Câțiva din oamenii din umbra campaniilor electorale

Pe 22 decembrie 1989, la prânz, începea cel mai tare show televizat. Ca în filmele proprii, Sergiu Nicolaescu apărea și el într-un rol secundar. Dar dacă a existat un regizor, a rămas necunoscut. După lăsarea întunericului, un operator de la studiourile Sahia (care produceau filme documentare, educative și de propagandă), filma negocierile aprinse din Comitetul Central ale noii echipe cu oameni vechi. Adrian Sârbu avea o barbă neobișnuită pentru moda comunistă și filma, aparent pentru plăcerea proprie. El n-ar fi trebuit să fie în cadru.

În ianuarie s-au putut vedea și selecțiuni din înregistrările sale, care arătau partea pozitivă: dispute pe scrierea unei proclamații, contrastul cu garda veche, din guvernul abia răsturnat, care încerca să se salveze. Abia în 1992 Sârbu divulga și secvențele mai problematice, cum ar fi cele în care generalul Militaru spunea că Frontul există de mai multe luni. Sau un Petre Roman confuz, care spunea că „democrație a mai fost”, deci nu-i un cuvânt bun de pus în proclamație…

Între timp, Adrian Sârbu fusese cooptat în guvernul provizoriu al lui Petre Roman, ca șef de cabinet, fiind între primii oameni de imagine din România post-decembristă. E posibil să fi contribuit la imaginea de tânăr șarmant, poliglot și reformist a lui Roman. Poate și la sexualizarea ei, cu legenda textilistelor de la APACA, și fanteziile lor cu premierul. Cu ocazia protestului maraton din Piața Universității, viitorul patron de presă i-a cerut ministrului Apărării trotil pentru aruncarea în aer a demonstranților anti-guvernamentali. Ca-n filme!

În 1995, Sârbu s-a transformat în mogul media, ca director al trustului Pro. Investiția colosală aparținea familiei lui Ronald Lauder, actualul președinte al Congresului Mondial Evreiesc, prieten din studenție cu Donald Trump. Dar toată lumea în țară știa că Sârbu e „patron la Pro TV”, televiziunea care occidentaliza galopant România și ținea inițial cu partidele de centru-dreapta. Mariajul de atunci cu creatoarea de modă Janine și alura misterioasă îi consolidau imaginea de afacerist de succes. Acum nu mai e regizor din umbră, ci vedetă-comentator pe Aleph News, postul său pornit tot cu sprijin extern, dar ignorat de audiență.

primii auto-didacți

Silviu Brucan poate fi considerat prima eminență cenușie a tranziției, un strateg din instinct al mișcărilor pe tabla de șah a politicii. În primii ani, PSD (cu numele de atunci) apela pentru campanii la auto-didacți din interior. Sociologul Iosif Boda a fost între primii consilieri de imagine pentru Ion Iliescu. Avea origini maghiare și predase la Ștefan Gheorghiu. Alt consilier al lui Iliescu, graficianul Eugen Mihăescu, l-a pricopsit cu porecla „hipopotamul transpirat”.

Partidul avea în Viorel Hrebenciuc un organizator și sforar, care făcea oficiile de strateg electoral. Numele lui a devenit sinonim cu afacerile de corupție ale tranziției, în primul deceniu. Un fost angajat al lui, din vremea când a patronat ziarul „Adevărul”, Cristian Tudor Popescu, i-a dat și lui o poreclă memorabilă: „guzganul rozaliu”.

Alegerile din 1996 au mobilizat o forță considerabilă de partea CDR, sub sloganul votului pentru schimbare. Între ei, era Radu Francis Florescu, viitorul fondator al agenției Saatchi & Saatchi. Florescu era născut în America, unde fusese broker, dar provenea dintr-o familie cu vechi rădăcini boierești, care coboară până pe vremea lui Mihai Viteazul. Tatăl său a fost istoricul Radu Florescu.

Tot pentru Emil Constantinescu lucra și Bogdan Teodorescu, care se afirmase în presă și ulterior s-a specializat în marketing politic și analiză de discurs. Ca pregătire era inginer de construcții, dar a avut o înclinație spre teoretizarea domeniului. A folosit urmărirea mesajelor adversarilor și monitorizări cantitative ale sondajelor și aparițiilor în presă. A scris cărți despre marketingul electoral, pe care l-a predat la SNSPA.

ușa rotativă din presă

În 22 decembrie 1989, caricaturistul Octavian Andronic transforma ziarul „Informația Bucureștiului” în „Libertatea”, pe care a condus-o aproape un deceniu. Erau în proiectul inițial (care încă nu devenise tabloid) Roșca Stănescu, Horia Tabacu și alții. În toamna lui 1990, ziaristul sportiv Horia Alexandrescu fonda și el „Curierul național”, cu o circulație mai restrânsă, finanțat de frații George și Viorel Păunescu, proveniți din comerțul exterior, unii din primii milionari ai regimului Iliescu.

Copiii lor, Dan Andronic și Anca Alexandrescu, au lucrat împreună la „Evenimentul zilei”, fondat de Ion Cristoiu, cotidianul cu cel mai mare tiraj în anii 90. Cei doi au fost căsătoriți pentru doi ani, între 1996 și 98, după care au împletit presa cu activitatea de consiliere politică. Un fost ofițer SIE, Cornel Nemetzi, a scris într-o carte intitulată „Memoriile unui spion român”, că ambii ar fi moștenit de la Octavian Andronic o legătură de rudenie cu un fost ofițer de Securitate, devenit adjunctul lui Ioan Talpeș în SIE. La cererea americanilor, Talpeș a destructurat și deconspirat rețeaua de spioni pe care România socialistă îi avusese în țările Vestului.

Tot la indicațiile consilierilor americani, România a demarat un program de privatizare a industriei moștenite din comunism. Programul imita un experiment similar (la fel de nefast) încercat în Rusia pe vremea lui Elțin. Guvernul condus de Nicolae Văcăroiu a emis cu titlu gratuit către populație cupoane, care să fie ca niște acțiuni, reprezentând o treime din proprietatea asupra industriei naționale. Cumulat, ele valorau enorm, dar partea alocată fiecărui român părea insignifiantă și nici nu aducea dividende imediat. Așa că cele mai multe au fost cedate la un preț derizoriu sau au rămas nerevendicate în grija administratorilor de fonduri.

Între cei îmbogățiți din acumularea acelor titluri și pionieratul pe piața de capital a fost și Sorin Ovidiu Vâtu. Acesta a creat fondurile de investiții Gelsor și FNI, precum și două bănci, BID și BRS. Prima l-a avut președinte chiar pe fostul premier PSD, Nicolae Văcăroiu. În 1997, directorul SRI, Costin Georgescu, afirma într-o interpelare în Parlament că Gelsor lucra 90% cu foști ofițeri SRI și ai fostei Securități. Deci SOV avea la acea dată sute de angajați din serviciile secrete, pe vremea când obținea și acceptul CEC de a garanta pentru acțiunile FNI. Ceea ce a convins sute de mii de români să își învestească economiile în acel fond speculativ.

Tot din acel an, Vântu s-a lansat și în patronatul de presă, înființînd ziarul „Curentul”. Dan Andronic îi devenise mâna dreaptă în conducerea ziarului din 2000 și a restului operațiunilor din presă. Alt strateg apropiat al lui Sorin Ovidiu Vântu era atunci Bogdan Teodorescu. Sub acest patronaj, tandemul Teodorescu – Andronic a făcut trecerea de la presă la consultanța politică.

În jurul anului 2.000, Ovidiu Vântu îi vinde atât Gelsor cât și Curentul unui fost partener de afaceri, Dorin Iacob. Care, însă, îi devine un rival înverșunat și pornește chiar în Curentul condus de Dan Andronic seria de dezvăluiri, care aveau să aprindă scandalul FNI și să ducă la prăbușirea imperiului SOV. În 2001, începe și divorțul dintre Sorin și Angelica Vântu, cu care era căsătorit încă din 1987. Mai multe publicații, între care și Adevărul, au speculat că între motivele de divorț era o relație cu „locotenentul lui Vântu”, Dan Andronic, ulterior confirmată de ziar.

între Băsescu și Năstase

Bogdan Teodorescu și Dan Andronic au fondat în 2001 firma de consultanță electorală Global Media Communications. Primul client memorabil a fost Traian Băsescu, o stea în ascensiune la acea dată. Un comunicator cu înzestrări native, Băsescu fusese în 1996 coordonator al campaniei prezidențiale a lui Petre Roman, soldată cu un eșec. Dar ajunsese ministru al Transporturilor în guvernul Ciorbea. Acolo și-a creat propriul brand, asociat unei taxe, împânzind șoselele în lucru cu panourile: „Aici sunt banii dumneavoastră”.

Băsescu a dinamitat din interior coaliția făcută de partea progresistă din FSN cu CDR, primii anti-comuniști care guvernau după o jumătate de secol. (Abia după ce n-a mai fost președinte, colaborarea sa cu Securitatea, sub numele conspirativ Petrov, a fost certificată publicului.) În 2000 câștigă alegerile ca primar al Capitalei, cu imaginea unui fost tehnocrat anti-sistem, cu șuvița ciudată, îmbrăcat în tricou și limbaj neobișnuit de direct pentru acea epocă. Din același an preluase și conducerea PD de la Petre Roman, demonstrând ambiții mult mai mari decât conducerea Bucureștiului.

La finalul guvernării CDR din 2000, Vadim Tudor ajunsese în finala prezidențială cu Ion Iliescu. Și întreaga presă existentă, dominată atunci de PRO TV și Antena 1, s-a unit în susținerea lui Iliescu. Vadim nu a mai fost difuzat între cele două tururi decât în jumătatea de oră obligatorie de la TVR. În rest, a fost tocat de oricine apărea în media, de la elitele anti-comuniste la nostalgici ai fostului regim, ca un pericol la adresa democrației și integrării în UE și NATO. Fenomenalul său talent ca orator și showman pe televizor a fost neputincios în fața presei devenită monolit.

Ultimul mandat al lui Ion Iliescu a fost o guvernare autoritară a lui Adrian Năstase, care impune un control total asupra presei de stat și private. Ministrul „Propagandei” în guvernul Năstase era Vasile Dâncu, legat prin multe fire de statul paralel. Mai nou, Dâncu a devenit și un suporter al migrației către Europa, votând chiar și în sprijinul migrației ilegale ca europarlamentar, alături de cei mai radicali dintre progresiști. Anca Alexandrescu era și ea între consilierii de presă ai lui Năstase. Iar fostul soț, Dan Andronic, îi oferea sondaje și consultanță contra cost, prin firma creată cu Bogdan Teodorescu.

În 2001, apăruse și prima imitație de CNN de la noi, Realitatea TV, creația lui Silviu Prigoană, patron al unei firme de salubritate și mason recunoscut. Doi ani mai târziu, Prigoană îi cedează Realitatea TV lui Sorin Ovidiu Vântu, dar nu oficial, ci printr-o firmă off-shore, dată fiind imaginea negativă de pe urma prăbușirii FNI.

În mod surprinzător, la conducerea Realității e instalat Dan Andronic, ca garant al plierii postului pe susținerea lui Adrian Năstase pentru campania prezidențială. Așadar, tandemul Andronic – Teodorescu schimbase tabăra de la Băsescu la Năstase, care se profila ca învingător cert, iar SOV accepta sub presiunea dosarelor colaborarea cu fostul angajat devenit inamic și rival amoros.

Doar că alegerile din 2004 au adus o răsturnare de situație. Traian Băsescu îl învinge neașteptat pe Adrian Năstase în finala prezidențială. Așadar, la alegerile din 2004, PSD se baza pe câțiva membri influenți pentru sfaturi electorale și organizare: Bogdan Duvăz, Octav Cosmâncă, Viorel Hrebenciuc și Dorina Mihăilescu. Dar contractaseră și serviciile lui Dan Andronic, ca manager de campanie. Alături de el era Bogdan Teodorescu. Anterior, Teodorescu cochetase cu ideea construirii unui partid de dreapta, mai la dreapta decât PNȚ și PNL, dominante atunci.

De cealaltă parte, Traian Băsescu îl avea pe Vasile Blaga, ca organizator al resurselor interne din partid, și pe Adriana Săftoiu, între scriitorii de discursuri. Soțul ei avea să fie propulsat la șefia SIE, ca răsplată pentru actuala conducătoare a TVR. Sociologul Sebastian Lăzăroiu, de la casa de sondaje CURS, a fost și el promovat între consilierii importanți. (Ușa rotativă exista nu doar între presă și politică, dar și cu institutele de sondaje. În zona PSD, mai mulți sociologi au fost cooptați sau au jucat în dublu rol: Alin Teodorescu, Vasile Dâncu, Marius Pieleanu.)

Dar mare perte din ascensiunea sa e datorată lui Felix Tătaru. În 1998, pe când lucra la ProTV, Tătaru a înființat firma de publicitate GMP, care a fost angajată de PD din 2000, începând cu campania pentru primărie a lui Traian Băsescu. I-a fost alături în campaniile prezidențiale și în cea de la referendumul de suspendare. Iar ulterior Felix Tătaru a condus și campaniile lui Klaus Iohannis și PNL în 2016 și 2019.

Felix Tătaru a trecut neatins de denunțul la DNA în care era acuzat că ar fi beneficiat de bani în dosarul Gala Bute, în care a fost condamnată Elena Udrea. E acționar alături de Ioana Mănoiu și în firma Chapter 4, care a primit un bizar contract de promovare a firmei de armament Raytheon către publicul din România. Aceeași firmă americană e principalul beneficiar al contractului de 3,9 miliarde de euro, prin care MApN a cumpărat rachete Patriot, inclusiv acel sistem donat Ucrainei.

consultanții străini

De numele lui Dan Andronic se leagă și sosirea în România a primilor consultanți străini de mare calibru. În 2000, israelianul Shimon Sheves devine asociat cu Andronic în firma First One Communication. Politician și consultant, Sheves a fost șeful de cabinet al premierului Yitzhak Rabin. I-a însoțit ascensiunea acestuia din campaniile de colonizare în Cisiordania și pe când era doar ministru al Apărării. În 1992, Sheves a condus campania electorală triumfătoare a Partidului Laburist, care a obținut majoritatea în Knesset.

Pentru campania de la primărie a lui Traian Băsescu, Andronic îi aduce pe Sheves și pe Tal Silberstein, care fusese consultant electoral pentru alt premier israelian, Ehud Barak, unul din cei mai buni prieteni ai lui Jeffrey Epstein. Sielberstein a fost asociat în firma DA Communication Media, controlată de Dan Andronic. Modelul de business al acestor consilieri nu se limita la onorariile confidențiale, ci implica și conectarea la resurse după victorie. Și cum steaua lui Adrian Năstase părea în ascensiune, grupul s-a mutat la guvern în perspectiva campaniei din 2004.

Băsescu îi nominalizase pe Alexandru Bittner, Adrian Petrache și Gabriel Oprea ca „mafia personală a lui Adrian Năstase”. (Cu Gabriel Oprea avea să se alieze ulterior, pentru „interesul național”, desigur.) Bittner l-a impus pe Remus Truică în funcția de șef de cabinet al primului ministru Adrian Năstase. Truică a făcut mare vâlvă în presă prin relația cu Patricia Kaas, dar și prin dosarul de corupție pentru un tun imobiliar de proporții.

În centrul poveștii erau unele din cele mai valoroase terenuri din România, pe care le revendica prințul Paul Lambrino, nepot al regelui Carol al II-lea. Terenurile și imobilele pe care le pretindea erau evaluate atunci la 4 miliarde de euro. Pentru a ajunge la ele, o întreagă rețea transnațională de influență a fost pusă în mișcare. Două suprafețe de 46 și 20 de hectare din Băneasa și zona pădurii Snagov ajung în proprietatea unui offshore controlat de miliardarul israelian Benny Steinmetz.  

Steinmetz, unul din cei mai mari negustori de diamante, fusese partener de afaceri cu George Soros, dar cei doi au ajuns dușmani. Potrivit investigațiilor Rise și Press One (linkurile de mai sus), prințul Paul își cedează drepturile litigioase către firme reprezentate de Remus Truică, și acesta își folosește influența pentru sentințele și aprobările necesare. Primește și el 15%, dar partea leului e împărțită într-o suveică de firme offshore din Cipru și Panama de Benny Steinmetz și în mai mică măsură Tal Sileberstein și Shimon Shaves.

De la prețul de 1 euro metrul pătrat, cu cât le cedase așa zisul prinț, terenurile urcă imediat la 380 de euro metrul. Între cumpărătorii timpurii a fost și fostul ziarist Sorin Roșca Stănescu. Plătise 25.000 de euro pe o parcelă, pe care banca i-o evaluează la 3,8 milioane de euro când o ipotechează.

În 2020 s-au dat mai multe condamnări în dosarul „Fermei Băneasa”. Remus Truică a primit 7 ani cu executare. Benyamin Steinmetz, Tal Silberstein și un avocat, câte 5 ani (dar primii doi erau de negăsit). Așa zisul prinț Paul a luat 3 ani, iar Dan Andronic 2 ani cu suspendare pentru aderare la grup infracțional organizat.

alt făcător de istorie

Echipa Bogdan Teodorescu, Dan Andronic, cu partenerii străini Arthur Finkelstein, Shimon Sheves, Tal Silberstein, s-a mutat între polii de putere ai acelui deceniu, în ritmul în care alianțele și rivalitățile s-au recompus. De la Băsescu au trecut la Adrian Năstase, apoi la șeful guvernului instalat de Traian Băsescu, respectiv, Călin Popescu Tăriceanu și PNL. Foștii aliați Băsescu și Tăriceanu au devenit rapid adversari pe mai multe planuri.

Prin Tal Sielberstein fusese adusă la noi o legendă vie a comunicării politice. Arthur Finkelstein avea strămoși în țări neprecizate din Europa de Est, dar a avut o carieră fulminantă în spatele unor mari lideri ca Richard Nixon, Ronald Reagan și Beniamin Netanyahu. Recunoscut ca homosexual cu vederi liberale, dar susținător al unor lideri conservatori, Finkelstein a contribuit și la popularizarea ideilor lui Ayn Rand, pe care a intervievat-o ca student.

Finkelstein a fost între primii care au folosit fundații pentru colectarea unor fonduri consistente în sprijinul unui candidat, concentrând un număr mare de donatori. În 1996, Arthur Finkelstein a condus campania electorală a lui Beniamin Netanyahu, care s-a impus cu doar câteva sutimi după o foarte agresivă campanie de presă. Intermediar și finanțator al acestei legături a fost Ronald Lauder. Tal Sielberstein era deja partener în firma lui Finkelstein, dar la runda următoare a lucrat pentru rivalul de la stânga, Ehud Barak.

Apropierea de guvernul Adrian Năstase a mai multor consultanți și afaceriști de origine evreiască a coincis și cu ordonanțele prin care a inițiat seria de legi ale cenzurii. Între ele, pedepse cu închisoarea pentru antisemitism, negarea Holocaustului sau cultul unor personaje istorice, ca Ion Antonescu. Toate veneau după un deceniu de exprimare liberă după Revoluție și imediat după accederea lui Vadim Tudor în finala din 2000.

După acel punct, chiar și liderul PRM a încercat o repoziționare și angajarea unor consilieri israelieni. Vadim l-a făcut deputat pe Nati Meir, un afacerist dubios, închis pentru escrocherii. După ce în 1995, premierul Yitzhak Rabin fusese asasinat de un extremist evreu, pentru concesiile din acordul de pace cu palestinienii de la Oslo, Vadim i-a ridicat lui Rabin un bust într-un parc din Brașov. Și a contractat serviciile de consultanță electorală din partea a doi israelieni, Yuval și Eyal Arad. Dar nu a mai prins finala prezidențială, cu doar 12% din voturi.

Eyal Arad fusese în spatele victoriei în alegeri a lui Arien Sharon. Iar în 2010, birourile firmei Arad Communications au fost percheziționate după ce în presă a apărut un document (despre care Arad susține că era un fals). Hârtia conținea o strategie de câștigare a funcției de șef al Marelui Stat Major de către Yoav Gallant, folosind promovarea sa și defăimarea altor generali rivali. Ministru al Apărării era atunci Ehud Barak. În cele din urmă, Gallant a fost promovat ministru al Apărării de Beniamin Netanyahu. Pe numele ambilor există mandate de arest pentru genocid, din partea Curții Penale Internaționale.

(va urma)