6. Groyperii și rinocerii. Vocea noii generații

Episoadele anterioare:

În 2016, când Donald Trump o învingea miraculos pe Hillary Clinton, Nick Fuentes avea doar 18 ani. Se înscrisese la o facultate în Boston, unde risca să ia bătaie pentru șapca roșie cu MAGA. În campusuri, apărea deja moda cu „pronumele preferate”, în funcție de genul cu care te identifici. Universitățile oricum sunt dominate de „albaștri” democrați. Cu atât mai mult acel fief ce găzduiește și faimoasa Harvard, pe coasta atlantică, între New York, Washington și Canada lui Trudeau.

Provenea dintr-o familie cu oarece posibilități materiale din Chicago. Orașul era prosper și industrializat înainte de globalizare. Românii și-l amintesc din serialul „Familia Bundy”, ca un loc de invidiat. Protagonistul era vânzător într-un magazin de pantofi, probabil plătit cu salariul minim, din care putea ține o nevastă casnică, amatoare de shopping, și doi copii, într-o casă cu etaj, dintr-o suburbie civilizată și sigură. Vise îndepărtate pentru generația „milenialilor”.

Între timp, Chicago a ajuns la o populație albă minoritară de doar 31%, aproape egalată de fiecare din celelalte treimi, ale negrilor și hispanicilor. Categorii, care primesc avantaje la admiterea în facultăți, conform programelor de „acțiune afirmativă”. Acum Chicago ține capul de afiș cu știri despre benzi de cartier, împușcături și jafuri. Recent, Trump a vorbit despre el ca: „o văgăună de iad” și „capitala crimelor din toată lumea”. Verificatorii de conținut au sărit să îl contrazică: sunt altele mai rele…

Cu nume spaniol, având strămoși italieni și un tată mexican, Fuentes s-ar fi putut revendica de la una din minorități. În deceniul identităților la alegere, a ales să se identifice drept alb, catolic și partizan al etno-naționalismului american. A împrumutat sloganul prezidențial „America pe primul loc”, numindu-și atât emisiunea cât și mișcarea America first. De la simplu susținător de campanie, avea să evolueze spre un critic cu program alternativ, care îi reproșează lui Trump că nu își ține linia și nu face ce spune. Dar să începem cu începutul.

refuzat de sistem

Deși a abandonat destul de rapid facultatea, Nick a atras atenția ca un copil precoce, cu un talent oratoric ieșit din comun. E combativ, dar jovial, schimbând des registrul între sarcasm, nemulțumiri spuse cu patos și hiperbole provocatoare. În dezbateri, e letal și blindat cu argumente, pe care le poate livra percutant și cu haz de comediant. Spre deosebire de puștii de vârsta lui, nu venea nici cu părul vopsit, nici cu piercing-uri și tatuaje, ci înțolit la cravată, ca un politician aspirant din anii 50.

A primit rapid oferte de colaborare și părea că e pe o traiectorie de promovare spre Daily Wire, Turning Point USA, într-o zi poate și la Fox News sau în Partidul Republican. Dar a fluierat în sinagogă, cu teme inacceptabile pentru stabiliment, și a fost rapid trecut la index. De fapt, nu o singură dată. Raporturile de putere între evrei și americani, stăvilirea imigrației și respingerea progresismului liberal s-au transformat în adevărate obsesii, reluate zilnic în emisiunea filmată din casa părinților.

Show-ul a fost scos de pe YouTube, găsind tot felul de platforme alternative ca Rumble (în care și JD Vance are o implicare). Acolo are o jumătate de milion de abonați, dar unele clipuri ating și milionul de vizualizări. Pe X e citit de peste un milion de persoane, fiind destul de limpede că a devenit vocea cea mai populară a tinerei generații din politică; măcar pe zona de dreapta, dacă nu în general. (S-au dus vremurile când făcea vâlvă deputata socialistă AOC, iar Greta Thunberg a fost trecută la index de când îi pasă mai mult de genocid decât de climă.) Interviul luat lui de Tucker Carlson a adunat 24 de milioane de vizualizări în total pe X și YouTube. Cifre la care „presa serioasă” visează de multe ori.

Nick Fuentes e format cu totul în era internetului, al vorbirii directe și a spectacolului, mai directă și superficială decât civilizația cărții. A reușit să asimileze multe din ideile scriitorilor pomeniți la finalul episodului trei. A preluat linia catolică a lui E Michael Jones și insistă că militează pentru recreștinarea valorilor politice sub sloganul Christ is King (Hristos e împărat). Dar o combină cu determinismul biologic al „realiștilor rasiali”, ca Jared Taylor, David Duke sau Kevin MacDonald. Și mai probabil, le-a preluat direct în forma umoristică și incendiară distilată de bloggerul Andrew Anglin. Care l-a susținut până foarte recent, dar l-a reevaluat ca fiind o făcătură de sistem, care i-a preluat materialul.

Oricum ar sta lucrurile, e imposibil de contestat impactul lui asupra conversației publice și felul în care a reușit să mute „fereastra Overton”, a lucrurilor care sunt acceptabile în discuție. Spune multe lucruri prostești și scandaloase, care nu vor mai putea fi scuzate la nesfârșit pe motivul vârstei. Ne vom referi la câteva din ele. Dar are doar 27 de ani.

Dacă ar fi să comparăm cât de articulat e discursul lui Fuentes și cum a reușit să împingă o întreagă presă ostilă să discute serios problema recuperării suveranității naționale din mâinile lobby-ului israelian, nu ai cum să nu te gândești stânjenit la nivelul discuției de la noi. Pur și simplu, așa zișii noștri suveraniști, din topul intențiilor de vot, sunt la ani lumină în urma unei asemenea conversații. Nu degeaba sunt ignorați și neștiuți, spre deosebire de Viktor Orban, care e un rockstar în mediile de dreapta anglofone.

Sigur, există bariera limbii străine. Dar în rarele ocazii când ai noștri au mai fost chemați să dea interviuri pe la podcast-uri de mare audiență, n-au reușit decât să lase o amintire penibilă, de provinciali disperați să fie acceptați de republicanii lui Trump. Au repetat platitudini învechite, deja prăfuite la ei. E greu să treci sticla și oceanul, când la noi se câștigă voturi cu fluturat de stegulețe, înjurând alți politruci mediocri cu „huo, hoților!”. Cam ăsta-i nivelul pentru ce se înțelege la noi prin a face politică: „Cutăriță zice de Cutăriță că a furat…” lumea rămâne cu impresia că „toți fură”, apoi își alege una din găști, să o combată pe cea mai detestabilă.

trolling de maestru

Dar să depănăm puțin povestea acestei ascensiuni. Încă din primii ani ai lansării acestui adolescent mărunțel și tenace, internauții au mai putut remarca un lucru. Nick Fuentes avea fani online devotați, care l-au acceptat ca lider indiscutabil. Cercul e atât de fanatic, încât s-a vorbit de un fel de sectă, care îl iubește necondiționat, îi răspândește mesajele, îi atacă fără cruțare dușmanii și refuză să creadă orice zvon rău la adresa lui. Și tentative de a-l răpune au fost cu duiumul; inclusiv un atentat sfârșit cu împușcarea de poliție a unui urmăritor înarmat, pe pragul casei. Adversarii i-au scos vorbe nedovedite că ar fi homosexual, interesat de travestiți, că ar avea spate de la FBI. Dar nimic nu i-a distrus fan clubul.

„The groypers” este porecla intraductibilă a susținătorilor lui Fuentes, inspirată dintr-o ipostază a caricaturii cu broscoiul Pepe, din meme răspândite pe internet. Prin 2019, ei au reușit să ducă războiul de gherilă din online în lumea reală. Pe internet, un troll e acel comentator, care lasă un mesaj provocator, care trimite la un subiect foarte disputat, fără legătură cu subiectul articolului sau filmului la care comentează. Scopul e să devieze discuția de la subiectul de bază sau doar să se amuze de cearta iscată între tabere. O versiune a trolling-ului ar fi și publicitatea făcută unui candidat sau produs media, pe valul unui scandal, generând curiozitate și polarizare. Putem spune că e o armă în ce s-a numit între timp „război hibrid”. Ei bine, groyper-ii au făcut ceva de genul ăsta în afara internetului și a fost savuros.

Mai mulți dintre ei se duceau în public la conferințele lui Charlie Kirk sau Ben Shapiro, cunoscuți pentru pozițiile lor pro-Israel și pentru compromisurile cu politicile LGBT sau migraționiste, deși se pretindeau conservatori și patrioți. Când se ajungea la întrebările din sală, era un spectacol de tot râsul, să îi vezi pe vorbitori încurcați cu întrebări despre subiecte necunoscute publicului larg, puse în cascadă. Se trezeau întrebați de atacul israelian asupra fregatei USS Liberty, care a ucis mai mulți marinari americani; sau despre israelienii arestați după ce fuseseră văzuți dansând nu departe de atentatul de la 11 septembrie…. Și tot așa. Ipocrizia suveraniștilor de sistem cădea în ridicol.

Același fel de întrebare incomodă l-a adus pe Jordan Peterson în pragul unei crize caracteristice de disonanță cognitivă. Iar asaltul a continuat ani la rândul asupra redutelor ca Daily Wire, care au ajuns să aibă mai multe comentarii negative decât pozitive.

negrul hitlerist

Saga rapper-ului Kanye West, care s-a detonat în ultimii trei ani cu declarații din cele mai șocante, aș pune-o tot în acest registru. Poți să spui că Fuentes a făcut tot un fel de trolling cu el, la o scară mult mai mare, fiind și singurul beneficiar al ieșirilor în decor ale cântărețului. (Din nou, trebuie să oftez că maximum ce le-a dat prin cap politicienilor noștri, în materie de muzică, a fost să tocmească maneliști pentru imnuri de campanie.)

Kanye West e un cântăreț de culoare cu intelect modest, instabil psihic, care se crede genial pentru că a făcut ușor o avere colosală. Înainte să fie pedepsit pentru părerile lui de toți sponsorii, ajunsese cel mai bogat negru din istorie și se credea intangibil, miliardar și cu sute de milioane de ascultători. E un personaj kitsch, rudimentar, dar original în felul lui. Poate părea straniu că Fuentes, descris de presă ca un rasist alb, îl admiră și a susținut în repetate rânduri că și-l dorește președinte al Statelor Unite. Probabil o glumă, prin care dejoacă narațiunea oficială.

Prin 2022, West (care își schimbase numele în Ye) a început să facă declarații incendiare. Susținea că producătorii evrei domină industria muzicală, îi exploatează pe artiștii negri, și îi manipulează să propage mesaje violente și misogine, specifice culturii gangsterilor. Avea câteva răfuieli cu medicul personal și ceva agenți, dar de acolo ajunsese la alte idei despre cum presa e dominată de manageri evrei.

În noiembrie 2022, Kanye West și Nick Fuentes au fost primiți la cină de Donald Trump, în reședința de la Mar a Lago. Întâlnirea a decurs agreabil, cei doi musafiri exprimând osanalele cu care era obișnuit (atunci) fostul președinte. Dar presa a relatat scandalizată vizita și Donald s-a scuzat că nu știe cine era prietenul adus de cântăreț cu el. O lună mai târziu, cei doi apăreau într-un show de pomină la Alex Jones. Acolo, Kanye West purta o cagulă pe față, punea la îndoială holocaustul și spunea că iubește pe toată lumea, inclusiv pe Hitler.

Între timp, cântărețul de rap a trecut prin diverse etape „bipolare”, cu pastile și scuze publice adresate comunității evreiești. A trecut și de la povești despre credința regăsită, la a defila cu a doua soție aproape goală pușcă pe la evenimente mondene. Fundul de notoritate mondială al primei soții, Kim Kardashian, după care încă mai oftează, era greu de înlocuit. Dar Bianca Censori se străduia și ea cum putea.

Totuși, dincolo de penibilul personajului, Kanye West a reușit să demonstreze ceva, cu prețul averii și carierei lui. Imediat după ce a făcut declarațiile despre influența evreiască în show-biz, JP Morgan, cea mai mare bancă din SUA, i-a tăiat conturile bancare lui și tuturor firmelor lui. Bancherii, care nu avuseseră probleme să lucreze cu Epstein după condamnarea de pedofilie, l-au tratat ca pe un terorist. Deși erau comisioane bune, la sume de miliarde de dolari. Adidas, Balenciaga și alte corporații i-au tăiat de asemenea contractele, chiar acceptând să piardă o jumătate de miliard. Adidas a raportat pierderi de 540 de milioane de dolari, după retragerea mărcii de încălțări personalizate Yeezy. Un fel costisitor de a infirma așa zisa teorie a conspirației despre influența evreiască…

Dar acela era doar începutul. Evenimentele ultimilor trei ani aveau să readucă tema în actualitate, într-o formulare mult mai serioasă. Spre deosebire de Kanye, care ieșea din atenție ca o bizarerie, Fuentes devenea tot mai greu de ignorat. A crescut și numărul celor care îl detestă, dar și al celor care îl susțin. Fără să abandoneze total afirmațiile scandaloase, avea o pledoarie tot mai matură și închegată, cu schimbări de nuanțe despre care vom vorbi. (Știu că am încheiat episodul trecut cu aluzia că urmează intrarea lui Elon Musk în poveste. Rămâne pentru data viitoare, pentru că a avut un rol în afirmarea groyperilor, care merită consemnat.)

Bătrânii dinozauri ai partidului republican cădeau în irelevanță pentru cei care renunțaseră la televizor în favoarea ecranelor și mai mici. Chiar tribunele create pe bani grei pentru a fi pe placul tinerilor își pierdeau credibilitatea, expuse la temele de care le era frică să vorbească. Parafrazând ce i-a zis Băsescu lui Năstase într-o campanie demult, acum și la Casa Albă parcă se aude: Donald Trump, nici nu știi, cât de mic începi să fii…

(va urma)

Ep. 7: Hashtagii din războiul între MAGA și MIGA