3. De la postaci la hashtagiști

Oamenii din umbra campaniilor electorale

• Partea I – Anii 90-2.000 – autodidacții și primii consultanți străini
• Partea a II-a – Deceniul lui Băsescu, nunți, alegeri, cumetrii

În cele două mandate ale sale, întrerupte de două referendumuri pentru suspendare, Traian Băsescu a polarizat până la paroxism simpatiile și antipatiile. Încât televiziunea lui Dan Voiculescu, Antena 3, devenită bastionul opoziției, a inventat o împărțire între „băsiști” și „anti-băsiști”, care înlocuia orice altă distincție ideologică.

Alianțele țesute în acea lungă încleștare nu s-au menținut, dar s-au regăsit până la guvernările actuale, cu ucenicul Eugen Tomac nominalizat premier de Nicușor Dan. Decalarea alegerilor parlamentare și împărțirea relativ egală a mai adus o premieră: coabitarea ostilă între guvern, președinte și un parlament cu majoritate suficient de fragilă să poată fi schimbată prin racolări.

Deși Klaus Iohannis și Nicușor Dan sunt într-un fel continuatori ai nucleului electoral pe care s-a bazat Traian Băsescu, începutul a fost surprinzător. Alegerile parlamentare din 2008 au scos aproape la egalitate PSD și PD-L, cu câte o treime și PNL pe post de broker între ele cu circa 20%.

A fost și momentul căderii sub prag a PRM, astfel că timp de 12 ani, până în 2020, România a fost poate singura țară din Europa, care nu avea reprezentate în parlament naționalismul, conservatorismul și critica politicilor UE. (Asta dacă nu socotim varianta caricaturală a populismului prin PPDD-ul lui Dan Diaconescu, născut parțial în glumă, în jurul altei televiziuni.)

Absența a lăsat loc liber unor partide, care împărtășeau același program liberal sub dictat euro-atlantic, să se răfuiască între ele, aproape exclusiv pe seama unor persoane, nu pentru cine știe ce principii. Miza era să arate care tabără e mai coruptă și mai dispusă la ticăloșii, aspect în care e posibil să fi avut ambele dreptate.

Prin 2009, deja se formase o coaliție neoficială PSD, PNL, UDMR, care îl propunea pe Klaus Iohannis premier, pe care președintele Băsescu îl refuză. Primarul din Sibiu, pe care puțină lume îl auzise vorbind, avea o imagine excelentă, de neamț serios, făcută de alții și de un oraș în care era reales la scor.

Noua alianță a fost hotărâtă în biroul lui Dan Voiculescu de la firma Grivco. Tot acolo veniseră în 2004 Băsescu și Stolojan să îl convingă să trădeze PSD pentru a forma o majoritate cu PNL și PD. Ceea ce s-a și întâmplat. Fostul colonel de Securitate i-a strâns tot acolo pe Ponta și Crin Antonescu, venind cu propunerea lui Iohannis ca premier.

În februarie 2011, apare oficial USL, mega-alianța celor două partide foste rivale. Ponta și Antonescu urmau să își împartă prin rotație principalele funcții în stat, iar la firul ierbii partidele lor erau conduse de Liviu Dragnea și Ludovic Orban, care vor deveni ei înșiși oamenii forte la un moment dat. În 2012, alianța spulberă competiția, cu circa două treimi din voturi. Anterior, Băsescu fusese nevoit să îl numească prim-ministru pe Victor Ponta, în ciuda promisiunilor anterioare.

Victor Ponta îl ia consilier pe Wesley Clark, general implicat în războaiele din Balcani. Părinții americanului aveau origini în comunitatea evreiască din Imperiul Țarist. A fost și cel care a dezvăluit planul de șapte războaie în Orientul Mijlociu de la Pentagon, de după 11 septembrie 2001. Hotnews nota și că e în conducerea unei companii petroliere în care George Soros avea 20%. Echipa cu Arthur Finkelstein și Tal Silberstein se regăsește și în campaniile lui Victor Ponta.

Pentru alegerile prezidențiale din 2014 avea alt consultant american, alături de Bogdan Teodorescu și Dan Sultănescu. Era vorba de John Podesta, fostul șef de campanie al lui Hillary Clinton, cu o nefastă faimă în urma scandalului Pizza Gate. Banii pentru serviciile lui veneau de la firmele lui Sebastian Ghiță.

Între Băsescu și Ponta începe un joc de-a șoarecele și pisica, unele din contrele publice între cei doi fiind recunoscute ulterior ca simple simulări. Blatul dintre Băsescu și Ponta, cu asocieri între firme de-ale lui Ghiță și grupul Udrea-Cocoș, avea să fie confirmat chiar de fostele portavoci ale statului paralel, Ioana Ene Docioiu și Dan Tapalagă.

#hashtagismul

Odată instalat la Palatul Victoria, premierul Ponta anunță în 2013 că și-a schimbat opinia în privința proiectului de minerit cu cianuri de la Roșia Montană, pe care începe să îl susțină. Spune că se opusese doar pentru că Băsescu se pronunța pentru. Deci ambii erau acum favorabili, dar în stradă apar mitinguri de protest, care reuneau inițial un spectru larg, de la naționaliști la progresiști și ecologiști.

La acea dată, istoricul proiectului era deja de aproape un deceniu, începând de la asocierea cu firma de stat Minvest Deva din 1995 și obținerea unei licențe de exploatare în 1999, ținută secret timp de 14 ani. Oficial, RMGC era prezentată ca o firmă canadiană, dar în spatele ei se afla Benny Steinmetz, cel mai bogat om din Israel, asociat cu strategul electoral Tal Silberstein, și rivalul lui George Soros.

Pentru România, mitingurile ecologiste erau o premieră și aveau să fie împletite cu anticorupția și o temă patriotică. (Sloganul „nu ne vindem țara!” a fost unul din primele în anul 90, când opoziția era reprezentată de doi lideri abia întorși din Occident, care susțineau ideea privatizării industriei.) Însă manifestația a fost captată de rețeau ONG-urilor de tip Soros, cu o agendă cosmopolită și progresistă.

Fenomenul coincidea cu apariția unor generații noi, care nu aveau amintiri din comunism, pentru care vechea dispută între foștii securiști, activiști PCR și supraviețuitorii partidelor istorice trecute prin închisori, nu spunea mare lucru. Era și prima generație care renunța la televizor în favoarea internetului și rețelelor de socializare, care permiteau o segmentare mult mai sofisticată în „triburi” de militanți. Care se radicalizează primind un flux personalizat de noutăți, care le confirmă propriile înclinații, în efectul de bulă al „camerelor de ecou”.

Noul instrument virtual stârnea revolte de stradă prin mobilizarea unor mase de tineri revoltați. Aceștia puteau fi capacitați de servicii secrete și de programe ca USAID și ale Fundației pentru o Societate Deschisă, care mențineau nucleul de activiști plătiți prin ONG-uri. Era ce avea să fie cunoscut ca tehnica „revoluțiilor colorate”, prin care se încerca sau se reușea schimbarea unor regimuri autoritare sau validate prin vot.

Exemplele includ așa zisa „Revoluție Twitter” de la Chișinău, din aprilie 2009, când protestatarii au luat cu asalt parlamentul dominat de comuniști și au arborat drapelul UE pe clădire. Gruparea condusă de Maia Sandu se revendică de la acel moment. Anul următor, aceeași rețea americană de mesaje scurte era folosită pentru așa zisa „Primăvară Arabă”, o gama largă de mitinguri și schimbări de regim în mai multe țări musulmane.

În 2013, încep și protestele maraton din Ucraina, cunoscute ca Euromaidan, susținute la vedere de gruparea neocon din Departamentul de Stat al SUA, reprezentată de Victoria Nuland. Protestul avea să ducă la răsturnarea guvernării ezitante în privința aderării la UE și la războiul civil din regiunile cu majoritate rusă, care nu acceptau direcția noii puteri instalată după ce ei considerau o lovitură de stat.

În România, partidele se acuzaseră reciproc că ar deține ferme de „postaci” încă de la apariția posibilității de a lăsa comentarii în subsolul articolelor. Aceia primeau un punctaj de mesaje concepute de oamenii de imagine de la vârf, pe care să le disemineze despre orice subiect fierbinte al actualității. Cei ai PSD ar fi fost inițial coordonați de Miron Mitrea, în sediul partidului din Kiseleff, pe vremea când „lucrul de acasă” nu se practica.

Strategul campaniilor lui Traian Băsescu și ulterior ale lui Klaus Iohannis, Felix Tătaru chiar s-a lăudat că a început folosirea unei „Gherile digitale” încă din 2.000, de la campania pentru primărie a lui Băsescu. Pe atunci, echipele de campanie se mândreau că reușeau să câștige războiul pe rețelele de socializare prin mobilizarea suporterilor și afirmau deschis că astfel s-au câștigat alegeri. Chiar rețeaua Facebook trimitea mesaje speciale de ieșire la vot în zilele cu alegeri, nu se știe dacă pentru toți utilizatorii sau doar pentru unii. În 2024, așa zisa influențare a votanților prin TikTok avea să fie dată ca pretext pentru anularea alegerilor.

În 2012, ambasadorul SUA, Mark Gitenstein, se lăuda și el cu organizarea unei armate de suporteri politici, care să susțină „schimbarea” de la „moguli” și foștii comuniști. Gitenstein spunea că investitorii străini au investit în Româna 10.000 de lei pentru fiecare locuitor al țării în primii șase ani ai secolului 21. Și o generație de tineri nu vor mai permite întoarcerea cursului istoric.

De aceea, Mark Gitenstein spunea că ambasadele din SUA, Marea Britanie, Germania, Canada Spania s-au implicat într-un program numit „Restart România”. (Țările nordice, Suedia, Norvegia, UE și ambasadorii, corporațiile și bancherii din Olanda și Austria au finanțat separat programe similare de granturi.) Scopul programului era mobilizarea unui număr mare de tineri pentru mișcări anti-corupție și reforme în educație. „Acești 140.000 de restarteri, cum îi numim noi, sunt agenți ai schimbării, care vor susține reformele și vor sprijini aceste instituții”.

Acea adevărată „revoluție culturală” se plia pe programul progresist al democraților din SUA, ilustrat de sloganurile schimbării cu care defilau Obama și soții Clinton.

În 2014, se încheie deceniul cu Băsescu, după ce fusese ales practic de 4 ori, socotind și cele două referendumuri de suspendare. Imaginea îi era făcută țăndări, după ce mai multe rude și colaboratori ajunseseră la închisoare. Unii, ca fratele Mircea Băsescu, pentru cele mai sordide mite încasate de la clanuri interlope țigănești. Încheia nu proclamându-se învins de sistem, ca Emil Constantinescu. Ci afundat în mocirla „statului ticăloșit”, cum singur îl numise.

Întrebat de promisiunea cu care câștigase primele alegeri, spunea că a fost greșit înțeles: „Ne-ați promis că o să trăim bine…”. „Nu, v-am salutat…”

(va urma)