția esențială

Într-o rară tresărire de luciditate, referatul ne avertizează că linia de demarcație e foarte fină între curentele nocive și cele conservatoare, „nesupuse blamului generalizat”.

Dar revine repede la definițiile militante reproduse din bibliografia livrată de institut, unde fascismul e un naționalism radical. Cât de radical trebuie să fie naționalismul, ca să devină fascism, nu ni se spune. În schimb, într-o nota de subsol explicativă vedem puse în contrast două accepțiuni ale naționalismului. Exemplul pozitiv:

„Naționalismul modern, în Occident, se bazează pe conceptele civile de naționalitate, derivând din procesele legale care acordă drepturi permanente de cetățenie și stabilire pe teritoriul statului, chiar și grupurilor religioase și etnice neasimilate din punct de vedere cultural”.

Pe când exemplul negativ, clasat ca „ultra-naționalism” e descris ca o trăsătură fundamentală a fascismului:

„În contrast cu acest concept occidental și modern de cetățenie, ultranaționalismul percepe ideea că acordarea unui simplu pașaport sau însușirea limbii oficiale de către un imigrant ar fi motive suficiente pentru ca acestuia să i se acorde naționalitatea țării de adopție drept mecanicistă și lipsită de sens. În locul acestui concept de cetățenie, ultra-naționalismul pune accentul pe un concept etnic, organic sau integral de cetățenie (..)”

Avem aici apologia societăților multiculturale, rezultate prin migrația în masă, fără integrarea și asimilarea noilor grupuri, care funcționează ca federații sub umbrela statului gazdă. E o viziune ideologică progresistă, globalistă, opusă celei organice. Statul organic a fost teoretizat și de Mihai Eminescu, între alții. Acum aflăm despre concepția lui că e principalul ingredient al fascismului.

Cine a mandatat Institutul Elie Wiesel să reinterpreteze Articolul 1 al Constituției României, care descrie țara ca fiind un „stat național unitar”!? Pentru că aici nu mai vorbim de un simplu dosar penal. Ci de o întreagă redefinire a națiunii române, în spiritul unui ideal globalist, în care țările nu sunt bazate decât pe cetățenie, nu și pe o identitate ento-culturală.

Dacă statul român își asumă ca oficial acest punct de vedere radical de stânga, sub pretextul că ne apără de extrema dreaptă, înseamnă că țara e condamnată să accepte o imigrație infinită. Și orice opoziție la acest proces în desfășurare, cu efecte vizibile în toată Europa, va fi tratată ca o poziție fascistă, ultra-naționalistă, pedepsită cu pușcăria. (Culmea, vedem etalată această nouă doctrină neoficială a statului tocmai în cazul lui Călin Georgescu, care nu s-a arătat îngrijorat de fenomenul imigrației, spre deosebire de suveraniștii din restul planetei.)

Când vine vorba de a defini legionarismul, Institutul Elie Wiesel (citat cu evlavie de procuror) pune semnul egalității între respectiva ideologie și creștinismul ortodox.

Cum elemente antisemite nu pot fi citate din ieșirile lui Călin Georgescu, rezultă că acela nu e un ingredient indispensabil. Deci poate fi încadrat la legionarism și doar în baza prezenței „misticismului ortodoxist”. Autorii citați de experții institutului amintesc până și detaliul că Zelea Codreanu alesese numele mișcării după o icoană văzută în biserica închisorii Văcărești, reprezentându-l pe arhanghelul Mihail.

Care e relevanța unor asemenea remarci într-un dosar penal? Cinstirea icoanelor e o practică importantă în cultul ortodox. Confundarea unei credințe religioase cu o mișcare extremistă defunctă nu poate fi decât îngrijorătoare pentru orice credincios din țară. Efectul de imagine nu poate fi decât un câștig de simpatie electorală pentru Georgescu, dacă va fi condamnat pentru predicile lui mistice, sub cuvânt că ele sunt doar o punte spre legionarism.

Tot amenințător sună și citare în referat a mai multor spețe, în care legea a fost aplicată tot mai abuziv prin alte țări. De pildă, ni se amintește că într-o decizie CEDO din 2005, „Curtea a considerat irelevant” că un neamț a săvârșit negaționismul într-un cadru privat, într-o scrisoare, nu în fața unui public larg. Iarăși: Care e noima invocării unor asemenea interpretări rău-voitoare ale noțiunii de „spațiu public” în jurisprudența CEDO? Nu cumva tocmai obținerea efectului de dresaj prin cultivarea unor reflexe, atunci când vine vorba nu doar de convingeri politice, dar și de credințe religioase?

Prin rechizitoriu mai răzbat și ecouri ale dosarului uitat privind anularea alegerilor. Acela rămas fără probe.

Chiar dacă n-au apărut dovezile cu „actorul statal”, acuzatorul ține să amintească audiența atinsă de Georgescu pe TikTok înainte de turul 1. Și că un număr de 100 de influenceri, cu 8 milioane de urmăritori, au fost supuși unei manipulări privind identitatea candidatului. (Păi ăștia nu fuseseră ăia păcăliți de PNL!?) Aparent, sunt readuși în discuție doar ca să arate ce potențial pericol reprezintă inculpatul.

alte idei interzise

Se poate spune că rechizitoriul face involuntar apologia mișcărilor pe care încearcă să le combată. Pentru că le atribuie o sumedenie de trăsături pozitive, citându-l pe Călin Georgescu și cu pasajele care nu se referă la extrema dreaptă interbelică. Astfel, noțiuni ca patriotismul, creștinismul și anti-comunismul sunt tratate la fel de suspect ca discuțiile despre droguri și arme de foc surprinse între traficanți.

Dacă iubirea de țară și sacrificiul suprem sunt idei problematice, pentru că a vorbit de ele și Ion Gavrilă Ogoranu, atunci e problematic și jurământul militar. Sute de mii de soldați au depus acel jurământ, în care au promis să apere țara „chiar cu prețul vieții”. Au devenit și ei suspecți de un fanatism similar cu al legionarilor!?

Tot greu de explicat e și citarea unei opinii despre soarta sutelor de mii de soldați români luați prizonieri de sovietici după arestarea mareșalului Antonescu la 23 august 1944. Înțeleg că se vrea obținerea omului nou globalist, fără rădăcini (un altfel de „palingeneză”, cum s-ar zice). Dar evocarea pierderilor armatei române nu poate fi trecută în zona ilicită la pachet cu conducătorul ei din acea epocă. Sau poate tocmai asta era și ideea.

Nici apelul la demnitate și credință nu e văzut cu ochi buni de procurori, dacă e asociat cu un deținut politic de la Aiud, ca George Manu, și el trecut la index.

Nici invocarea unor idei creștine de Ioan Ianolide nu e văzută cu ochi buni

De altfel, toți deținuții politici și luptătorii din munți din perioada comunistă sunt priviți ca dușmani ai poporului și democrației, prin lupa institutului Wiesel, asumată de procuror. Practic, dacă un istoric al viitorului ar găsi acest document într-o arhivă, n-ar avea niciun indiciu din multe pasaje dacă e scris în timpul comunismului sau după. Nici n-ai putea să ghicești că a avut loc o revoluție anti-comunistă undeva între cele două epoci. Mentalitatea a rămas aceeași.

(va urma)

Ep. 16: Între puterea care strivește și cuvântul care zidește