Din Strategia de apărare națională pe următorii 5 ani

Partidul AUR pozează în apărător neputincios al libertății de exprimare, adversar al corectitudinii politice și al abuzurilor anti-democratice recente. Ar vrea să se opună, dar nu poate, pentru că nu are majoritate. N-are, desigur, nici pârghii să influențeze deciziile Curții Constituționale.

Senatorii AUR s-au abținut aproape toți la votarea legii Vexler 2 în vară. Subiectul nu i-a interesat la data respectivă. N-au avut nici măcar obiecțiile ridicate de Nicușor Dan, în contestația la Curtea Constituțională. După ce președinția a întors legea în parlament, și rumoarea a devenit suficient de mare pe internet, și-au schimbat opțiunea și au votat și ei alături de celelalte două partide suveraniste.

Între cele două momente, cu o lună în urmă, aproape toți parlamentarii AUR au votat pentru Strategia de apărare națională. Un pachet de declarații de intenții, cu noțiuni foarte vagi, ce pot fi forțate să devină pretexte pentru acte de poliție politică. După cum veți vedea, sunt exact genul de noțiuni invocate la eliminarea unor candidați din cursa prezidențială (precedentul Diana Șoșoacă, din octombrie 2024), pentru anularea alegerilor (negarea voturilor obținute de Călin Georgescu în decembrie 2024), respingerea din nou a participării celor doi la alegeri (în martie 2025).

Sunt noțiunile ce se regăsesc în legile cenzurii, de la guvernele Isărescu, Năstase, trecând prin legea lui Crin Antonescu, până la recenta izbândă a lui Silviu Vexler, promulgată de Crăciunul lui 2025. Sunt noțiuni ce pot fi abuzate să justifice persecuții contra unor persoane particulare, transformate în dușmani ai statului, pentru convingeri și păreri politice.

Textul Strategiei, devenită lege, poate fi citit aici. Înainte de a vedea câteva pasaje, să vedem și cum s-a votat. Au fost 360 de voturi pentru, 43 împotrivă și 3 abțineri. Au votat în unanimitate parlamentarii celor patru partide din coaliția de guvernare: PSD, PNL, USR, UDMR. Toți, fără nicio mișcare în front. De la ei n-ai ce să ceri, sunt de acord cu anularea alegerilor, cu prigoana adversarilor și simpatizanților opoziției. Sunt o șleahtă de trădători, care ne-au îndatorat pe mai multe generații și, dacă li se va cere să ne sacrifice în războaiele altora, nu vor ezita.

Din cei 63 de parlamentari AUR, 59 au votat pentru. La fel și fostul lor membru, Gigi Becali. S-au pronunțat împotrivă Mihai Neamțu, Emil Dârlău, Andrei Gușă și Corneliu Negru.

Toți deputații și senatorii SOS au votat împotrivă, la fel și aproape toți de la POT (s-a abținut 1 din 11). În urma pierderii de membri, cele două formațiuni nu mai au numărul necesar unui grup parlamentar în Senat. Acolo s-a format, din transfugii lor, grupul PACE, condus de Ninel Peia. Și acest nou grup a votat preponderent contra strategiei (6 din 8). Cei doi lipsă sunt o abținere și un vot pentru strategie de la Clement Sava. (Fostul asistent personal al Dianei Șoșoacă, introdus în parlament de SOS, și cu ani înainte, purtător de cuvânt al lui Nati Meir.)

de ce contează

Evident, o strategie națională nu va spune niciodată că recomandă cenzura, anularea alegerilor sau procesele pentru delicte de opinie. Și nici nu va conține pedepse cu închisoarea pentru faptele, pe care își propune să le combată. Asta fac alte legi. Dar când pretinzi că ești contra acelor legi, dar votezi strategia din spatele lor, e o contradicție.

Aceeași problemă apare în lanțul legilor cenzurii încă de la Legea Siguranței Naționale din 1991. E o lege mai veche și decât Constituția post-decembristă. Legea respectivă își propunea să combată simultan și atacurile la suveranitatea națională, și o listă de concepții clasate ca „extremiste”. Timp de un deceniu, ea a rămas doar o declarație de intenții bune, la modul general; pentru că nu începuseră să apară legi care să pedepsească delictele de gândire sau de asociere.

Când s-a votat acea primă strategie, la un an și jumătate de la Revoluție, nimeni nu își imagina că ne vom mai întoarce la a nu avea alegeri libere. Sau că se vor face dosare opozanților pentru opiniile lor. Între timp, deja am trecut prin experiențe de acest gen. Și era datoria tuturor parlamentarilor, de la putere și din opoziție, să ceară explicarea unor termeni juridici, astfel încât să nu poată fi interpretați abuziv.

câteva pasaje

Cele 43 de pagini ale Strategiei Naționale de Apărare pentru 2025-2030 abundă în referiri la pericolul reprezentat de Rusia. Nimic neașteptat, orice justificări de context ar invoca Rusia, tehnic, a inițiat cel mai mare război din Europa de după al doilea război mondial, într-o țară din vecinătatea noastră. E rațional să figureze masiv într-o strategie de profil, deci nu voi comenta acel aspect. Deși, parcă tonul e cam inflexibil pentru puterile noastre, fără să ia în calcul tratativele de încheiere a unei păci negociate, pentru care pledează Statele Unite (măcar declarativ).

Ne axăm doar pe pasajele problematice pentru libertatea de exprimare și statutul nostru oficial de „democrație hibrid”.

Strategia introduce conceptul de independență solidară, explicat ca „preferința pentru acțiunea în cooperare cu aliații și partenerii României, dar și dezvoltarea capacității de a acționa independent pentru protejarea interesului național (…)”. E o condiționalitate introdusă descrierii din Constituție, că suntem un stat independent (chiar din articolul 1). Acolo, independența nu era legată de solidaritatea cu aliații.

Strategia prevede că ar fi previzibile creșteri ale „radicalizării, consolidarea curentelor și mișcărilor extremiste, radical-populiste, antisistem și antidemocrație”. Iar acelea vor folosi „discursul care instigă la ură, rasism și xenofobie”.

În sine, intențiile par generoase, dorind să promoveze moderația și toleranța. Intenții pozitive, pentru pacea socială. Dar sunt noțiuni nedefinite, care pot fi interpretate în fel și chip, în situații concrete de viață. De exemplu, partidul AUR s-a definit metaforic ca „un partid antisistem”. La fel au fost descrise și alte partide, de diverși comentatori, de la PPDD-ul lui Dan Diaconescu, la USR sau SOS. Nu înseamnă anti-democratice, căci „sistemul” e descris cu totul altfel în limbajul gazetăresc.

Sintagma „discursul urii”, tradusă din engleză, e încă și mai greu de calificat. Mulți din cei implicați în politică își acuză adversarii că sunt animați de ură. Activiștii din organizațiile LGBT forțează echivalarea oricăror rezerve la agenda lor cu „discursul urii”. La fel și conceptul de „xenofobie”, poate fi abuzat pentru a suprima discuții legitime, legate de migrația în masă, la care însăși strategia se referă în alte locuri.

Alte realități foarte controversate apar și ele ca pericole de apărare: „efectele schimbărilor climatice și posibila reapariție a unor pandemii”. Inutil să spunem cât de împărțite sunt opiniile atât în rândul specialiștilor în științele naturii sau medicină, dar mai ales în rândul populației despre cele două. Înseamnă, oare, că statul va considera pericole de ordin militar opiniile sceptice la adresa impactului unor activități umane asupra încălzirii globale?

Riscă să devină fermierii, care se opun unor restricții în creșterea vacilor, sau șoferii afectați de politicile de mediu, un fel de inamici ai statului? La fel și cei care ar nega pericolul unui virus sau obligativitatea vaccinării? De remarcat și corelarea „schimbărilor climatice” cu „presiunea migraționistă”. Un pretext, de care am vorbit de mulți ani, că va fi invocat de planificatorii globali ca justificare a migrației în masă. (Strategii ONU sau ai Forumului Mondial de la Davos vorbesc de mulți ani de „refugiați climatici”, populații întregi afectate de penuria de apă sau de recolte din regiunile lor.

Strategia numește fără echivoc Federația Rusă principala amenințare la adresa securității naționale. Mă pot gândi la lucruri mai grave, ca declinul demografic sau eșecul sistemului de educație, care periclitează viitoarele generații; sau supra-îndatorarea. Dar să admitem că suntem într-o alianță politico-militară și Rusia e văzută ca un potențial pericol militar.

„Este de așteptat ca Federația Rusă să intensifice acțiunile hibride, desfășurate direct și prin interpuși, împotriva unor state membre NATO, inclusiv împotriva României la limita aplicării articolului 5 al Tratatului nord-atlantic.”

Fraza sună cât se poate de îngrijorător. Faimosul articol 5 se referă la intervenția unor țări aliate în sprijin reciproc, atunci când sunt atacate. Nu e o garanție, pentru noi, decât la modul ipotetic, dar poate fi o obligație. Aici se lasă impresia că România ar putea fi cândva determinată să intre într-un conflict militar, pentru că altă țară din alianță se consideră victima unui „atac hibrid”? Adică dacă Letonia spune că a fost atacată de boți pe TikTok…. E cu totul altceva decât înțelegeam noi acel punct la data aderării la NATO.

În sine, nu e deloc neplauzibil că o țară rivală ar putea încerca să influențeze opinia publică de la noi. Cu siguranță, Rusia are un aparat de propagandă și poate acționa pe rețele de socializare, în presă și prin alte mijloace. Dar mai trebuie și dovedit că a avut o implicare determinantă, de natură să justifice anularea alegerilor în 2024. Deocamdată, la peste un an după, opinia publică nu a văzut dovezi convingătoare în acest sens.

E uimitor că partidul AUR, care pretinde că a vrut „turul 2 înapoi” pentru Călin Georgescu, votează o strategie pentru următorii 5 ani, în care apar chiar motivele invocate la anularea alegerilor! Chiar de așa zisul „război hibrid” a fost vorba în versiunea oficială. Și exact pasajul următor descrie ce a pretins CCR că vrea să prevină prin invalidarea acelui tur 1, câștigat de Călin Georgescu:

„De asemenea, utilizând tot mai mult noile tehnologii, (Rusia) ar putea recurge la: (…) acțiuni avansate de manipulare – menite să altereze percepțiile asupra realității, să discrediteze autoritățile române și să afecteze procesele de luare a deciziilor de nivel strategic.”

Este exact teza oficială: tiriboții ruși au luat mințile oamenilor de pe TikTok, le-au alterat percepția asupra realității, și i-au făcut să-l voteze pe Georgescu. (E adevărat că, deocamdată, n-au arătat și dovezi, dar ei asta susțin.) Cum explică George Simion și partidul lui votul pentru așa ceva, în strategia de aici încolo!? Nu era mai logic să ceară măcar niște amendamente, care să prevină folosirea abuzivă a unor astfel de presupuneri?

Dar nu e vorba doar de partide, ci și de oameni de rând. Cum distingi între critica firească la adresa guvernului și o acțiune de discreditare a autorităților!? Strategia lasă loc pentru justificarea implicării instituțiilor de forță contra populației nemulțumite, prin presupunerea că doar mânat de Rusia cineva poate găsi ceva de criticat la actuala putere.

„O eventuală extindere a conflictului militar din Ucraina, către zone din proximitatea țării noastre, ar reprezenta o amenințare majoră la adresa securității României.”

Fraza în sine e aproape un truism, ceva de domeniul evidenței. Dar nu se precizează dacă acele zone se referă la părți tot din Ucraina sau alte locuri, ca Republica Moldova sau Marea Neagră. Mai mult, nu reiese din frază, dacă simpla avansare de acest tip presupune măsuri concrete.

Războiul hibrid revine în strategie, produs de „actori ostili”. Observați că lipsește atributul „actori statali”, deci pot fi orice, de la persoane, instituții de presă, partide, asociații civice. Ei s-ar manifesta prin: „dezinformare, fake-news, manipularea spațiului informațional, influențe maligne (…)”. Cine decide ce e știre falsă? Știm de la pandemie încoace: decid „verificatorii de adevăr”. Ce e manipulare în dezbaterea electorală, când fiecare încearcă să convingă cât mai mulți alegători să îl voteze?

În același pasaj, găsim și motivele invocate de Curtea Constituțională în motivația dată după eliminarea Dianei Șoșoacă din cursa prezidențială, în octombrie 2024. Atunci, CCR a lansat inovația juridică, potrivit căreia ți se iau drepturile cetățenești, dacă critici Uniunea Europeană sau NATO. În noua strategie avem o fuziune între imixtiunile online imputate campaniei lui Georgescu și acel gen de abateri de la dogma apartenenței României la cele două instituții.

„Agresiunile din zona informațională au ca scop modelarea și/sau influențarea percepției publice, în vederea subminării coeziunii sociale și a încrederii în instituțiile democratice, în UE și în NATO. De asemenea, pot produce polarizare și falii ideologice.”

Observăm că devin o chestiune de siguranță națională nu doar euro-scepticismul sau pacifismul. Dar apare și sugestia totalitară a unui presupus consens asupra unei ideologii de stat. Pentru că, într-o democrație, nu e ceva ieșit din comun la existența unor polarizări și falii ideologice. E chiar forma de existență a partidelor politice și a grupării votanților lor. Democrație fără ideologii diferite și polarizare nu există.

De dragul „consensului”, cum se spunea în 1990, pe vremea lui Iliescu, România e decuplată și de la dezbaterile politice din Uniunea Europeană. Pare că, în viziunea „strategilor noștri”, de acolo ne-ar veni niște pericole la adresa monolitului de viziune al coaliției de guvernare, de care ar trebui să ne îngrădim, nu să participăm la frământările contemporane:

„Radicalizarea, la nivel european, a discursurilor și ideologiilor politice, ascensiunea populismului și a extremismului, polarizarea societăților, prin provocări majore pentru securitatea europeană și a României, amplifică tensiunile sociale, erodează consensul politic și cresc riscul de expunere la influențe externe ostile.”

Sunt conștienți parlamentarii AUR, care au votat senin strategia, că sunt etichete, pe care presa guvernamentală le aplică lor, în mod curent? Nu e descris George Simion ca un populist!? Și ce înseamnă radicalizare, pentru discursul ideologic din Europa? Viktor Orban o fi considerat radical? Dar Georgia Meloni? Deja sunt doi din liderii țărilor membre, dar mai pot fi găsiți și alții.

Politizarea strategiei de apărare revine în mai multe locuri. E o împletire între militărie și orientarea declarată a coaliției de guvernare, care se referă la adversarii ei din opoziției ca populiști și anti-europeni. E deja grav că asemenea referințe ajung într-o strategie a forțelor armate, care n-ar trebui să aibă legătură cu certurile între partide. Dar de ce votează opoziția texte program ca acestea? cu trimiteri amenințătoare la:

„Tendințele de populism, curentele anti-europene și anti-UE, polarizarea politică și presiunile asupra statului de drept, în unele state membre UE pot contribui la fragmentarea proiectului european (…).”

Dar dacă ar cere o forță politică un referendum pentru ieșirea din UE, ca în Marea Britanie? Ar fi considerat război hibrid sau dezbatere onestă? Pentru că fraza următoare introduce un bemol, spunând că n-ar trebui inhibate dezbaterile oneste. Din alt unghi mitingurile pe tema Justiției, făcute după documentarul Recorder, au fost interpretate de unii ca „presiuni asupra statului de drept”. Opinia unora e „presiunea” altora.

Strategia menționează „migrația ilegală” ca risc la securitatea națională. Dar imediat, contracarează revenind la ideologia coaliției majoritare:

„O tendință îngrijorătoare este instrumentalizarea migrației ilegale și a nemulțumirilor sociale interne conexe, pentru a alimenta discursul extremist.”

Deci opoziția chiar și la migrația ilegală e pasibilă de a fi clasată ca alimentare a discursului extremist. Nu mai ai voie să te opui nici ilegalității, fără să riști să devii suspect. Ai voie să fii îngrijorat de invazia rusă, aceea nu se cheamă instrumentalizare politică a unei temeri. Dar e o problemă, dacă exprimi nemulțumirile sociale, produse de fenomenul migrator.

Dar dacă vrei să te referi și la migrația legală? (Ceva ce George Simion și partidul lui oricum nu fac decât sporadic.) Aceea e tot un subiect politic legitim și firesc în toată lumea euro-atlantică. Pentru că migrația legală e aprobată de politicieni, cuantumurile sunt decise de niște miniștri, la fel și cotele de migranți ilegali preluați prin redistribuire în interiorul UE, care astfel intră în legalitate. Acelea toate sunt decizii de ordin politic, care pot și trebui să fie contestate, supuse dezbaterii libere, „oneste”, cum se scrie în strategie. Dacă discuția despre migrația ilegală îngrijorează autorii strategiei, ce s-ar spune de discuția despre formele ei legiferate de semnătura ministrului Muncii?