16. Între puterea care strivește și cuvântul care zidește

Acesta e ultimul episod din seria: „Legile cenzurii, ca inginerie socială”. Și un episod de adio, sau măcar de la revedere. Simt că am intrat deja într-o altă etapă istorică, foarte turbulentă. Iar legile și instituțiile create cu metodă în ultimele două decenii vor fi tot mai abuziv folosite, la adevăratul potențial, pentru a ține sub control reacțiile la transformarea dramatică din societate.

Poate mai revin, sporadic, cu episoade pentru serialele de pe site, de care îmi pare foarte rău că rămân neterminate. Sau cu câte un gând și o glumă, dacă n-o să pot să mă abțin. Fluxul de știri comentate, pe rețelele sociale, nu mai are cum să continue și nici nu cred că ajută. Cine a înțeles, a înțeles deja, cine nu, nici n-o s-o facă. N-are rost să-mi pierd timpul meu și-al vostru, să macin la moara de vorbe și neuroni a internetului.

Atmosfera devine tot mai represivă. Se va putea vorbi tot mai puțin despre subiecte esențiale. Și mi s-ar părea necinstit să mă limitez la puzderia de fleacuri încă permise, doar ca să salvez aparențele noii normalități.

Seria despre cenzură mai putea fi extinsă cu multe aspecte, cum ar fi:

• rolul jucat de corporații și rețelele sociale în instituirea unor „termeni și condiții” proprii, mult peste prevederile legilor de la noi sau din țările de origine;
• împletirea lor cu servicii secrete și mișcări politice;
• militarizarea propagandei și cenzurii, în vederea unor războaie neconvenționale;
• proiectele de ordonanțe privind reglementarea rețelelor sociale (una rămasă de la guvernul Ciolacu, alta propusă de un parlamentar USR);
• directivele Uniunii Europene și ambiția Comisiei de a supra-cenzura rețelele americane și chineze;
• presiunea pentru eliminarea anonimității online – buletinul digital;
• noile softuri de supraveghere biometrică și cuplarea dosarului de navigare cu aspecte din viața reală privind mișcarea și portofelul electronic.

Sunt periculoase, dar cumva tehnice. Am preferat să rămân la fundația lor, adică la filosofia ce a justificat instituirea cenzurii moderne. Aceste considerații personale fiind zise, iată episodul propriu-zis:

despre putere

Îngrădirea libertății de gândire și exprimare e (în esență) o manifestare a puterii. Ea folosește amenințarea cu forța brută a unor instituții, care îți pot răpi ani din viață (din viitor, prin încarcerare) sau din trecut (prin amenzi, care te spoliază de roadele muncii deja depuse). Scopul e păstrarea controlului asupra narațiunilor populare, convingerilor și mentalităților, toate fiind forme de „soft power”. Deci tot un ingredient al forței, care determină inclusiv avantaje economice, accesul privilegiat la resurse și controlul politic prin influențarea votului.

Cu apariția internetului, care potențial dă o voce oricui, a devenit o necesitate instituirea unei forme mai directe de cenzură. Televiziunile, ziarele și editurile erau forme mai centralizate și costisitoare, care puteau filtra economic mai drastic mesajele și figurile de autoritate. Așa cum fac și universitățile, comparativ cu cercetarea „dezordonată” pe cont propriu. Prioritățile de pe agenda preocupărilor publicului și narațiunile erau mai ușor de construit și de apărat. La fel și soluțiile la problemele de actualitate, partidele și personajele livrate ca apte să gestioneze puterea politică.

Privită astfel, prigoana împotriva opiniilor disidente ne apare ca o folosire a unei forțe excedentare. O putere strivitoare pretinde că se apără (și ne apără) de oameni mărunți, marginali cu vederi diferite, care contrazic tot ce predică un colos format din: școli, trusturi și stat, adică linia oficială. Clase privilegiate și minorități bogate uzează de forță împotriva unor persoane fără nicio putere reală, pentru a nu contamina cu idei greu de contrazis masa mare a plebei. Lucru inedit, chiar pretind celor guvernați să nu le observe puterea. Invers decât în celebra poveste: nu ți se cere să zici că vezi hainele împăratului. Ci să te prefaci că vezi doar curtenii mărunți, dar nu-l vezi pe împărat, sau pe cei din spatele tronului. Pentru că orice altceva e teoria conspirației.

Cenzura e un proiect de transformare din temelii a societății, prin tăierea legăturilor cu trecutul, alterarea sentimentului identitar și de solidaritate colectivă. Începe cu evacuarea extremelor, pentru care e ușor de obținut acceptul majorității. Și continuă cu epurarea unor păreri populare, sub pretextul întețirii luptei cu extremismul, care n-a dat rezultate de prima dată.

Dată fiind această pătrundere a maselor în arena internetului, cenzura nu mai privește doar intelectualii, ca pe vremuri. Aceia s-ar mai putea strecura prin hățișul de nuanțe și legi. E vizată temelia viguroasă a oricărei țări, omul simplu, bărbatul din clasa muncitoare cu înclinații normale, care nu se califică în nicio specie protejată. Pentru care nu se derulează programe dedicate. E primul vizat de înlocuire. E perceput mai periculos decât filosofii, cu glumele lui sănătoase, spuse pe șleau. Trebuie prevenită revolta pe care ar putea să o exprime când realizează că i se ia țara de sub picioare.

rubrica fapt divers

Acele vremuri vin peste noi mai repede decât anticipam. Într-o fabrică din Maramureș, muncitorii români au fost bătuți de colegii nepalezi, aduși să-i înlocuiască. Cum ar spune primarul Londrei, pakistanezul Sadiq Khan, sunt inconveniente inerente ale traiului în marile orașe. Programul de reeducare și autocenzură e puțin în urmă la noi, față de docilitatea bunului occidental. Salariatul civilizat nu vociferează când contabilii îl declară nerentabil pe pământul lui. Corporatiștii se amăgesc crezând că schimbarea nu-i privește pe ei și se va limita la pizza livrată mai prompt de servitori exotici. Feministele vor avea și ele surpriza șocului cultural, puștimea îl va simți la colțul străzii și în curtea școlii.

Dar prima victimă sunt mereu muncitorii de la baza piramidei, cu cea mai mică putere de negociere. Apoi tinerii la început de drum, altă categorie cu potențial recalcitrant, care constată că nu mai au aceleași șanse la angajare, mutare pe cont propriu și întemeierea unei familii, nici la perpetuarea speciei, șanse pe care le-au avut generațiile anterioare. Nemulțumirea lor va fi prezentată ca frustrare irațională, bună de persiflat de cei chivernisiți în umbra sistemului. Care vor refuza să vadă că doar vina personală nu explică amploarea fenomenului la scara unor continente.

Între timp, știrea a fost acoperită, ca prin farmec de o alta, hiper-mediatizată. Un descreierat a vorbit urât unui livrator din Bangladesh, cu care a încercat să se dea zmeu. Un polițist a fost de față, ca în filme. Scena arestării prompte a ajuns tot norocos imediat la influenceri, care și-au redescoperit brusc empatia congelată în ultimii doi ani de orori în Gaza. Da, acele staruri de succes, care în rest arată doar dispreț pentru săraci, s-au preocupat de blândul muncitor bengalez agresat. Am mai precizat și cu alte ocazii: nu ne luptăm cu străinii amărâți, care vin în Europa împinși de sărăcie. Fiecare om în parte are drama lui, pe care o tratăm cu compasiune. Chiar dacă înțelegem că relocarea în țările UE nu e o soluție realistă pentru cele cinci miliarde de săraci ai planetei, care visează să-și schimbe soarta cu un bilet de avion.

Nemulțumirea trebuie îndreptată spre politicienii, care au semnat pentru contingentele importului de rezidenți, fără niciun fel de consultare democratică. Decizia lor a fost politică și tot pe aceeași cale se poate și anula. Nu e nevoie de nicio violență. Dacă problema ar fi supusă unui referendum, punctul de vedere naționalist ar fi cel mai popular, deci legitim. Gesturile deplasate ale unora cu minte mai puțină, care vor să facă vizualizări pe TikTok sau cred că rezolvă ceva cu violența, aduc doar deservicii. Și vor fi, dacă nu înscenate, măcar folosite copios de o propagandă expertă în modelarea emoțiilor colective, rodată pe multe meridiane. Tocmai cenzura instituită pe teme de mare interes public, duce la răbufniri necontrolate și prostești, în locul discutării civilizate a argumentelor, amplorii fenomenului și implicațiilor deja cunoscute din alte țări.

Probabil se vor aplica drastic prevederile legilor speciale, care adaugă niște ani de închisoare pentru infracțiunile „motivate de ură”, peste pedeapsa uzuală. Care în alte cazuri ar fi fost stinse eventual cu o amendă, dacă mai ajungeau să fie cercetate. Categoric, comportamentul violent și lipsit de omenie trebuie descurajat. Dar nu poți să nu observi că statele globalizate tratează cu dublă măsură unele infracțiuni cu substrat politic, selectate din noianul de crime, furturi, violuri, tâlhării și fraude. Acelea nu se presupune că ar avea vreun dram de ură în spate.

Crimele împotriva diversității sunt tratate prioritar și cu o duritatea altă dată rezervată actelor de trădare de țară. Pentru că proiectul diversității e considerat fundamental și practic a înlocuit construcția și apărarea statului național. Neoficial, e ceva similar principiului din spatele noțiunii de ultraj: același tip de fapte devin mult mai grave, dacă vizează un polițist sau o figură de autoritate. Privilegiul a fost extins de la câteva minorități vechi, care au primit legi speciale, la noile contingente abia sosite, care trebuie integrate cu toate eforturile și sacrificiile națiunii gazdă.

E de notorietate că polițiile și justițiile din mai multe țări, cum ar fi cea britanică, germană sau nordică acționează programatic cu asemenea dublă măsură. Uneori violuri și crime sunt tratate cu clemență ca bazate pe necunoașterea culturii locale. În Marea Britanie a fost un mare scandal după mușamalizarea unor întregi rețele de exploatare sexuală, din motive de corectitudine politică. Dubla măsură nu e înscrisă explicit în nicio lege. Dar, în practică, unele statistici privind criminalitatea nu se mai comunică, sau încetează a mai fi colectate. În unele zone din America furturile din magazine sub un anumit plafon nu mai sunt anchetate.

Iar apoi e dubla măsură a mediatizării. Iarăși, nu e ceva care să se găsească înscris explicit în vreo lege. Dar toată lumea știe că un set de infracțiuni sunt mascate mediatic, pentru a nu genera o reacție publică, în numele unui interes superior. În timp ce altele sunt supra-mediatizate tocmai pentru a genera acea reacție de emoție, revoltă și luare de atitudine de la celebrități. O palmă și o înjurătură în trafic prind ora de știri în funcție de cine o dă și cine o încasează. E o parte dintr-un program de inginerie socială, de negăsit în textul legilor, dar cu impact manipulativ mai mare. Practica ei trebuie consemnată alături de comentariul pe textul sec al legilor.

Dacă țăranii români se poartă nemilos sau indiferent cu caii de la Letea sau orășenii cu câinii maidanezi, devine un scandal internațional, se implică ONG-uri și vedete. Oricum, la noi, omul a devenit o specie mai puțin protejată decât ursul. E așteptat să își părăsească satele de munte sau stațiunile turistice în favoarea sălbăticiunilor, iar orașele și șoselele să dispară acoperite de pădurile preistorice. Dacă incidentul lebedelor din Viena poate fi atribuit după cetățenie tot românilor, și acela poate fi răs-povestit ani la rândul.

Abordarea se schimbă, dacă pocinogul e făcut de vietnamezii din Timișoara, angajați de fostul ComTim (între timp americano-chinez), filmați când vânau popândăi. Sau atunci când pakistanezii sunt filmați atacând cu bâte lebedele de pe râul Argeș. De această dată, dragostea pentru animale dispare brusc la vedete, odată cu simularea revoltei. De fapt, subiectul revoltei progresiste devine cu totul altul: chiar prezentarea cazului. Site-ul Gândul o titrează scandalizat sub titlul: „George Simion a distribuit o filmare cu pakistanezi care prind lebede”.

„Nașul” care nu s-a dat la televizor

În timp ce se dezbătea legea Vexler, o știre pricăjită se strecura în câteva ziare. DIICOT (a luat o pauză de la vânat „legionari” pe internet și) a făcut descinderi la două cele mai mari clanuri interlope din București, clanul cămătarilor și al sportivilor. Din relatarea ziarului Gândul, „un om de afaceri israelian”, Wexler Lior, (simplă coincidență de nume) a ajuns să controleze cele mai temute clanuri din Capitală împreună cu o femeie, căreia i se dă cu toată discreția numele: Andreea D. Prezentarea e politicoasă, investitorul în săli de păcănele și gealați recuperatori e introdus onorabil ca „om de afaceri”. Mă mir că nu i-au zis filantrop.

Dar subiectul s-a stins imediat, fără să facă măcar un titlu, pierdut între amănuntele unui paragraf. Ar fi fost fascinant să aflăm povestea asta demnă de Bonnie și Clyde. Cum a reușit un „om de afaceri” să controleze între 2017 și 2022 o felie importantă a mafiei locale, după cum reiese din comunicatul instituției, fără să stârnească interesul gazetarilor? Nici măcar povestea potențial picantă a acelei femei stăpână pe clanuri n-a făcut curioase feministele. Aceiași ziariști au transformat interlopii în staruri mondene, sub pretextul că publicul e interesat. „Poponeț”, un băiat de bani gata, a scris și o carte despre Nuțu Cămătaru, rapid devenită film. Sugestiv intitulat: „Îmblânzitor de lei și fraieri”. Botezul prezidențial făcut unui plod al lui Bercea Mondialu a făcut senzație pe televiziuni.

Te-ai fi gândit că și povestea cuiva, care se descurcă așa bine într-o țară străină, încât le devine patron cămătarilor, ar putea face audiență. E un fel de „Nașul”, nu? Dar celebritatea i-a fost negată de presa insensibilă la povești de succes. Firele ar fi putut fi chiar pasionante, mai ales că fenomenul dependenței de jocuri de noroc a devenit unul societal. Doar de pe un site despre gambling aflăm că Wexler Lior a fost inventat și adus în România de un compatriot de și mai mare calibru: Teddy Sagi, magnat cu o avere de 7,3 miliarde de dolari. (Aparent, Wexler a căzut în dizgrație tocmai pentru că l-a dezamăgit. Nu se știe dacă e căutat sau dacă se mai pune problema extrădării.)

Nici Teddy Sagi nu a stârnit curiozitatea presei noastre, deși e un personaj spectaculos, căsătorit cu o fostă Miss Israel, cu care are 6 copii. În țara natală a fost condamnat în 1996 la închisoare pentru fraudă și dare de mită. Și tot acolo a cumpărat un apartament de lux de la fostul premier Ehud Barak, prietenul apropiat al lui Jeffrey Epstein. Cu puțini ani în urmă, ajunsese al patrulea cel mai bogat afacerist din Israel În România, e foarte implicat nu doar în industria jocurilor de noroc, dar și în imobiliare. A deținut clădiri de birouri în București, zone scumpe ca: Magheru, Pipera, vile în Dorobanți și terenuri în Popești Leordeni și Dobroești. Deține și celebra piață Camden, un obiectiv turistic de notorietate al Londrei, evaluată la peste 1,5 miliarde de euro.

Topul miliardarilor îmbogățiți din cazinouri e dominat de văduva lui Sheldon Adelson, cu marile afaceri din Las Vegas. Miriam Adelson și fiii au 32 de miliarde de dolari, din care reușesc să fie sponsorul numărul 1 al lui Donald Trump. Cu 5 milioane, ea se regăsește pe locul secund și în topul donatorilor către AIPAC, care domină copios politica americană bipartizană și e principalul sponsor al republicanilor în alegerile parlamentare.

Leonid Radvinsky, patronul OnlyFans, a surclasat-o pe Miriam Adelson, donând 11 milioane de dolari către AIPAC, împreună cu partenera lui. Astfel, cea mai importantă instituție de lobby etnic de pe glob a ajuns să fie sponsorizată din pornografia soft, a româncelor și ucrainencelor care fac videochat, din păcănele și cazinouri. E o imagine grăitoare pentru o societate condusă pornocratic prin exploatarea viciilor și ratării tineretului de ambele sexe. Modelul e prezentat ca alternativă liberală la învechita familie tradițională. Și ne arată că de la știrile mărunte cu infractori la marea politică nu e decât un pas.

Dar să lăsăm registrul faptului divers și să revenim la discuții mai serioase.

monopolul politic

Partidul comunist pretindea pentru sine monopolul implicării în politică și al reprezentării tuturor. Pe alte subiecte și în jurul unor hobby-uri, n-aveai decât să vorbești oricât și să te asociezi cu alții. Și ce e politica? În esență, discuția despre cine să dețină puterea și cum s-o folosească. Atunci când restrângi dreptul de a pune în discuție puterea, iei și dreptul de a te amesteca în politică în general.

Tot o depolitizare e și consumerismul, limitarea orizontului la bunuri materiale. Reflexivitatea dispare împreună cu capacitatea de a discerne probleme de anvergură, altfel decât sunt ele livrate gata mestecate de fluxurile de știri. Sentimentul devenirii poate fi pierdut prin fel și fel de droguri, pe care capitalismul ți le oferă din belșug: cumpărături, seriale, vacanțe pe glob, mondenități, jocuri video, pornografie, jocuri de noroc, mașini, case, gadgeturi, rețete de gătit și de îmbogățit.

Politica bazată pe marketing electoral, nu pe convingeri și trăiri profunde, e tot un produs de consum. Politicienii sunt livrați de strategi ca restul vedetelor, împachetați în zâmbete și sloganuri publicitare. Totul, într-o costisitoare producție TV non-stop, întreruptă doar de reclamele la medicamente pentru prostată și balonare. Pentru omul guvernat de maț și patimi nu există politică, decât ca scandal între două orientări derizorii. Cât e sătul, e inofensiv pentru sistem. Cenzura unor idei nu-l deranjează, pentru că scandalul poate rămâne palpitant între echipe și pe alte subiecte.

Suveranismul poate fi livrat și el la fel ca liberalismul și ecologismul. N-ai decât să ieși în piață să fluturi stegulețe tricolore. Dar Doamne ferește să te atingi de teme tabu, că o să afli pe cine nu ai voie să critici. Un suveranism care nu-și propune recuperarea libertății cuvântului e amăgitor, și cam asta avem. O masă mare de consumatori, care au început să bombăne la adresa politrucilor vechi și li s-au oferit unii noi. Curentul se bazează pe teoria răului mai mic: ceilalți sunt mai răi. Și cam atât.

Dacă m-ar interesa acest gen de suveranism, ar trebui să fiu optimist. Victoria e foarte aproape. Criza crește nemulțumiții pragmatici, coaliția pro-europeană pierde din suporteri de la o săptămână la alta. Iar prăbușirea ei e previzibilă. Dar ce mare victorie ar fi o schimbare de grupări și permutări? Ceva de genul: vine o coaliție PSD-AUR, în loc de PSD-PNL-USR, schimbă niște taxe, fac ceva gesturi simbolice și cam atât… O astfel de victorie mă deprimă mai mult decât o înfrângere pasageră.

Odată capturat terenul, discuția despre suveranitate s-a încheiat și a devenit una despre vedetele plasate în vitrina curentului. Îți place sau nu-ți place de X, de Y și de Z. Dacă te implici, nu faci decât să ai rolul de majoretă în galeria câte unui salvator de acest tip, cu acces la resursele media. Faci voluntariat pentru el, nu pentru o cauză, întrucât publicul e opac la idei și pasionat exclusiv de persoane. Pe care le detestă sau le adoră cu patimă, după caz. Iar în funcție de asta, te va aprecia sau antipatiza și pe tine.

întoarcerea ideilor

După primul deceniu în libertate, în care au dezbătut haotic toate deodată, românii au obosit. Și s-au predat cu totul în fața puterii Occidentului: putere de seducție, putere economică, bogăție de invidiat, producție culturală sub toate formele – mode, cărți, filme, doctrine, cursuri. Orice argument a pălit și orice discuție de idei a încetat în fața acestei măreții fără egal. Orice ni s-a cerut, am făcut pentru că așa ni s-a cerut. Și cine eram noi să contrazicem pe cineva așa de puternic? care promitea să ne primească alături, să ne împărtășim din bogăția și măreția lui?

Treptat, a devenit limpede că decidenții noștri nu mai decideau nimic. Că puterea era în altă parte și conducătorii, pe care ni-i alegeam (când ni se dădea voie să-i alegem) sunt doar niște executanți. Sunt convinși de asta și suveraniștii, care deplâng situația, și federaliștii „pro-europeni”, care o consideră un lucru bun. Acum că Occidentul e într-o degradare accelerată, ce nu mai poate fi ascunsă, principiile s-ar putea întoarce. Măcar discuția despre ele.

Dar, ghinion, nu mai e nicio țară pentru oameni liberi. Vestul a devenit exportator de cenzură, ridicată la rang de principiu definitor, și de mijloace tot mai sofisticate de supraveghere. China e demult cu un pas în viitorul distopic, cum e și în producția de electronice. Rusia nu e foarte departe de tirania care a fost din totdeauna.

Cu datele culese de dispozitivele de care suntem dependenți de bună voie și o putere de calcul fără egal, devine posibilă gestionarea puterii absolute de grupuri disproporționat de mici. Inteligența artificială amenință să stăpânească nu doar viitorul, ci și trecutul. Să înlocuiască bibliotecile, arhivele ziarelor, orice dovadă că un lucru s-a întâmplat într-un fel sau altul. Și să elimine astfel memoria și capacitatea de a gândi pe cont propriu.

Orice discuție politică în România de azi e o discuție despre străinătate, despre ce se decide pentru noi la Bruxelles sau Washington. Ea ar fi cu neputință, dacă s-ar aplica principiul că orice părere defavorabilă unui străin echivalează cu xenofobia. Vestul, care ne-a dat corectitudinea politică, e acum răvășit de dileme identitare, despre rasism și statul național. Asta când nu vorbește direct de război mondial, în care am fi aruncați, din inerție pe post de sateliți. Toate aceste discuții deloc civilizate, despre identitate, sânge și pământ înlocuiesc vechile dispute despre stânga și dreapta. Lumea euro-atlantică e în prag de război civil, pentru că utopia babiloniană nu funcționează. Prin urmare nu putem menține restricțiile de dezbatere importate de la occidentali, din alte vremuri, dacă vrem să fim contemporani cu discuțiile lor de azi, nu din anii 90.

teoria cu Soros

În „Raportul de monitorizare a antisemitismului și negării Holocaustului” pe anul 2025, al Institutului Elie Wiesel, numele lui George Soros e pomenit de 40 de ori într-un text de 160 de pagini. E drept, cu toată familia lui lexicală, care a dat simboluri și substantive comune ca „soroșismul” și „soroșiștii”. Totuși, abundent, pentru o cercetare, care nu se ocupa de studiul burselor. Unele publicații și pagini ale unor persoane fizice apar într-un tabel al infamiei cu mențiuni asupra specificului. În acea rubrică, la unii, vina e notată sec: „conspirații anti Soros”.

Presupun că e o prescurtare pentru „teorii ale conspirației”. Adică respectivii vehiculează teorii despre celebrul pensionar nonagenar, nu conspiră ei propriu-zis împotriva lui. Lăsând gluma deoparte, îți pui problema care e versiunea oficială asupra subiectului Soros, ca să știm și să nu ne mai abatem de la ea. Știm cu certitudine că George Soros totuși există, sunt imagini cu el și relatări în presa „serioasă”. (Mereu am o strângere de inimă când scriu despre el, pentru că nu se știe dacă mai e în viață, când o să ajungeți să citiți. Dar la ora scrierii, trăia.) Deci nu e monstrul din Loch Ness sau ET, extraterestrul.

Poate versiunea e că există, dar nu are influență. Iarăși, sunt surse mainstream abundente, care atestă că a fost cel mai mare sponsor individual pentru Partidul Democrat American și pentru candidații Obama, Clinton, Biden și Kamala. Există la fel cum există și alți domni generoși cu aceeași preocupare, ca: Michael Bloomberg, Sam Bankman Fried, Larry Ellison, Peter Thiel, Stephen Schwartzman, Dustin Moscovitz și alții. (Unii au schimbat barca între timp cu iscusință.) La fel cum și în tabăra republicană există moguli de calibru: familia lui Miriam Adelson, Elon Musk, familia Koch, Paul Singer, Marc Andreesen, Ben Horowitz și alții.

Tot documentate suficient de surse mainstream sunt și vastitatea rețelei de ONG-uri, de politicieni și consilieri formați sau susținuți de Fundația pentru o Societate Deschisă. Recent a fost confirmată și susținerea rețelei nu din filantropie, ci din contribuții de 270 milioane de dolari ale statului american, prin USAID. Deci un program de stat, față de care alte state au luat măsuri defensive, care la rândul lor au fost urmate de mari presiuni diplomatice și mediatice. Statul american nu putea investi în ceva care nu există aievea, nici Ungaria, Rusia, Brazilia, Georgia și altele nu puteau reacționa față de ceva fictiv. Iar dacă o făceau, nimeni nu s-ar fi opus cu atâta îndârjire.

Copilăria lui George Soros a fost marcată de persecuțiile anti-evreiești din timpul holocaustului. Familia lui a făcut rost de acte false, care să îi ascundă originile și să evite deportarea din Budapesta natală. Potrivit propriilor amintiri depănate într-un interviu (pentru emisiunea „60 de minute”), la 14 ani a ajuns între cei care colaborau mai mult sau mai puțin cu autoritățile naziste. A fost pus să împartă fluturașii cu ordinele de deportare sau confiscare pentru alți evrei, care nu se putuseră strecura astfel prin birocrație. Desigur, era doar un copil și nu poate fi acuzat de acel hazard al destinului.

Totuși, devine absolut ironic că un institut de comemorare a holocaustului ajunge să aibă ca prioritate protejarea imaginii unui miliardar controversat. Suferința generațiilor trecute e folosită fără scrupule pentru o agendă politică și de menținere a influenței. În timp ce un genocid în plină desfășurare în prezent e ignorat ca irelevant, prestigiul simbolic al unui genocid din secolul trecut e invocat ca pretext pentru a apăra un oligarh de vociferările unor săraci.

În zona de nucleu a imperiului american, discuțiile incorecte politic despre influența covârșitoare a AIPAC în politică au devenit mainstream. Se vorbește tot mai deschis despre costul războaielor de pe alte continente și influența lobby-ului etnic în declanșarea și prelungirea lor. Păstrând interdicțiile asupra subiectelor tabu, periferia geopolitică a imperiului american, din care facem și noi parte, nu doar că nu ia parte la decizii. Dar nu e parte nici la discuțiile tot mai vii de peste ocean. Aculturația – importul cultural – e selectivă, doar pentru programul tipic al stângii americane.

sfârșitul capitalismului

Deși numele lui Larry Fink, care conduce Blackrock, e mult mai puțin cunoscut la noi, puterea lui e incomparabil mai mare. Și el are o agendă similară, mărturisită public, de promovare a politicilor privind diversitatea, „egalitatea” și ecologismul la scara economiei. Dimensiunile colosale la care a ajuns trustul său pun probleme de natură sistemică.

O jumătate de secol, viețile românilor au fost întoarse pe dos încercând să ajungă la societatea comunistă. Trei decenii au fost bulversate în numele tranziției la capitalism. Iar la capătul acestor eforturi dureroase s-ar putea să ne trezim că nici una nici alta nu mai există și cele două sisteme au fuzionat într-o formă de capitalism administrat privat, dar centralizat în stilul unei economii monopoliste planificate. Tehnologia de calcul și concentrarea economică permit încă o încercare a acestei ambiții fără limite, de a controla toată tabla de Monopoly.

Capitalismul, așa cum ni-l imaginam, s-ar putea să fi dispărut demult, dacă a existat vreodată. Discuțiile despre liberalism și socialism, eficiență și competiție pălesc în fața realității că banii statelor naționale sunt generați din nimic de bănci particulare. Finanțele au ajuns un univers paralel, un cazinou decuplat de soarta celor care trudesc o viață pentru micile lor economii și modestele lor averi. E o realitate puțin înțeleasă, dar ale cărei contradicții (cum ar fi spus Marx) abia mai sunt ținute sub capac, într-o planetă supra-îndatorată la cote amețitoare. Chiar dacă discuțiile în privința celor care dețin datoria sunt incomode, ele se anunță inevitabile.

Blackrock reprezintă o parte din ce am numit „Imperiul Offshore”, o structură de putere financiară delocalizată, care acționează din interiorul unor state clasice, naționale, dar deseori prin vehicule înregistrate în paradisuri fiscale insulare, în alte jurisdicții. Ele fac parte dintr-un amplu proces de restructurare a statelor naționale, de globalizare și de schimbare a arhitecturii financiar-monetare.

Un tablou sintetic cu privire la „teoria conspirației” legată de Blackrock puteți avea urmărind acest documentar de 50 de minute, realizat de Ian Carroll, unul din investigatorii noului val din social media. Primele trei fonduri de investiții, Blackrock, Vanguard și State Street, (care au legături de vase comunicante între ele) au investiții de 5 trilioane de dolari doar în primele 100 de companii financiare de pe bursa americană. O sumă care reprezintă 42% din acțiunile acelor trusturi. În elita de 25% din top 100 instituții financiare, cele trei fonduri controlează 83% din acțiuni.

La rândul lor, aceste instituții financiare din top dețin pachete de control în companiile care domină piețele în orice segment al economiei reale: comerț, industria alimentară, media, tehnologie, bunuri de larg consum. Fondurile de investiții ca Blackrock acționează ca administratori ai acțiunilor la companiile cunoscute de toată lumea, nu proprietari. Dar folosesc aproape exclusiv drepturile de vot în adunările generale ale acționarilor și pentru numirea conducerilor executive. Ceea ce înseamnă o influență copleșitoare.

În absența unei competiții reale între brandurile cu același acționariat, acest gen de administrare se apropie foarte mult de situația unei economii de stat, în care Partidul nu deține efectiv fabricile, care nominal sunt ale poporului. Dar le administrează și numește conducerile întreprinderilor ca și cum ar fi acționarul principal. Tehnic, datoriile sunt inter-generaționale. Fondurile de pensii dețin cea mai mare parte din acțiuni și din titlurile de stat, fiind acumulări ale generațiilor mature, ce vor trebui returnate de generațiile care vin din urmă. (Desigur, distribuția lor nu e una egală.) Dar de administrarea lor se ocupă instituțiile financiare, care folosesc acele active și pentru a genera credit, implicit un ecosistem monetar paralel.

Acest sistem economic cu o concentrare monopolistă e cel mai bine situat pentru folosirea noilor tehnologii în propriul avantaj. De altfel, „calculatorul” numit ALADIN, de fapt o infrastructură sofisticată prin care Blackrock gestionează acțiunile sale și ale altor clienți de mare calibru, e arma sa secretă. Și poate fi considerată o primă implementare a inteligenței artificiale în gestionarea tranzacțiilor de burse.

Extinderea inteligenței artificiale în alte ramuri ale economiei și infrastructura de control electronic sunt alte ingrediente ale unui viitor distopic. Diviziunea între privat și stat e deja discutabilă. Blackrock acționează ca sfătuitor pentru Rezerva Federală în intervențiile în „piață” ale băncii centrale americane în valoare de trilioane de dolari, cu efect direct asupra masei monetare. Serviciile secrete își externalizează și ele supravegherea populației către agenți privați ca Palantir, care a primit 113 miliarde de dolari în contracte de stat de la revenirea lui Donald Trump.

lebăda neagră Epstein

În acest peisaj tot mai plin de îngrădiri, ironic, surpriza a venit de la un scandal sexual tenebros cu servicii secrete. La șase ani de la presupusa sinucidere a lui Jeffrey Epstein, fantoma lui ar putea să contribuie decisiv la prăbușirea de credibilitate a președinției lui Donald Trump. O parte tot mai consistentă a fostului său nucleu de simpatizanți se întoarce împotriva lui, după ce acesta a folosit cazul în campania electorală precedentă ca să promită dezvăluiri împotriva rivalilor democrați. Iar odată revenit la Casa Albă a preferat să își piardă electoratul pentru a ascunde la modul grosolan datele din dosar.

Povestea e pe cale să se transforme dintr-una infracțională și de corupție, într-o contestare a întregului sistem bi-partizan, din partea unei noi generații. Una care cere o recuperare autentică de suveranitate pentru America însăși. Pentru că absența ei e dovedită de incapacitatea politicienilor, presei dominante, justiției și serviciilor secrete de a rezolva satisfăcător un caz de mare interes public.

Cacealmaua reprezentată de pantomima suveranistă a lui Donald Trump se destramă văzând cu ochii în fața acestui scandal și a slugărniciei jenante pe care o etalează la întâlnirile cu Netanyahu. De cealaltă parte, baza morală arogată de democrați e arătată și ea ca falimentară de genocidul din Gaza, unde s-au dovedit fățarnice toate preocupările lor pentru „drepturile omului”, victime, soarta femeilor sau copiilor. Ambele partide sunt devoalata ca imorale, păpușate de forțe externe prin fire nevăzute. Ce se va ridica pe aceste ruine sordide e deocamdată imprevizibil. Dar va avea ecou și în „coloniile” americane, unde controversa e mai puțin urmărită. De eliberarea Americii depind și politicile aplicate pe alte continente în viitor. Din nou, a nu putea lua parte pe deplin la o conversație globală, care la prima vedere nu ne-ar privi, e o restrângere a participării noastre la politica prezentului.

În România, scandalul a fost consemnat de presa mare aproape exclusiv prin traduceri firave din presa mainstream americană. Adică i-au lipsit aspectele cele mai semnificative, întrucât cercetarea cea mai importantă a fost făcută în media alternativă, de amatori pasionați, mai onești și mai competenți decât cei din televiziuni și ziare. Per ansamblu, e vorba de o rețea de șantaj și corupere benevolă folosind servicii sexuale cu minore și prostituate adulte. Filmările clandestine realizate de Epstein în numeroasele sale proprietăți din Statele Unite și Europa au fost confiscate de FBI. Dar, spre deosebire de alte anchete similare, nu a fost dezvăluit publicului cine erau clienții vinovați de pedofilie. Cineva e acuzat de proxenetism și trafic de carne vie, fără să se ia urma beneficiarilor acelor servicii.

Multe nume au fost deduse din listele de zbor pe cele două insule private deținute de Jeffrey Epstein. Dar ele indică mai mult existența unor legături, decât fapte certe. Politicieni ca Bill Clinton și Donald Trump figurează între prietenii cei mai apropiați. Dar cercul e extins la directori de bănci și corporații, universitari, vedetele de cinema și TV. Interesul rețelei părea mai mare pentru milionari gen Bill Gates și Elon Musk, care sponsorizează politicieni, decât pentru politicieni, care sunt deja controlați prin bugetele de campanie.

Astfel se explică implicarea celor mai mari bănci, care au plătit împreună sume uriașe – calculate de unii la 800 de milioane de dolari, iar de surse mainstream la cel puțin 590 de milioane, plătite mai ales celor circa 250 de victime, care au semnat contracte de confidențialitate. JP Morgan a semnat un contract de daune de 290 milioane de dolari victimelor și 75 milioane autorităților din Insulele Virgine Americane. Deutsche Bank a suportat 150 de milioane de dolari amendă de la statul american pentru neregulile de raportare în acest scandal și 75 de milioane într-un acord cu victimele.

O sinteză a scandalului e făcută de Ryan Dawson, care a studiat cazul de mai mulți ani în cele mai fine detalii.

Scuza unor magnați pentru conexiunea cu Jeffrey Epstein e că i-ar fi ajutat să evite plata unor taxe prin „optimizări” în paradisuri fiscale. Biografii lui din presa alternativă se îndoiesc că Epstein avea competențele necesare pentru astfel de consultanță. Care presupune efortul unor întregi departamente de experți contabili și juriști specializați în legislațiile mai multor teritorii. Mult mai probabil, acest autodidact cu școală neterminată funcționa ca placă turnantă pentru accesul la finanțatori și decidenți din politică, intrarea într-un club select în care regulile nu mai contează. Dar trecerea lui pe la Bear Sterns și parteneriatele cu JP Morgan și Deutsche Bank îl pun într-o poziție de „insider” și în criza financiară din 2008.

Miezul scandalului sunt legăturile lui cu serviciile secrete israeliene. Desigur, apartenența la astfel de structuri nu se poate dovedi niciodată fără echivoc. Dar indiciile sunt numeroase. Ehud Barak, fost premier în Israel, l-a vizitat pe Jeffrey Epstein de peste 30 de ori într-un interval de patru ani, mult după prima condamnare. Cu cât cercetezi mai mult cazul, impresia e că Epstein nu era creierul operațiunii, ci moștenise o rețea de șantaj și influență mult anterioară lui. Recent, au fost divulgate câteva de mii de e-mail-uri, care conțin și corespondența lui Epstein cu fostul premier. Discuțiile se învârteau în jurul unor firme avansate în tehnologii de urmărire, specifice serviciilor secrete. Cei doi vorbesc și despre cooptarea cu Peter Thiel, fondatorul Palantir cu fonduri de la CIA.

În 2008, Jeffrey Epstein a ajuns la un acord de recunoaștere a faptelor cu FBI, negociat de avocatul Alan Dershowitz. Negocierea s-a purtat cu Epstein în Israel, ca în cazul unor schimburi de spioni. Blândețea sentinței e neobișnuită pentru un dosar greu de sex cu minori, cu 40 de depoziții împotriva lui de la victime. Inculpatul a acceptat să se întoarcă în America pentru a suporta o pedeapsă cu închisoarea de 18 luni pentru prostituție și sex cu minori. Detenția a fost ispășită într-un mod caraghios sau sfidător, depinde cum privești. Deținutul avea o celulă privată cu toate facilitățile, din care putea lipsi 12 ore pe zi, șase zile pe săptămână, păzit de angajați proprii. Practic, venea doar să doarmă la pușcărie.

Principalul lui finanțator în primii ani a fost Les Wexner, patronul mărcii de lenjerie Victoria’s Secret, care are sub contract cele mai spectaculoase top modele. Pe lângă salarii generoase, acesta îi dăruise lui Epstein o vilă somptuoasă de 77 milioane de dolari. Wexner e și fondatorul Mega Group, un club de lobby care reunea cei mai mari milionari interesați să susțină cauze evreiești și statul Israel, inclusiv prin intermediul AIPAC. Partenera de viață și afaceri a lui Epstein, Ghislaine Maxwell, condamnată pentru proxenetism, era fiica lui Robert Maxwell, un notoriu agent Mossad, conectat la MI5 și KGB.

Jeffrey Epstein și Ghislaine Maxwell au fost descriși ca agenți secreți israelieni încă din anii 80 de Ari Ben Menashe, fost angajat al spionajului militar din Israel și condamnat pentru trafic de arme. Dezvăluirea e negată de fostul premier Naftali Bennet.

Când „conspiraționiștii” spun că „Jeffrey Epstein nu s-a sinucis”… teoria nu e doar că a fost ucis în arest. Ci că ar fi putut fi extras viu și nevătămat printr-o înscenare de proporții. E o speculație pentru care nu există dovezi, doar multe circumstanțe bizare. Între ele, și coincidența că procurorul general, al celui de-al doilea dosar a fost William Barr. Tatăl lui, Donald Barr, a fost cel care i-a oferit lui Epstein primul job, ca profesor, fără studiile necesare. Același director de liceu scrisese în 1973 o carte SF, „Relații spațiale”. În carte, lumea e condusă de o elită oligarhică restrânsă a extratereștrilor, care răpesc oameni pentru a-i folosi ca jucării sexuale și sclavi, cu care își alungă plictiseala. 

După revenirea la Casa Albă, Trump a făcut un show din oferirea unor dosare pe subiect unor influenceri favorabili. În ele nu se găsea nimic de substanță. Înlocuitoarea lui Barr în fruntea Procuraturii, Pam Bondi, a spus la televizor că are lista clienților lui Epstein la ea pe birou. La scurt timp, dosarul a fost declarat clasat, lista inexistentă, cu tot cu faptele. Și Trump s-a declarat agasat că subiectul mai revine.

Americanii au reacționat furios la o astfel de mușamalizare fără rușine. Dar rămâne de văzut dacă mișcarea populară pentru adevăr se va stinge, epuizată de alte distracții. Sau e doar începutul unui val, care să măture un întreg stabiliment putred. Precedentele mișcări civice, pornite dinspre stânga, pentru justiție economică (Occupy Wall Street) sau dinspre dreapta, pentru libertate economică (Tea Party), au fost deturnate și au sucombat fără efect. Rămâne de văzut dacă noua generație va reuși mai mult.

„credința, nădejdea și dragostea”

Cam așa se prezintă imaginea contextului extern. Nu foarte încurajator, cum e și cel intern, descris în această serie. Totuși nu aș vrea să închei într-o notă atât de pesimistă. E și unul din motivele care mă îndeamnă spre o tăcere mai prelungită. Simt că, încercând să fiu realist și sincer, aș transmite și o senzație defetistă. Poate soluțiile există și nu le văd eu.

Recuperarea libertății de a discuta fără inhibiții temele prezentului și trecutului e o condiție minimală pentru a putea vorbi de viitor. Momentan, văd în regres această libertate. Dar poate viitorul vine năvalnic, prin generații noi, prin condiții neașteptate, pe care nici nu le percepem. Cei foarte tineri de acum par superficiali, cinici, materialiști și mai dezinteresați ca niciodată de idealuri, de adevăr și de libertate. Dar tot în ei e și respingerea instinctivă a ipocriziei. Poate nu îi preocupă adevărurile mari, dar vor lăsa să țâșnească nonșalant adevărurile mici și incomode.

Spațiul public nu trebuie abandonat, dar poate există și alte căi de a lupta pentru el, la care încă nu ne-am gândit. Există, desigur, soluția de care vorbea Nicu Steinhardt, a evadării prin credință, din orice carceră fizică sau mentală. Însă ea trebuie să iradieze și în lumea aceasta, să devină vizibilă prin manifestarea binelui și frumosului. Cuvântul liber, pentru care luptăm, trebuie să devină ziditor, nu o vorbă trecătoare. Pentru asta e nevoie de temeinicie, de profunzimea pe care ți-o dă distanța față de zarva cotidiană.

Cea mai perfidă răstălmăcire a realității din partea adepților cenzurii a fost să convingă pe mulți că mesajele naționaliste, conservatoare sau chiar creștine ar fi bazate pe ură. Evident că ele vin din iubirea de țară, pentru anumite trăsături pe care le vrei perpetuate. Dar aceste valori pot fi servite nu doar afirmativ, ci prin trăire și manifestare.

Civilizația creștină (cu manifestarea ei europeană și particularitățile românești) mi se pare că se impune de la sine ca un model admirabil, care merită ocrotit. Atacurile date asupra identității și continuității ei se pot dovedi fatale, dacă o vom prețui și cultiva abia când va fi pe cale de dispariție. Cenzura ideologică ne împiedică să purtăm această bătălie existențială. Nu am o idee de antidot la acest asalt.

Dar poate e de ajutor concentrarea pe trăsăturile și pilonii ei de profunzime. Adică întoarcerea la valorile cardinale, predicate de Apostolul Pavel: credința, nădejdea și dragostea. Alăturarea lor s-ar putea să nu fie întâmplătoare. Și atunci când simțim că ne slăbește speranța, o putem hrăni cu celelalte două: iubirea și credința. Cu aceste arme putem dobândi „îndelunga răbdare” și îi putem face și pe cei nepăsători să realizeze de ce e important să nu pierdem ce avem. Adevărul e de partea noastră și orice s-ar ridica pe temelii mincinoase nu poate dura la nesfârșit.