12. Tucker Carlson: prea mare pentru a fi amuțit

Episoadele anterioare:

La mijlocul anilor 80, Ronald Reagan l-a instalat pe Dick Carlson într-un post de conducere în Agenția de Informații a Statelor Unite. Organismul a fost brațul de propagandă al Americii către blocul comunist, creat în 1953, odată cu începerea războiului rece. Structura a crescut la peste 6.000 de angajați și un buget de peste 1 miliard de dolari, în momentul prăbușirii comunismului în Europa. Se poate spune că atunci și-a atins obiectivul. Dar a mai continuat să funcționeze un deceniu după, ghidonând tranziția în Europa de Est. Apoi, fondurile USIA au putut fi redirecționate spre alte proiecte de influențare globală, ca USAID.

Agenția de Informații coordona mai multe structuri de propagandă. Între ele: editare de cărți și reviste, producție de documentare, conferințe, mape de presă și programul de burse Fulbright (acordate multor viitori lideri din presă și politică din Europa de Est). Senatorul care a dat numele bursei e o rudă prin alianță a familiei Carlson. Dar perlele coroanei erau posturile de radio Vocea Americii și Europa liberă, care emiteau (deseori bruiate) în țările comuniste. Dick Carlson era deja un ziarist reputat, când a devenit director la Vocea Americii, poziție deținută până la dezintegrarea URSS, în 1991. Postul de radio era un colos global, cu 3000 de angajați.

Reagan a fost urmat la Casa Albă de fostul șef al CIA, George Bush (senior). Acesta l-a numit pe tatăl lui Tucker Carlson ambasador în Seychelles, după închiderea postului de radio. Legăturile lui cu CIA au fost destul de străvezii și au continuat în post-comunism. În Rusia lui Elțin, când tranziția la capitalism era coordonată de sfătuitori americani neo-liberali, ca Jeffrey Sachs, Dick Carlson a condus institutul de stat Intermedia, care face sondaje în 75 de țări.

A fost epoca în care, din privatizări și inginerii financiare, s-au născut marii oligarhi din Rusia, prin tranșarea resurselor naturale și a vechii industrii comuniste. Cei mai de succes dintre ei aveau origine evreiască, la fel cum aveau și finanțatorii din Occident, care îi sprijineau să acapareze acele părți din economia Rusiei. Dar Carlson senior nu putea fi suspectat de prejudecăți în această direcție, cum a început să fie acuzat fiul, în ultimele luni. În 1990, Dick Carlson a fost chiar invitat să țină un discurs în Knesset, în calitate de director al Vocii Americii.

Conexiunile cu spațiul ex-comunist au continuat. Tot la începutul anilor 90, tânărul Viktor Orban primea o bursă, nu de la Fulbright, ci direct de la George Soros, viitorul să rival. Firește, între timp, Orban a devenit un naționalist, critic la adresa globalismului și UE, în relații cordiale cu Putin, Trump și Netanyahu. Octogenarul Dick Carlson (decedat în 2025) a figurat în consiliul de administrație al unei firme de lobby în SUA, din partea guvernului maghiar. Fiul, Tucker, e un admirator și promotor al lui Orban, pentru care a participat și la mitinguri electorale, strecurând chiar unele din aluziile lui revizioniste. Dar să începem cu începutul.

o carieră strălucită

Așadar, deși părinții divorțaseră, Tucker Carlson a crescut într-un mediu privilegiat, între oameni bogați și bine conectați în politică și servicii secrete. Pedigriul sau pilele l-au ajutat să intre în presă, dar și-a croit un nume pe baza talentului să incontestabil. Înainte de anii 2000, opiniile lui apăreau ca editoriale în unele din cele mai mari publicații ca: New York Times, Wall Street Journal sau American Spectator.

Au urmat apoi cinci ani în care devine comentator și vedetă al celor mai mari televiziuni ale stângii: CNN, MSNBC și PBS (postul public, echivalent al TVR). A lucrat cu alți lideri de opinie, care între timp i-au devenit rivali. După toate aparențele, era deja în linia neocon a lui Bush. (Să nu uităm că CNN a susținut cu entuziasm războaiele din Irak, Afganistan și restul campaniilor.) Și-a făcut propria publicație online, în asociere cu un fost asistent al neoconului Dick Chaney, mâna dreaptă a lui Bush junior.

Aproape un deceniu și jumătate Tucker a fost vedeta cea mai populară a televiziunii lui Rupert Murdoch, Fox News. Un post cu orientare republicană, neocon, care a avut un rol major în ambele victorii ale lui Donald Trump. Totuși, între militariștii de acolo, Carlson se remarca drept o prezență umană, cu simțul umorului, autor al celor mai savuroase ironii la adresa noii stângi woke.

În cele două decenii de prezență pe micul ecran, cu emisiune proprie, Tucker Carlson și-a exersat un dar oratoric ieșit din comun. A devenit, fără discuție, un lider de opinie în America, probabil cel mai influent pentru jumătatea dreaptă a electoratului. E bine documentat, are argumente logice, pe care le livrează ludic, lasă stânga în offside prin evidența unor întrebări retorice de bun simț. Vorbește excelent, dar știe să și asculte, în unele din cele mai de succes interviuri. În ciuda originilor elitiste, e popular și empatic. Chiar când atinge subiecte tabu, rămâne echilibrat, ceea ce îi acoperă de ridicol pe cei care îl acuză de extremism.

E atât de popular, încât s-a vorbit de o posibilă candidatură la prezidențiale sau ca vicepreședinte. Chiar dacă nu va intra în arenă, cuvântul lui va cântări greu pentru candidatul republican, pe care ar alege să îl susțină sau să îl critice în 2028. Deocamdată, mizează pe JD Vance, pe care l-a promovat masiv, aflat în pole position la succesiunea lui Trump. Tentativele de a-l cenzura au eșuat, pentru că are de unul singur audiențe mai mari decât televiziunile, fiind într-o poziție similară cu băncile „prea mari pentru a da faliment”.

„radicalizarea” lui Tucker

Fox News nu a depășit niciodată formatul unei televiziuni de partid. Cadrul ei rigid a și născut nișa presei alternative de dreapta, pe internet. Treptat, însă, încă înainte de despărțirea din 2023, Tucker Carlson s-a detașat ca o voce independentă, cu propriile păreri. Devenise între puținii suportabili și citați de dreapta alternativă.

Una din temele pe care a reușit să o aducă pe televiziuni a fost opoziția contra migrației în masă. Inițial, s-a axat pe o parte mai mică a ei: migrația ilegală. Așa cum fac și cele mai prudente (ca să nu spunem prefăcute) partide suveraniste din Europa. Apoi, a început să se refere tot mai mult la consecințele demografice și culturale, pe care importul unor populații de origini foarte diferite le produc. Consecințe, care nu depind de forma juridică, legală sau ilegală, prin care se face instalarea.

Când era la Fox, Tucker ambala aceste îngrijorări în logică electorală. Importul de străini apărea ca un plan al Partidului Democrat de schimbare a echilibrului, fiind dovedit statistic că noii veniți votează cu cei care susțin granițele deschise. Chiar și așa, era acuzat că, în subtext, face trimiteri rasiste. Tema migrației era deja în fruntea preocupărilor, la alegerile din 2016, când Trump promisese să ridice zidul. Dar a devenit una dramatică după cei patru ani în care administrația Biden lăsase cu totul granițele libere pentru o invazie cu aspectul unei cuceriri.

În 2020, principalul redactor al monoloagelor lui Tucker a demisionat după ce a fost demascat că frecventa forumuri radicale sub pseudonim. Blake Neff absorbea astfel informații din mediile Alt Right, care nu puteau apărea la televizor. Între timp, Blake Neff, a ajuns la conducerea organizației lui Charlie Kirk, TP-USA, și polemizează cu Candace Owens. Vedeta de culoare susține că Neff are conexiuni cu armata, ca fost expert militar, și că e implicat în mușamalizarea asasinării lui Charlie Kirk.

Concedierea intempestivă a lui Tucker Carlson de către Fox News în aprilie 2023 a rămas un scandal plin de mistere. Dar s-a dovedit păguboasă pentru postul lui Murdoch, care a alunecat spre irelevanță pentru o parte din public. În schimb, cariera de jurnalist independent a lui Carlson se dovedea spectaculoasă. Marile lui reușite online abia începeau de aici încolo.

o influență globală

Tucker Carlson are aproape 17 milioane de urmăritori pe X, 5 milioane pe YouTube și peste 3 milioane pe Facebook. Unele din emisiunile sale ating audiențe amețitoare, ce depășesc trusturi întregi de presă.

Interviul cu Vladimir Putin, din februarie 2024, a fost de pomină, o prezentare epică a istoriei din perspectiva președintelui rus. A fost văzut de 216 milioane de persoane pe X și 22 de milioane pe YouTube, fără a mai socoti numeroasele repostări cu subtitrări și dublaj de pe multe alte canale. E, probabil, cel mai vizionat interviu din istoria presei. Media oficială l-a întâmpinat scandalizată, cu eticheta de „putinism”; în condițiile blocadei informației, inclusiv a unor site-uri de stat ruse. Dar era ce ar trebui să facă orice ziarist: să ia interviuri și să ofere poziții din unghiuri variate, de interes pentru public. Că acel interes există, o dovedesc audiențele.

Cu aceeași ocazie, Tucker a completat prezența la Moscova și cu unele impresii laudative din oraș. S-a arătat încântat de curățenie, de siguranța pe stradă și la metrou, în contrast cu orașele vestice „diversificate”, cu pereți acoperiți de graffiti, cu oameni ai străzii, drogați și violență. Remarcile despre cumpărăturile accesibile la supermarket i-au atras noi critici din partea presei americane liberale, cu previzibila: „propagandist al Kremlinului”. La fel a fost primit și interviul cu președintele iranian Masoud Pezeshkian, în preajma bombardamentelor ordonate de Trump și Netanyahu.

Pare un detaliu, dar are semnificații istorice. Cel puțin după al doilea război mondial, generațiile de americani au crescut cufundate în vraja excepționalismului american. O mândrie patriotică îndreptățită răzbătea din filme, prezențe la Olimpiadă, la intonarea imnului înainte de meciuri, sau pe 4 iulie, în felul cum steagul era fluturat sau imprimat pe cele mai neașteptate obiecte comerciale. Admirația pentru America a fost, și încă mai e, un produs cu succes și la export. Mai ales republicanii sunt partidul votat de patrioți.

Dar, la firul ierbii, țara dă numeroase semne că e un imperiu în declin, cu multe boli, de care americanii săraci și din clasa de mijloc se plâng tot mai deschis. Era de negândit acum un deceniu-două, ca vedetele Americii sau Europei de Vest să se uite admirativ la Rusia și la țările „autoritariste”. Nu pentru a propune renunțarea la pretinsa democrație americană, dar măcar pentru a observa descumpănite că în unele privințe Occidentul se prezintă deficitar.

tabu-ul ajunge în Congres

Nici cât a fost la Fox, nici peste un an după ce a devenit independent, Carlson nu a trecut peste linia roșie a discuției critice despre Israel. Presiunea creștea, încă înainte de reaprinderea conflictului cu Hamas, căci subiectul era intens dezbătut în dreapta alternativă de pe internet. Între groyperii lui Nick Fuentes apăruseră chiar teorii conspiraționiste despre Tucker; mai ales după ce purtase o brățară din șnur roșu, de tipul celei pe care a promovat-o Madonna, ca însemn cabalist, care ferește de deochi.

Tucker încerca să ajungă la publicul tânăr din online, mai radical și cu așteptări diferite de ale bătrânilor din fața televizorului. A venit până în România pentru un interviu penibil de amical cu Andrew Tate în primăvara lui 2024. (Altul care a avut tată în CIA.)

În vara aceluiași an, realizează un interviu cu Thomas Massie, cel mai nesupus membru al Congresului. Un republican cât se poate de moderat, dar care ține la principiile lui și se opune risipei bugetare. Interviul a conținut, pe neașteptate, o secvență istorică, atunci când parlamentarul a dezvăluit că fiecare coleg din partid are un fel de „bonă de la AIPAC”. Organizația de lobby pentru prietenia cu Israel se laudă cu o influență covârșitoare asupra politicii americane de ambe culori. (95% din candidații susținuți de ea ajung parlamentari.) „Bona” îl preia pe parlamentar de la intrarea în politică, îl duce în excursii de „lămurire” în Israel, îl ajută la strângerea de fonduri pentru campanie, se asigură că nu votează nimic defavorabil și că nu „spune ce nu trebuie”.

Secvența a bubuit în mediul online, fiind prima recunoaștere din interior a unui mecanism bănuit și acuzat de „conspiraționiști”. Abia peste un an, în vara lui 2025, un Tucker care între timp trecuse binișor peste acea linie roșie, îl invita pe expertul în problemă: politologul John Mearsheimer.

Profesorul de la Universitatea din Chicago scrisese încă din 2006 o carte fundamentală pe subiect, împreună cu Stephen Walt, de la Harvard, publicată în 2007. „Lobby-ul israelian și politica externă americană” e o carte de 500 de pagini, din care ultimele 200 sunt doar notele de subsol, care susțin fiecare afirmație.

Cartea a fost combătută cu vehemență de lobby-iști, s-a auzit inevitabil și acuza de antisemitism. O absurditate, mai ales în condițiile în care co-autorul Walt e căsătorit de decenii cu o evreică. Cel mai virulent a fost Alan Dershowitz, care a scris și o carte de răspuns. Dershowitz, care a fost avocat pentru Mossad, Donald Trump și Jeffrey Epstein, între alții, a apelat la acesta din urmă pentru a-l defăima pe Mearsheimer, după cum s-a aflat din mailuri recent scoase la iveală. Dershowitz a mărturisit că el i-a făcut cadou, ca suvenir, tricoul cu însemnele Armatei Israeliene, în care apare Jeffrey Epstein, într-o celebră poză. Același avocat a fost el însuși acuzat că a beneficiat de servicii de masaj acasă la Epstein, dar a insistat că „am avut tot timpul chiloții pe mine…”.

Cartea a fost ușor acoperită de vuietul presei, și puțină lume a ajuns să știe de ea. (Poate ar merita o prezentare separată, chiar dacă au trecut două decenii și cifrele au evoluat.) Însă puterea audio-vizualului e mult mai mare. Dezvăluirea lui Thomas Massie din interior a avut un ecou semnificativ. Donald Trump s-a lepădat de el și a început să îl atace, deși era atunci singurul parlamentar care urma linia autentică MAGA. Avea să fie și cel care a insistat pentru dezvăluirea arhivei Epstein, alt pocinog în care imaginea lui Trump e șifonată grav.

Marii sponsori ai lui Donald Trump s-au unit într-o campanie disproporționată contra lui Thomas Massie, în statul Kentucky. Au plătit reclame de 300.000 de dolari în care îl numeau „un radical anti-Israel”. Doar pentru alegerea acelui post senatorial au pus la bătaie 2 milioane de dolari. Între donatori au fost Paul Singer, un speculator bursier, vechi prieten cu Trump, și Miriam Adelson, cetățean israelian, patroană de cazinouri și a unui club de baschet din NBA.

În 2025, o altă membră a Congresului a preluat tema chiar mai vehement. Marjorie Taylor Greene a început să fie o critică deschisă a parteneriatului cu Israel și să ceară înregistrarea AIPAC ca organizație a unui stat străin. Massie și Greene sunt și singurii republicani din Congres nefinanțați de respectiva organizație de lobby. Erau, pentru că între timp, MTG și-a anunțat o surprinzătoare retragere din politică, pentru a se dedica familiei și a scăpa de uriașele presiuni puse asupra ei.

Chiar și așa, apariția celor doi rebeli marchează o cotitură importantă, prin joncțiunea între opoziția din subteranele internetului și prima scenă politică a țării. Thomas Massie e deja un posibil viitor candidat la prezidențiale, care ar putea uni părți importante din facțiunile republicane și să atragă independenți. Împreună cu MT Greene, se alătură micii grupări din celălalt pol, ilustrat de Ilhan Omar sau AOC, care critică alianța cu Israel.

Marjorie Taylor Greene participase chiar la o conferință organizată de Nick Fuentes în 2022, împingând foarte departe limitele acceptabilului pentru politica mainstream. S-a distanțat de excesele acestuia, imediat ce a fost asaltată de presă, și au urmat ani de atacuri ale lui Fuentes la adresa ei.

încă un pas la dreapta

În septembrie 2024, Tucker Carlson mai împingea puțin limitele pentru publicul mainstream, prin invitarea lui Darryl Cooper. Cunoscut după ciudatul său pseudonim Martyr Made, e o prezență neobișnuită între realizatorii de conținut video pe internet. Se poate spune că e un istoric autodidact, care a realizat documentări de nivel academic pentru subiectele pe care le prezintă în format audio.

Filmele lui au durate neobișnuit de lungi (de la 2, la peste 5 ore), uneori grupate în serii mai lungi, de zeci de ore, în care cercetează în cel mai mic detaliu subiectul. Folosește o documentare masivă și inedită, în fiecare oră de emisie vărsând rafturi întregi de cărți. Tonul e echilibrat, cu un efort aparte pentru a reflecta ambele tabere, cum a procedat în delicata istorie a sionismului, care include numeroasele masacre de ambele părți, între israelieni și palestinieni.

Aplecarea pentru studiul istoriei războaielor mondiale l-a adus pe listele negre ale organizațiilor de monitorizare. Așa că militanții woke au luat foc, când Daryl Cooper a apărut la Joe Rogan sau Tucker Carlson. Asta deși, nu e ce se cheamă un „negaționist”, ci un revizionist al anumitor narațiuni privind geopolitica epocii.

Cooper l-a descris pe Winston Churchill ca „marele rău-făcător” din povestea celui de-al doilea război mondial. Merge în această privință pe cărări bătătorite de britanicul David Irving, preluate parțial și de americanul Pat Buchanan. Interpretările diferite asupra războiului mondial nu sunt noi în sine, dar sunt o mare surpriză pentru publicul larg american, marcând o notabilă schimbare de mentalitate la schimbul între generații.

De exemplu, încă înainte de căderea URSS, fostul ofițer GRU Victor Suvorov, fugit în Occident, scrisese cărți în care contrazicea parțial versiunea clasică despre declanșarea celui de-al doilea război mondial. În „Spărgătorul de gheață”, carte din 1989, Suvorov susține că Stalin pregătea de mai mulți ani un atac surpriză contra Germaniei, dejucat prin declanșarea operațiunii Barbarossa.

În ciuda sfidării unor dogme ale istoriografiei post-belice, Darryl Cooper e un moderat. În afara calității documentării, are un stil captivant ca povestitor, presărat cu secvențe emoționante, de un profund umanism. Cum sunt cele din seria despre viața socială în Statele Unite, din care răzbate multă compasiune față de dramele muncitorilor și claselor sărace. Aceste teme au fost capturate de stânga, în ultima jumătate de secol, și reprezintă o altă schimbare de perspectivă din partea noii drepte.

Cu totul tulburătoare e și ediția dedicată grozăviilor din închisorile comuniste, alt subiect care ajunge în premieră la urechile noilor generații de americani. Ultima, din cele patru ore de documentar e dedicată abisului din Închisoarea Pitești. Observați contrastul față de investițiile uriașe în popularizarea dramei holocaustului, prin industria de film și TV, școli, multiple evenimente anuale, politicieni și instituții ale tuturor statelor din Europa și America de Nord.

În schimb, suferința produsă de comunism a rămas necunoscută occidentalilor, nu a făcut obiectul niciunui efort de cultivare din partea statului român, nici către exterior, nici pentru noile generații de români. De un deceniu, a intrat într-o etapă chiar de filtrare și prohibire sub pretextul luptei cu fascismul de dinaintea comunismului. Astfel, subiectul ajunge să fie tratat ca inedit, prin mijloacele unor amatori occidentali, care îl descoperă pur întâmplător în biblioteci.

Încă există acest monopol al suferinței exemplare. Tinerii occidentali, care devin cei mai progresiști, își justifică totala intoleranță față de orice valori conservatoare, patriotice, creștine, prin opoziția lor sinceră și intens emoțională față de răul suprem: „naziștii”. Etichetă, pe care o aruncă isteric oricui, de la banali naționaliști la cineva care s-ar opune schimbării sexului copiilor. Acea pagină de istorie a fost abuzată atât de noua stângă (pentru a zdrobi opoziția la cele mai radicale programe de transformare socială), dar și de statul Israel, pentru a-și justifica expansiunea și abuzurile.

Asistăm la o schimbare de mentalitate, la nivelul noilor generații de americani. Spectrul reacțiilor e mai larg și încă n-a fost cercetat sociologic sistematic. Unii sunt doar epuizați de folosirea în exces a pedagogiei holocaustului pentru cauze politice curente. Alții cad în excesul de a-i respinge cu totul virtuțile pilduitoare. Unii își descoperă interesul pentru alte drame contemporane, mai actuale, inclusiv din țări bombardate de America în ultimele decenii.

genocidul care a schimbat tot

În ciuda barajului nerușinat al presei mari, o tragedie contemporană răzbătea tot mai mult în conștiința vinovată a planetei. Genocidul din Gaza, dus deja de peste doi ani de Israel, a produs o schimbare lentă dar de profunzime a opiniei publice. Și a adus mai aproape părțile nealiniate ale dreptei și stângii americane, deși încă despărțite de o animozitate ireconciliabilă.

În primul an, intervențiile lui Tucker Carlson pe subiect au fost mai rezervate. Încă dintr-un interviu din februarie 2024, avertiza că „America își pierde autoritatea morală” dacă nu cere încetarea focului. Subiectul avea să îl preocupe masiv din 2025, când a realizat o serie de emisiuni cu mare impact. A fost printre puținii care au făcut interviuri cu creștinii din Palestina ocupată. A atacat chiar tezele sionismului creștin, într-o confruntare memorabilă cu senatorul Ted Cruz.

În 2025, Tucker și alți câțiva ziariști onești au renunțat la teama de represalii din partea presei dominante și au început să trateze tot mai insistent subiectul. Audiența a crescut, dovedind interesul foarte mare al publicului global, față de ceva vizibil cenzurat și distorsionat de „presa serioasă”. Poziția tot mai atentă la suferința palestiniană a lui Carlson a marcat o divergență în creștere față de Donald Trump. Președintele se arată din ce în ce mai vulgar și cinic, vorbește fără ocol de transformarea Gazei într-un proiect imobiliar pe litoral. Care să aducă bani și turiști, după alungarea în toate zările a localnicilor înfometați.

Ce se întâmplă acolo, nu mai poate fi descris decât ca al doilea Holodomor – un act barbar de înfometare în masă și epurare etnică. Tucker Carlson a fost între puținii jurnaliști onești, care l-au prezentat, prin intermediul unor interviuri remarcabile.

În decembrie 2025, a invitat-o pe Francesca Albanese, raportorul ONU, care a povestit despre uimitoarea situație în care se găsește. (Interviul, în a doua oră de program a emisiunii.) Pentru că a întocmit rapoarte privind genocidul (ca muncă voluntară, nefiind salariată pentru acel efort), Statele Unite au trecut-o pe o listă a indezirabililor, laolaltă cu teroriștii.

Astfel, reputata juristă italiană, care are o fiică cetățean american, nu mai poate face transferuri bancare cu aceasta, pentru că e considerată un pericol la siguranța națională a SUA prin criticile aduse Israelului. America e departe de statutul arogat până foarte recent, de campioană a apărării democrației și dreptului internațional. Iat-o acum în represalii active contra celor de la ONU, care îndrăznesc să vorbească despre genocid.

Zilele trecute, șeful Externelor, Marco Rubio, a emis un halucinant decret, prin care anunță sancțiuni contra unor judecători de la Tribunalul Penal Internațional:

„Acești indivizi s-au implicat direct în eforturile Tribunalului Penal Internațional de a investiga, aresta, deține sau judeca cetățeni israelieni, fără consimțământul Israelului, votând în majoritate pentru decizia contra apelului depus de Israel pe 15 decembrie”.

Fraza de mai sus, din documentul diplomației americane, împletește absurdul cu umorul involuntar. Putem deduce că, dacă judecătorii votau pentru acceptarea recursului făcut de Israel, nu mai deveneau dușmani ai Americii. Represaliile la adresa magistraților de la Haga sunt ambalate de Rubio, în fraza următoare, într-o sforăitoare grijă pentru „un precedent periculos”, care ar fi procesul deschis de Africa de Sud. (Desigur, pentru o țară complice, care a comis suficiente crime de război nejudecate). Dar și pentru că tribunalul ar aduce atingeri „suveranității SUA și Israel”.

Într-adevăr, de suveranitate e vorba. Dar nu de cea vătămată de Tribunalul de la Haga. Ci de cea pierdută a Statelor Unite în raport cu Israelul, pe care opinia publică mondială o vede tot mai clar. Simultan cu emiterea acelui ordin de sancțiuni pentru judecători, acum două zile, Donald Trump oferea încă o secventă virală. În fața unor susținători entuziaști, Trump a fost invitat să candideze a treia oară de Miriam Adelson, cetățean israelian. Propriile lui mărturisiri au depășit chiar și estimările despre cât a primit de la AIPAC ale criticilor săi, de până acum:

„Miriam mi-a donat pentru campania electorală – direct sau indirect – 250 de milioane de dolari. A fost numărul 1. Când îți dă cineva 250 de milioane, cred că trebuie să-i dai posibilitatea să ne salute. Dar, Miriam, grăbește-te, că 250 de milioane nu mai sunt ce erau odată! Vino, draga mea! (Dă să te pup…) O femeie incredibilă, cu un bărbat grozav, un om care iubea Israelul.”

Imaginați-vă că aceasta e și țara care ne-a ținut nouă și întregii planete lecții despre lupta împotriva corupției, ba chiar i-a instruit pe procurorii noștri de la DNA. În aceeași secvență memorabilă, câteva secunde mai târziu, văduva lui Sheldon Adelson spune că s-a consultat cu avocatul Alan Dershowitz, care ar fi căile legale ca Trump să poată candida pentru un al treilea mandat.

Așa cum am spus, Dershowitz a fost avocat pentru Jeffrey Epstein și Mossad. În timpul pandemiei, Dershowitz a fost și primul care a lansat la nivel mondial ideea că vaccinul ar putea fi obligatoriu. Am remarcat la data respectivă sofistica juridică folosită de el, preluată de restul țărilor.

perspectiva geopolitică

În decembrie 2024, Tucker Carlson a realizat un interviu notabil cu Jeffrey Sachs, care lărgea perspectiva conflictului din Gaza la nivel istoric și regional. Sachs e un economist american de origine evreiască, faimos pentru implicarea în reformele neo-liberale de după comunism în Europa de Est. În ultima vreme, a devenit un critic apăsat al crimelor comise de Israel. Poziția lui e împărtășită și de Tucker Carlson, fiind în esență cea pe care John Mearsheimer o teoretiza cu două decenii în urmă.

În esență, ei susțin că acțiunile statului Israel sunt un prejudiciu de imagine pentru comunitatea evreiască de pe glob, dar cu precădere pentru cea din America. Insistă că trebuie operată o distincție între evrei și sionism, astfel încât critica la adresa unor politici, sau chiar a unei ideologii de stat, să nu devină antisemitism. Tucker Carlson spune în repetate rânduri că dorește binele Israelului, care poate fi obținut prin opoziția la actualul regim (o coaliție de dreapta, ultra-naționalistă, cu parteneri de guvernare fundamentaliști religioși).

În interviul deja menționat, Jeffrey Sachs leagă războaiele din Orientul Mijlociu de influența lobby-ului israelian asupra Statelor Unite. Originea e în documentele grupării neocon din anii 90. (Le-am prezentat cu altă ocazie, nu mai revin. Acolo se găsește și secvența antologică, a colonelului tot de origine evreiască Wesley Clark, care enumeră țările pe care Pentagonul decisese să le bombardeze după atacul de la 11 septembrie.)

Sachs observă că doar Iranul lipsește de pe lista țărilor scoase din joc între timp. Dar spune că un conflict major cu Teheranul ar însemna un al treilea război mondial, prin implicarea pe care ar atrage-o din partea Rusiei și Chinei. Jeffrey Sachs consideră că lobby-ul israelian, nu necesități interne de politică americană, au împins super-puterea spre un lung șir de erori strategice. Între ele, enumeră ideea lui Henry Kissinger de relansare economică a Chinei, ca rival pentru URSS, și convingerea lui Zbigniew Brzezinski că Rusia post-sovietică e prea slabă pentru a riposta la extinderi tot mai incisive ale NATO, până la granița ei.

Destabilizarea unor țări s-a făcut printr-un cumul de metode: războaie directe, războaie civile, secesiuni, revoluții colorate. Presa a fost o armă indispensabilă. Contra regimului incomod din Siria, condus de Bashar al Assad, s-au derulat decenii de campanii negative. Barack Obama a aprobat în 2012 Planul Timber Sycamore, prin care CIA înarma teroriști islamiști, în colaborare cu țările din Golf. Ideologia lor wahabistă era inflamată pentru a crea un război civil în Siria. Recent, l-am putut vedea pe fostul lider ISIS și Al Qaeda, devenit conducător al Siriei „eliberate”, Al Golani, dat cu parfum la Casa Albă de Donald Trump. Într-un mod similar cu eliminarea lui Saddam Hussein în Irak, a fost răsturnat și Moamar al Ghadafi în Libia.

Interesul pentru revizitarea istoriei recente s-a văzut și în mini-seria documentară (5 episoare), pe care Tucker Carlson a dedicat-o atentatelor de la 11 Septembrie 2001. Pentru americani, e un eveniment, care frământă încă, echivalent cu Revoluția din 1989 pentru români. Are multiple teorii explicative, mai mult sau mai puțin conspiraționiste. Tucker a intrat în cele mai moderate din ele, sau în cele mai solid documentate.

o repoziționare strategică

E foarte greu de înțeles toate resorturile evoluției lui Tucker Carlson, de la o rotiță în propaganda oficială, la un rebel detestat de ea. Sunt mai multe presupuneri. Poate e pur și simplu deontologia unui ziarist, care își respectă meseria și vrea să o practice fără compromis, în slujba adevărului. Poate e vorba de conștiința religioasă. Tucker și-a mărturisit convingerile creștine în diverse ocazii.

Poate e doar o pornire umanistă, în sensul cel mai larg. Într-o ediție recentă, a fost mișcat când a vizitat copiii cu proteze, membre amputate sau fețe mutilate, extrași din Gaza. Sunt o realitate descumpănitoare, peste care televiziunile – care altminteri fac show emoțional din orice – trec nepăsătoare. Sunt departe de a fi cazuri rare. De la începutul genocidului, potritivit ONU, sunt 167.000 de răniți, dintre care 42.000 au mutilări pentru restul vieții. Un sfert dintre ei sunt copii.

Dar de fiecare dată – chiar și după ce a invitat unii din criticii cei mai radicali ai Israelului, ca Nick Fuentes și Candace Owens – Tucker Carlson a insistat pentru păstrarea echilibrului și a avut grijă ca spectrul vinovăției să nu planeze asupra evreilor în genere. Permanent, a avut acest tact de a prezenta și aspecte pozitive din sânul comunității. De exemplu, recent, a avut invitat un chimist, critic la adresa evoluționismului. James Tour și-a povestit experiența convertirii la creștinism, din sânul unei familii de evrei americani, și cum a ajuns de la știință la creaționism.

Se pot face și presupuneri ceva mai pragmatice, legate de repoziționarea lui Tucker Carlson. Deocamdată, sunt cu titlul de speculații imposibil de dovedit. Poate există structuri ale statului profund american, care sunt nemulțumite de pierderile de statut pe care America le are în raport cu Israelul. Poate sunt ofițeri din Pentagon și CIA, care din calcul sau patriotism curat, să se opună războaielor din Orientul Mijlociu. Sau să se opună coruperii clasei politice americane de către marele lobby.

La rândul lor, motivațiile acelor cercuri pot fi multiple. Poate unii își doresc închiderea unor fronturi, pentru a deschide altele (în Rusia sau China). Poate își doresc rearanjarea unor alianțe și împărțiri geopolitice.

În fine, nu putem exclude nici ambițiile politice ale lui Tucker Carlson. Fie ca jucător direct pentru succesiunea lui Trump, fie în susținerea unui politician, cum pot fi JD Vance sau Thomas Massie. O campanie de succes în 2028 are nevoie de credibilitatea conferită de atacarea aspectelor cele mai murdare ale președinției Trump: corupția, trădarea națională și apariția în dosarul Epstein.

Tucker Carlson are anvergura de a acoperi convingător un spectru larg de teme populare atât la dreapta, cât și la stânga. E preocupat de subiecte sociale, de sănătate, ale tinerei generații, de sănătate, vorbește despre îndatorare, criza medicală, vaccinuri, dependența de droguri. Sună autentic atunci când intră în teme tabu, pe care politicienii cumpărați nu au curaj să le atingă. Poziția contra implicării externe în aventuri războinice e populară pentru contribuabili. Dar nu în ultimul rând, e populară și pentru familiile celor aproape 3 milioane de americani angajați de Pentagon, cel mai mare angajator din țară, care surclasează Walmart și Amazon. Cu siguranță, măcar ei și rudele lor preferă să își încaseze soldele fără noi războaie inutile.

Tucker rămâne un susținător convins al renașterii americane și al liberalismului. Ajustările pe care le propune sunt tocmai în ideea de a salva acel proiect liberal, fără idolatria pieței adusă de libertarieni, fără indiferență la soarta muncitorilor, fără compromisurile făcute oligarhiei. Tot din rațiuni liberale și creștine, respinge categoric rasismul și antisemitismul. Dorește oprirea migrației, dar o reconciliere a segmentelor deja existente în interiorul granițelor americane, de toate culorile și credințele.

Invitarea lui Nick Fuentes a fost cel mai controversat moment recent pentru Tucker Carlson, prefațat de un război la distanță între cei doi. Dar despre scandalul în desfășurare din sânul dreptei alternative, poate data viitoare.

(va urma)

Ep. 13: Bătălia pe moștenirea lui Charlie Kirk