15. Simulacrul semi-suveranist. La ani lumină în urmă. Și lumina a fost stinsă

Episoadele anterioare:

Ultimul episod din acest serial trebuia să fie altfel. Îl imaginasem ca o privire amăruie, dar pozitivă despre ecourile pe glob și la noi ale dezbaterii din sânul dreptei americane. Aș fi constatat că există personalități din mai multe țări, care participă la conversația privind redefinirea naționalismului, care vin cu propriile tradiții culturale și interese. Care au perspective diverse, originale, dar se află în sincronizare cu problematicile americane. Și aș fi oftat, în trecere, cât de departe suntem noi de ce discutau alții demult sau în prezent.

Dar istoria nemiloasă a venit iarăși peste noi și vorbitul a devenit imposibil, aproape înainte să înceapă, prin desăvârșirea legilor cenzurii. (Un fel de a spune „desăvârșire”, pentru că mai sunt și altele pe țeavă.) Așa că partea pozitivă, de la alții din Europa, nu știu dacă se mai poate scrie sau mai are rost. Poate altă dată. Acum, va fi doar contemplarea dezastrului de la noi, a fundăturii în care am eșuat.

Cu toate carențele lor, Statele Unite au devenit epicentrul sau punctul hegemonic de comandă și iradiere pentru ansamblul de țări generic numit Occident. Din care facem și noi parte, măcar politic, dar tot mai mult și cultural. Deși dinspre Răsăritul mai apropiat sau mai îndepărtat se vorbește mult de o lume multipolară (care nu e exclus să apară) deocamdată America dă tonul pe glob în materie de: media, finanțe, ideologii, mode, tehnologie. E un imperiu în criză, cu o putere în declin și mari probleme interne, dar încă influent pe mapamond, în grade diferite.

Serialul a urmărit confruntarea de idei prilejuită de ascensiunea și prăbușirea de credibilitate a lui Donald Trump. Accentul nu a căzut pe el, ci pe foștii și actualii săi suporteri de la dreapta. În centrul acestei dezbateri, adusă din underground în mainstream media, prin efortul unor lideri de opinie și presiunea internetului, se află tema recuperării de suveranitate. Una surprinzătoare pentru superputerea mondială numărul 1. E vorba de totala pierdere de legitimitate a celor două partide mari, contestate de alegătorii lor dinspre stânga și dreapta, care protestează față de capturarea clasei politice de către lobby-ul israelian, ilustrat de AIPAC, și de interesele unor mari corporații.

Nemulțumiții – care nu se mai simt reprezentați de politicienii vechilor generații – au o paletă largă de tematici. Ele includ: criza demografică accentuată de migrație, contra-reacția la ideologia „woke” a marxismului cultural, la feminism, subiecte de ordin social și geopolitic.

În mod uimitor, presa românească mainstream sau alternativă nu informează deloc publicul cu privire la această dezbatere foarte vie din societatea americană. Trăim o stare de provincialism stânjenitor în această privință și o ignoranță indusă. Paradoxal, asta se întâmplă în timp ce suntem hrăniți în cantități mari cu sub-cultură americană prin cablu și online. Presa de la noi rămâne ori la reprezentări ridicole despre „extremismul” lui Trump, preluate din propaganda stângii din SUA și UE; ori la așteptări, la fel de ridicole, ale salvării de către marele lider providențial, cum e prezentat Donald de propagandiștii săi de acasă.

Călin Georgescu, la judecata stăpânilor

Cine a urmărit serialul, sau măcar ultimul episod, n-are cum să nu fi rămas cu acest sentiment: cât de departe suntem noi de ce și cum se discută la ei! Nu că n-am fi avut, în alte secole, elite pe lângă care vedetele politichiei americane de azi par niște pigmei rudimentari. Dar de acea tradiție am fost rupți demult la nivel de mase, încât și sincronizarea cu disidenții din America sau Europa de azi ar fi un salt uriaș în direcția recuperării.

O secvență de acum două zile cu liderul neoficial al opoziției rezumă perfect situația. Sau, mai direct spus, halul în care am ajuns. Secvența a fost semnalată cu mândrie (dovadă de dispariție a simțului penibilului între „suveraniști”) de Nicolae Voiculeț, altfel un artist onorabil și patriot, cu poziții curajoase în pandemie. Ar fi fost și senator AUR atunci, dacă lista pe care ocupa primul loc nu era respinsă în 2020 din cauza ideologiei woke a cotelor de gen. (Au mai fost și alte partide, fără candidați la diverse alegeri pe buletinele de vot din unele circumscripții, pentru că n-au avut destule femei pe listă.)

În clipul de câteva secunde, Călin Georgescu spune așa:

„Nicușor Dan se prezintă în cancelariile europene occidentale, dintre care unele dintre ele au fost implicate în anularea votului popular, cu un raport, care pretinde că justifică decizia anulării alegerilor din data de 6 decembrie 2024. Și conține acuzații fără probe la adresa mea.

În această situație, astăzi, 30 decembrie 2025, îl somez public, ca raportul invocat să fie transmis integral, fără omisiuni, către două state, capabile să îi verifice conținutul într-un mod independent:

1: către Casa Albă, în atenția președintelui Statelor Unite ale Americii, Donald Trump, și vice-președintelui SUA, JD Vance.
Și 2: către statul Israel, în atenția primului ministru, Beniamin Netanyahu.
Ambele state dispun de toate mijloacele necesare pentru a verifica exactitatea afirmațiilor și materialelor prezentate în raport.

În plus, statul Israel, în contextul acuzațiilor publice de antisemitism, legionarism, fabricate mie, de către puterea ilegitimă de la București, nu poate fi considerat părtinitor. (…)

Declar public că, dacă această verificare independentă confirmă raportul, eu îmi asum integral toate consecințele, care derivă din acesta.”

Vă mărturisesc, că în clipa în care a rostit „către două state”, am și zâmbit, rostind în gând: SUA și Israel. Pentru că am spus de mult timp că asta e marea problemă a României, sintetizată în articolul Colonia cu 3 stăpâni. Cei trei poli de putere dominantă pot fi sintetizați simbolic drept: Ierusalim, Washington și Bruxelles, în această ordine a influenței unuia asupra altuia.

Prin emergența unui alt pol deteritorializat, în principal financiar, pe care l-am denumit într-un articol din primăvara lui 2020 „Imperiul Offshore”, mai putem adăuga și alte centre simbolice, din culise, ca New York și Londra, rezultând dintr-un triunghi un pentagon.

Coaliția de guvernare, înșelător numită „pro-europeană”, e supusă față de cei trei stăpâni ai coloniei, cu un devotament tot mai pronunțat și mai păgubos pentru UE. (Lozul perdant, în cel mai mare pericol de dispariție sau sinucidere colectivă lentă.) Dar e, ca toată planeta, datoare vândută la Imperiul Offshore, prin propriile acțiuni nesăbuite, corupție și plăți de tributuri știute și neștiute către cei trei stăpâni, inclusiv prin implicarea în războaiele cerute de ei.

De ani de zile am remarcat că George Simion, partidul AUR și apoi Călin Georgescu au libertatea să se refere exclusiv la unul din cei trei stăpâni, respectiv la cei din Europa. Dar refuză sistematic să se refere la ceilalți doi și să facă vreo conexiune între ei și noțiuni pe care le vântură, golindu-le de conținut, ca „globalism”, „soroșism”, „neo-marxism”.

Am tras, deci, concluzia (care mi-a atras ranchiuna câtorva din fanii lor) că ei nu pot fi decât, cel mult semi-suveraniști. Sigur, există mai multe grade de independență. Totuși, independența e ca virginitatea, o ai sau n-o ai. Deci e corect și să spunem că respectivii nu sunt suveraniști deloc.

unde ne găsim

Cu ani în urmă, pesediștii și liberalii (de nuanțe PD și PNL) se certau mai ceva ca suveraniștii și globaliștii de azi. După care au ajuns la un acord de coabitare, agreat de Băsescu și Ponta. A fost o secvență celebră cu Băsescu fugind după nu știu ce lider de prin Consiliul Europei cu o hârtie, în care se zice că era armistițiul între cele două grupări, după eșuarea referendumul de suspendare.

Atunci, Europa încă se prezenta ca un miraj, aducător de bunăstare și civilizație. Birocrații ei spălăciți păreau pisălogi, dar inofensivi. Oricum, o alternativă superioară la corupția celor dâmbovițeni. Între timp, ne-am lămurit și de corupția politicienilor occidentali. Supra-structura UE a dat tot mai multe dovezi că nu e interesată să apere civilizația creștină a Europei, ci să o demoleze prin politici aberante. Că nu vor măcar să păstreze națiunile Europei, ci să le înlocuiască printr-o migrație accelerată. Mai nou, birocrații impopulari, care conduc UE, și-au găsit și o latură belicoasă.

Astfel a prezentat EuroNews (portavocea oficială a UE) un sondaj, pentru a vedea „Cât de pregătită e Uniunea Europeană pentru un conflict militar direct în 2026?”. Europenii sunt întrebați direct: „Tu ai lupta pentru granițele UE?”. Răspunsul a fost cam 75% nu. Dar întrebarea e cât se poate de înșelătoare, pentru că se referă la un război contra Rusiei, care să urmeze „reușita” Ucrainei. Oamenilor nu li se dă și opțiunea să apere granițele europene dinspre Africa și Asia, demult abandonate de clasa politică din UE. Cine știe? Poate pentru acelea ar lupta…

Imaginea cu Ursula von der Leyen inspectând trupele, în pantaloni de bărbat și sacou de Scufiță Roșie, are ceva terifiant și caraghios deopotrivă. Aici georgiștii au un argument: era mai bine cu bărbatul în pantaloni roșii, dacă era lăsat să câștige. Poate ar fi adus pacea sau măcar neparticiparea României la nebunia războiului. Argumentul e valid, doar dacă socotești că marionetele din fruntea UE, educate în spirit Soros și salariate de BlackRock, ar vrea război de capul lor, contra voinței neoconilor din Washington, nu pentru a le face jocurile…

N-avem imagini cu Nicușor Dan fugind cu dosarul despre TikTok pe la europeni, să justifice furtul alegerilor. Dar sună destul de plauzibil. Aș vrea să văd așa ceva, măcar de amuzament. Cum normal era să fi văzut toată țara fiecare firicel de dovadă, pentru un act așa de grav. La peste un an, așa ceva nu s-a întâmplat, deci concluzia de bun simț e că n-au dovezi credibile pentru anularea alegerilor. Cu o lună în urmă, Nicușor Dan a împins peste câteva luni dezvăluirile, lăsând o portiță de până la 5 ani, cât să se mai țină încă o dată alegeri. O sfidare cu totul nerușinată:

„Cred că pot publica, în termen de 2-3 luni, un raport care să compileze toate informațiile despre acest caz și să îl pună în context. Serviciile de informații românești pot recunoaște cu siguranță semne de interferență rusă, dar demonstrarea acesteia este mult mai dificilă. Acest lucru intră sub incidența contraspionajului. Uneori, poate dura 3-5 ani. Cu toate acestea, există suficiente informații care, odată adunate, pot dovedi că a existat influență rusă.” (Nicușor Dan)

Ulterior anulării alegerilor, fără nicio legătură cu acea demonstrație (pe care o vom avea – sau nu – în viitorul cincinal) lui Călin Georgescu i-a fost deschis un dosar pentru delicte de opinie. Am comentat pe larg acea speță și rechizitoriul scandalos. E un act de persecuție politică a unui opozant, la fel cum sunt și procesele intentate Dianei Șoșoacă, pe motive similare. Față de care firesc e să protesteze oricine crede cu adevărat în democrație și libertatea de gândire.

De fapt, Georgescu e victimă în trei tipuri de acte judiciare. Unul, referitor la manipularea alegătorilor, în care nu e judecat, dar a fost deja păgubit, prin anularea voturilor câștigate. (Personal, nu exclud nici varianta ca acele două milioane de voturi din primul tur să fi fost trucate din taste. Dar autoritățile nu pretind asta, din lipsă de probe sau de rușine să nu admită ceva încă mai grav. Mai precizez că nu mă îndoiesc de popularitatea ulterioară a candidatului independent, care ar fi câștigat turul 2, dacă se ținea; și rejucarea din vară, dacă era lăsat să participe. Mă îndoiesc doar de scorul din primul tur. Pista că voturile ar fi putut fi influențate de colaboratori ai statelor invocate acum de CG, nu e luată în calcul de nimeni.)

Al doilea dosar e cel cu tentativa de lovitură de stat, unde riscă pedepse uriașe. De asemenea, total nedovedit, bazat pe presupuneri hilare. În el sunt și capetele de acuzare pentru delicte de opinie, pentru care există oarece dovezi. Dar care n-ar fi firesc să existe ca infracțiuni într-o țară liberă. În această a treia speță riscă pedepse mai mici sau cu suspendare, unele pagube în relațiile externe, amenzi sau o achitare, care să îl propulseze și mai mult în simpatia electorală. (Nu riscă pedepsele mult mai mari din Legea Vexler 2, adoptată ulterior.)

Ce e foarte bizar, e că Georgescu nu arată nicio preocupare pentru contestarea de principiu a legilor cenzurii. Așa zisa lui „ridicare în conștiință” a simpatizanților devotați nu include conștientizarea importanței recuperării libertății de exprimare. Fanii rămân blocați într-o adorație vecină cu idolatria, axată aproape exclusiv pe fascinația pentru stilul său de a vorbi în parabole, pe alocuri patetice, declamative, alteori ilogice.

momentul Vexler

La sfârșitul lui mai 2025, după victoria lui Nicușor Dan, Călin Georgescu și-a anunțat retragerea (temporară) din viața publică. A fost un mesaj elegant, în care a spus că a fost o onoare să participe în acea bătălie, dar consideră că „acea etapă a mișcării suveraniste s-a încheiat”. Poți spune orice despre personaj, care mie îmi transmite multă teatralitate, falsitate și umor involuntar. Dar nu pot să nu-i recunosc eleganța, decența față de rivalii politici și capacitatea de a mobiliza adepți.

De atunci încoace, a rămas în prim-plan, prin aparițiile periodice la poliție, însoțit de fani pătimași. Ocazii cu care vorbește ca un oracol, când în hiperbole, când în ghicitori. (Nici precedentele interviuri nu excelau în a spune lucruri concrete.) Dar despre discuțiile pe marginea noii legi Vexler din ultima jumătate de an a tăcut adânc. Ciudat, deși îl interesa direct.

A tăcut și despre gestul simbolic al ruperii imaginii lui Mihai Eminescu și a altor nouă personalități marcante ale culturii române. Acela a fost un act cu semnificații adânci, care a zguduit conștiințele românești, asupra umilinței naționale în care suntem afundați. Eminescu a unit cum n-au reușit politicienii vii și a mișcat ultima zvâcnire de patriotism și simț al onoarei între contemporani.

Dramatic e că acea tresărire venea tocmai când lumina ne era stinsă definitiv sau pentru o perioadă îndelungată. Reacția opiniei publice la ruperea fotografiei lui Eminescu de Silviu Vexler, a avut o măreție tragică și tardivă. Ca un condamnat la moarte, adus în fața plutonului de execuție, care face un ultim gest de curaj salutând sau strigând ceva memorabil spre cei care apasă pe trăgaci. Memorabil, înălțător, dar fără a schimba destinul.

Am chiar și o bănuială. Că parlamentarii AUR, care au adus acel foarte inspirat colaj foto* la a patra rundă de dezbateri parlamentare despre acea lege, calculaseră doar un circ mai mărunt. Să pară că încearcă. Ceva care să acopere că nu votaseră contra legii, prima dată, în Senat. Că nu-i interesase subiectul recuperării libertății de gândire, de cinci ani de când sunt în Parlament. Timp în care n-au avut nicio inițiativă în acest sens.

Sau că trupa lui Simion abia ce votase în bloc Strategia de apărare a țării, care enumeră între pericole fix genul de lucruri pedepsite cu închisoarea de Legea Vexler. Acolo se găsesc referiri tocmai la „războiul hibrid”, „știri false”, radicalizare și influențarea opiniei publice, invocate la anularea alegerilor. Sunt contradicții, care arată simularea rezistenței.

Dar Dumnezeu a vrut ca românii să vadă nu o ciondăneală între parlamentari, ci o scenă care să-i cutremure și poate să-i trezească. De ce i-a șocat pe români gestul? Pentru că liderii „suveraniști” nu le explicaseră în toți acești ani că miza nu sunt doar „legionarii”, sau personalitățile din interbelic. Ci un întreg lanț al rezistenței naționale, de la pașoptiști, la marii clasici, ce duce până la orice atitudine de auto-apărare din viitor a ființei naționale.

*Precizare: După scrierea articolului, am aflat dintr-un interviu dat de Claudiu Târziu, membrul fondator al AUR, că acel colaj foto a fost făcut de deputatul Robert Alecu. Acesta mai figurează pe site-ul Camerei Deputaților ca membru AUR, dar potrivit lui Târziu l-a însoțit în noul său partid, intitulat Acțiunea Conservatoare. Europarlamentarul ar fi discutat cu Alecu pe acest subiect înainte acelei ședințe. De unde rezultă că fotografiile nu au fost tipărite de cei de la AUR, ci de un fost membru. Totuși, unii din ei, ca Mihail Neamțu, s-au raliat ideii și apar cu tipăritura, în acel conflict cu Vexler din celebrele secvențe.

de ce să nu-l judece Miriam?

Așadar, Călin Georgescu (suveranistul), cere să fie judecat de un stabor transnațional, format din Beniamin Netanyahu, Donald Trump și JD Vance. Mereu m-a amuzat pedanteria asta levantină a lui Georgescu de a-l include și pe adjunctul șefului. „Să nu uităm de JD Vance!”, de șeful cel mic, șefulețul (creația lui Peter Thiel, tehno-oligarhul de la Palantir, contractor al CIA și IDF).

Evident, nu e niciun circuit legal pentru asemenea justiție paralelă. Cei trei au atâta cădere să judece dosare românești, pe cât are și regele Cioabă. Sau, Charles, dacă-l prindem pe o uliță din Viscri. Dar parcă Macron, Ursula și după cine o mai alerga Nicușor Dan au! Te întrebi, de ce mai ținem alegeri, dacă nu sunt decât un concurs pentru alegerea stăpânilor!?

Să se ducă toți la Mar a Lago, de unde și-a luat șapcă Ponta, alt suveranist de ziua a șaptea, ca și Georgescu, de altfel. La final, Trump să decidă care-i bun de președinte la noi în țară. Să nu-l ungă, că nu suntem monarhie. Să-l dea cu parfum, ca pe noul dictator al Siriei, fost lider terorist ISIS și Al Qaeda. Păi pe lângă ăla, până și Potra e un înger, darămite Georgescu!

Orice tentativă de pamflet depășește realitatea. Georgescu pretinde că ne readuce la valorile creștine și ale păcii, la demnitatea națională. Dar cere să fie judecat de un criminal în masă, căutat pentru genocid de Tribunalul Penal Internațional. Și de complicii lui, care îi fac cadou armele. Un masacru despre care Georgescu n-a suflat o vorbuliță de doi ani.

Pardon, de fapt, a zis ceva, i-a lăudat geniul lui Netanyahu din soluția alungării palestinienilor de pe pământurile lor! Adică a lăudat epurarea etnică. Un așa zis naționalist aplaudă ca o focă lăsarea fără țară a unui popor lipsit de apărare, pentru că astea sunt comandamentele carierei lui. (Nu mai caut secvența video din interviul dat Ancăi Alexandrescu, și minutul precis, că mi-e silă.)

În schimb, mai pun o dată secvența în care Trump povestește cum e cumpărat de Miriam Adelson:

„Miriam mi-a donat pentru campania electorală – direct sau indirect – 250 de milioane de dolari. A fost numărul 1. Când îți dă cineva 250 de milioane, cred că trebuie să-i dai posibilitatea să ne salute. Dar, Miriam, grăbește-te, că 250 de milioane nu mai sunt ce erau odată! Vino, draga mea! (Dă să te pup…) O femeie incredibilă, cu un bărbat grozav, un om care iubea Israelul.”

Și atunci te întrebi: de ce n-o ia Călin pe scurtătură și nu cere să îi fie văzut dosarul de Miriam Adelson? Ce se mai încurcă cu Trump și Vance!? În alte două ocazii, Donald Trump a cerut public președintelui statului Israel să îl grațieze pe Beniamin Netanyahu într-un dosar de corupție (în care încă nu s-a dat verdictul). Deci o grațiere preventivă, a la Biden. La fel cum a dictat represalii contra judecătorilor de la Curtea de la Haga în speța de genocid, contra amicului Bibi. Și iar mă întreb: de ce nu se adresează Georgescu direct președintelui Israelului, dacă și Trump se roagă de acela, pentru „o cunoștință”?

Parcă-l văd pe domnul Georgescu clamând cu pieptul bombat în față: așa se face politica mare, doamnă!

idolul așteptării false

Actul de slugărnicie al „voievodului” a fost bruiat în acea secvență de scandările necontenite ale suporterilor lui. E ceva supra-realist. Susținătorii nu se opresc din strigat, parcă neinteresați să-l audă ce spune și să înțeleagă, ci doar interesați să-l vadă dând din buze. Strigă necontenit: „Călin, te iubim!”, „Jos dictatura!” și alte lucruri.

Aici sunt cele mai mari două probleme ale fenomenului „suveranist”. Pe de o parte, explozia de popularitate a lui Călin Georgescu în decembrie 2024, prin ceva ce mi s-a părut un adevărat psy-op, a adus un element emoțional, care a copleșit orice discuție rațională. Nu mă deranjează că Georgescu e simpatizat, iubit, nici dacă ar deveni președinte (cum firesc era să fie, dată fiind voința populară). Mă deranjează că e crezut altceva decât e. Și că, prin apariția lui, s-a încheiat tocmai trezirea tot mai multor români, grăbită de la pandemie încoace.

Apariția lui Georgescu a fost, în realitate, o adormire a conștiinței, printr-o hipnoză colectivă. Înțelegerea a fost înlocuită cu idolatria, așteptarea de tip mesianic. Efectul a fost uriaș, atât pentru cei fascinați de rostirile lui misterioase. Dar și pentru cealaltă jumătate de țară, mobilizată tot irațional împotriva lui, la instigarea presei dominante. Orice discuție despre politică a devenit imposibilă rațional. De ce spun că a fost un psy-op? Pentru că înainte de decembrie 2024, și unii și alții fuseseră total indiferenți la cariera cât se poate de publică, de decenii, a lui Călin Georgescu.

Fenomenul polarizării extreme repetă „sindromul Trump”. De asemenea cu o dimensiune sectară („încrederea în „planul” Q-anon), respectiv cu o respingere isterică de cealaltă parte, față de „rasistul” și „fascistul” Donald. Dacă am fi fost la curent cu ce discută chiar alegătorii lui Trump, am fi văzut cât de naivă e o pasiune de acest gen. Că ei s-au cam vindecat de această boală a copilăriei.

A doua problemă vine iarăși în contradicție cu o promisiune, cam năstrușnică, a lui Georgescu – aceea că nu vor mai fi partide. Sigur, era o promisiune deșartă, pe care o putem lua metaforic, ca promisiunea unei mari împăcări naționale. (Îmi place să cred că acesta era sensul.) Ei bine, s-a întâmplat exact pe dos. După fenomenul Georgescu, societatea a fost și mai încrâncenată în două grupări rudimentare, care se poreclesc reciproc drept: mucușoriștii și auriștii. Numele și ocările contează mai puțin. Contează că mulți au fost convinși să țină necondiționat cu unii sau, măcar, să-i urască necondiționat pe ceilalți.

Efectul e că susținătorii refuză să mai vadă compromisurile, gafele și neajunsurile favoriților pentru că „ceilalți sunt mai răi”. Chiar dacă tema e alta, suntem blocați iar într-o alegere de tip stânga-dreapta. Votanții „pro-europenilor” n-au concret cu ce se lăuda în privința realizărilor aleșilor. Cu austeritatea? cu ce să se mândrească!? Dar pot să zică aberații de genul: trebuie să îi votăm, ca să nu vină rușii, aduși de suveraniști.

Iarăși, dacă românii ar fi urmărit atmosfera americană (descrisă în serial), ar fi aflat că tocmai despre ieșirea din tranșeele „republicani” vs. „democrați” e vorba. O societate mai matură și mai liberă la vorbă începe acolo să ceară socoteală celor pe care îi alege, pentru trădarea intereselor naționale.

unificarea prin scandal

„Momentul Vexler” a mai produs o minune de o zi. Diana Șoșoacă a lansat un apel la unirea celor trei partide suveraniste parlamentare. Sau, măcar, demararea unor discuții pentru un pact de neagresiune și colaborare. Lidera fantomaticului POT, Anamaria Gavrilă, s-a declarat de acord. Mai departe, tratativele s-au consumat, deocamdată, prin atacuri publice dinspre Șoșoacă spre Simion și spre „Guru”, respectiv dinspre Simion către Șoșoacă, de la care pretinde mai întâi scuze.

Evident, nu se va construi nimic. E grăitor că fiecare se referă doar la problemele lui. Nici Georgescu, nici Simion, nici susținătorii lor dintre ziariști și influenceri” nu se referă niciodată la excluderea Dianei Șoșoacă de către CCR, în octombrie 2024. Preferă să înceapă „istoria” de la anularea alegerilor și să ceară, eventual, acel tur doi; deja viciat de neparticiparea unor candidați, între care și Răzvan Constantinescu, oprit de BEC.

Diana Șoșoacă e un personaj imposibil de clasat. Dintre toți liderii ce se reclamă de la naționalism, a avut cele mai tranșante și curajoase luări de poziție. Uneori excesiv de provocatoare. Dar e ca Meșterul Manole, ce clădește ziua prin curaj, dărâmă noaptea prin stilul jenant și agresivitatea de mahala cu care își pierde colaboratorii și adepții.

E singura din liderii de partid, care pune problema tuturor celor trei poli de putere, care ne stăpânesc. Merge chiar mai departe, cu propuneri privind aderarea la BRICS, care nu au suport popular și sunt considerate o linie roșie pentru Simion și Georgescu. Dar nu are propriu-zis un partid, are un fan-club de urmăritori ai unor live-uri pline de năduf. Pe cele mai delicate din subiecte, în afară de Miron Manega, chiar și restul membrilor SOS de vază par mai înclinați să o lase în offside și doar să profite de voturile pe care le strânge.

Șoșoacă e un fenomen de comunicare, un one woman show, care poate să îți placă sau nu. Pe unii îi răcorește, că spune ce n-au curaj bărbații să zică, pe alții îi dezgustă, îi îngrozește sau îi distrează. Dar nu ți-o poți imagina guvernând. Și-a dorit să îl imite pe Vadim în rol de tribun. Într-un fel, a făcut drumul invers, pe care îl fac ziariștii, care intră în politică. A încetat să mai fie un om politic, deși vorbește uneori cu mult miez despre politică, pentru a deveni o vedetă TV controversată.

Putem să remarcăm că Șoșoacă și Georgescu măcar au avut ieșiri concrete împotriva corectitudinii politice, care le-au și adus mari probleme, ce riscă să-i ducă după gratii. Ea a mizat, poate, pe imunitatea parlamentară, pe care e foarte probabil să o piardă. El a fost mai puțin tranșant și încearcă de multă vreme să fie acceptat de înaltele porți. La polul opus e George Simion, cel mai acceptat de sistem, care făcuse mult dinainte declarații de obediență către Washington și Ierusalim.

De altfel, imediat după câștigarea turului 1, și Călin Georgescu făcuse trei promisiuni ministrului Amichai Chikli, din guvernul Netanyahu. Ele erau: toleranță zero față de antisemitism, mutarea ambasadei la Ierusalim (prin încălcarea deciziilor ONU și recunoașterea implicită a unei anexări a Ierusalimului de Est) și că primul lider pe care îl va invita la Cotroceni va fi Beniamin Netanyahu. (Cu încălcarea obligațiilor României față de tratatul de recunoaștere a Curții de la Haga și aplaudarea genocidului.)

Tot trei promisiuni de vasal făcuse în vara lui 2023 și George Simion către ambasadorul Israelului. Cea privind combaterea antisemitismului era comună. Celelalte două erau: să acuze România de Holocaust și să îi condamne pe Ion Antonescu și Corneliu Zelea Codreanu. Cu un an înainte, plusase, din proprie inițiativă, și cu promisiunea că va acorda 800.000 de cetățenii românești „fraților noștri din Israel”. Care la acea dată nu erau așa de dornici să părăsească mediul sfâșiat de războaie fără sfârșit din Orientul Apropiat, pe cât sunt acum.

Privită din perspectiva „momentului Vexler”, putem spune că tăcerea lui Georgescu apare aproape ca un act de consecvență. În timp ce gălăgia lui Simion, ca o figurație de galerie, care strigă, dar nu joacă. „Toleranța zero” promisă a venit deja, dar nu față de antisemitism, ci față de orice manifestare naționalistă relevantă, ce poate fi suprimată prin cuvintele nedefinite ale acelor legi, ca „radicalizare”, „xenofobie”, „discursul urii” șamd.

cam cât de grav e…

În vară, când senatorii AUR s-au abținut de la votul pentru Legea Vexler, unul a făcut opinie separată, vorbind critic: Virgiliu Gheorghe. (De fapt, au fost 2, dar o doamnă, care votase împotrivă, a spus că a apăsat greșit pe buton, când a fost luată la întrebări de ziariști…). Într-o serie de interviuri date ActiveNews, Virgiliu Gheorghe avertizează atât asupra implicațiilor noii legi, cât și a celor în pregătire în parlament.

Între ele, e vorba și de Digital Services Act, votat la nivelul UE, prin care rețelele de socializare americane sunt presate să cenzureze suplimentar în Europa, sub amenințarea unor amenzi uriașe din cifra de afaceri. Astfel, ideologia woke ia o pauză pentru americani, dar se înăsprește în UE. Tot la același nivel, uniunea cheltuiește sume considerabile pentru Scutul European pentru Democrație, care să lupte contra așa ziselor „dezinformări” și „știri false”.

Virgiliu Gheorghe amintește și de legea votată la inițiativa doctorului pandemic Adrian Streinu Cercel (PSD), care restrânge capacitatea doctorilor onești de a informa publicul pe teme medicale.

Iar USR pregătește și el o lege anti-nostalgie, o gândire bolșevică, prin care să pedepsească nostalgicii comunismului. În realitate, și aceea vizează tot opiniile față de naționalismul socialist al lui Ceaușescu, sau nemulțumiri legitime față de neajunsuri ale capitalismului actual. Căci nu e nimeni la noi nostalgic după etapa internaționalismului comunist sau după Stalin.

Se vor mai trezi românii în ceasul al 12-lea la realitatea noului totalitarism „democratic”? Vor mai avea cum, nefiind lăsați să spună ce gândesc și să se informeze!? Greu de spus, cât vor fi ținuți în priză în încrâncenarea dintre „suveraniști” de carton și „mucușoriști”. Liderii așa zisei mișcări suveraniste par aleși din adins, fie să amăgească oamenii simpli, fie să-i țină departe pe cei decenți.

Aproape în ciuda acelor lideri, există și români care încep să priceapă periculos de multe, care nu se simt reprezentați de oferta partidelor existente. (Oricum, puțini pentru a mai spera ieșirea din neant a altuia nou.) Dar există și puzderia celor care înțeleg prea puțin, dar trăiesc intens politica, redusă la simpatia sau antipatia pentru unul sau altul. La ținerea lor în beznă contribuie atât televiziunile, cât și ziariștii-vedetă, reciclați de la alte partide ca „influenceri” suveraniști. Rolul lor e să-i țină pe acei oameni simpli tot neluminați, dar montați într-o mobilizare permanentă contra altor partide. Sunt mai mulți, dar închei cu un exemplu elocvent.

suveraniștii pro-migrație

Robert Turcescu a trecut și el „de partea poporului”. E cu „suveraniștii”. Și scrie un articol plin de năduf despre muncitorii afro-asiatici în România. (Nu le zice astfel, dar de ei e vorba, că doar nu vin norvegieni.) Cică a dat Bolojan nu știu ce ordonanță, de reglementare a pieței muncii, pentru extra-comunitari. Colonelul și-o fi intrat în rolul suveranist și începe să combată migrația, zic. Ei bine, nu!

Așa ți-ai fi imaginat, că o fi și el atent cum gândesc naționaliștii de prin Europa, dacă tot s-a travestit. Că o să critice guvernul Bolojan că nu oprește eliberarea de permise de muncă pentru asiatici în plină criză, cu fabrici închise, firme falite și spectrul șomajului la ușă… El face exact pe dos.

Turcescu se jelește că guvernul ar vrea să pună bețe în roate samsarilor, care aduc muncitori străini să-i concureze pe români la preț de dumping. A făcut chiar și o listă, care pare primită direct de la ceva patronat, după tonul rigid al formulărilor. Spicuiesc din delirul „opozantului” scandalizat. Cică vor avea de suferit domenii ca: HoReCa, industrie, construcții și agricultură. (De fapt, două din ramuri sunt cei mai mari importatori de înlocuitori.) Se plânge că guvernul nu rezolvă „deficitul structural de forță de muncă”. Păi nu vin frățiorii din SRI Lanka, să-l rezolve!?

Turcescu se plânge că ordonanța lui Bolojan:

„Introduce discriminarea pe criteriul cetățeniei prin restricții contrare dreptului european, care izolează România de capital, servicii și parteneriate internaționale.”

Jos cu discriminarea celor care n-au cetățenie română! strigă din plămâni suveraniștii românilor. V-am spus că suntem un caz unic în toată Europa. AUR are parlamentari, care chiar pledează pentru migrație, ca Mohamad Murad și Mugur Mihăescu. Avem și ziariști din siajul lor, pe aceeași linie, care apără interesele capitalului internațional și local, în dauna muncitorilor români.

Turcescu se mai plânge și că ordonanța introduce un plafon de 200.000 de euro pentru agențiile de recrutare de pe alte continente. Care cică dezavantajează micile firme, care ar fi putut aduce mai ieftin salariați (nepalezi, pakistanezi, indieni…) Colonelul pledează aici pentru firmulițele alea de adus migranți cu acte, care deseori sunt create chiar de primii veniți dintre ei. Genul de firme de apartament, care azi apare, mâine se închide, declară activități fantomă, pentru a face o activitate în sine din importul de persoane din afara UE.

Cam ăsta e nivelul actual al suveranismului la noi în colonie. Și asta la liderii de opinie cu pretenții de intelectuali. Că la firul ierbii sunt doar scandările și înjurăturile.