Din gândirea politică a lui Peter Thiel

Articolul poate fi citit separat sau în cronologia unei mini serii:

Tehno-oligarhia ia un caracter militar și distopic (legăturile dintre cercetarea militară și mari corporații IT din Silicon Valley)
Rețeaua lui Peter Thiel, păpușarul lui JD Vance

Cărțile politicienilor sau aranjorilor de tip Klaus Schwab nu sunt inocente expresii intelectuale. Deseori, sunt fie manifeste ale unui program, fie forme de auto-promovare, în sprijinul unor acțiuni cât se poate de concrete. De aceea, suferă nedreptatea că nu sunt citite cu neutralitate sau pentru a descoperi dorințele unor visători, ci pentru a ghici câte ceva din spatele unor uși închise. E valabil și pentru oamenii de afaceri situați foarte aproape de culisele puterii.

Eseul pe care îl voi comenta în cele ce urmează trebuie decriptat știind ce a devenit la scurt timp autorul. Așa cum am văzut în prezentarea din articolul precedent, e vorba de un absolvent de filosofie, fost bancher internațional, care a fondat PayPal cu Elon Musk, și primul investitor privat în Facebook. Dar și mai important e că CIA îi încredințează misiunea de a fi co-fondator al misterioasei corporații Palantir Technologies. Care dezvoltă metode sofisticate de analizare a informațiilor secrete și publice, folosite atât pentru a detecta civili considerați un potențial pericol, dar și pentru alegerea țintelor în războaiele ultimilor ani, din Israel și Ucraina.

E o scriere gândită pentru un public avizat, nu de popularizare sau în scopuri publicitare, cum e cazul tipăriturilor produse de vedete. Dimpotrivă, e un stil academic foarte dens, cu note de subsol precise, care impresionează prin erudiție. La modul ideal, ar necesita familiarizarea cu alte opere, deloc facile. Dar înclin să cred că acelea sunt doar o broderie suplimentară, de care nu depinde neapărat esența care ne interesează acum. Anume: cum gândește unul din cei mai influenți miliardari din cercul care pare să dea tonul noii politici a Statelor Unite.

Mai necesară e o punere în context. Articolul „Momentul Straussian” apare în 2004, ca o reacție întârziată dar atent cântărită la atacurile asupra turnurilor gemene de la 11 septembrie 2001. În 2003, Peter Thiel deja pusese bazele firmei Palantir, care avea să primească de la bun început o finanțare de două milioane de dolari din partea unei firme a CIA. Ne aflam în plin război din Irak și avusese deja loc cel din Afganistan, plus alte lovituri aeriene prin Yemen, Pakistan și alte locuri. Se deschisese închisoarea de la Guantanamo, situată în afara teritoriului american, unde puteau fi torturați suspecții de terorism.

ciocnirea civilizațiilor

Citindu-l printre rânduri, avem confirmarea că Peter Thiel e ideologic un neocon, în mult mai mare măsură decât un libertarian, cum se prezintă în unele interviuri. (Genul de liberalism pe care îl are în vedere nu favorizează competiția. A devenit celebră recomandarea pe care a făcut-o într-un interviu, că un afacerist ar trebui să caute o nișă în care să aibă monopol și să o exploateze pe aceea. Deci îi împărtășește convingerea lui John D Rockefeller: „concurența e un păcat”.)

Eseul pornește de la premisa că atacurile de la 11 septembrie au reprezentat o „ciocnire a civilizațiilor”, confirmând teza lui Samuel P Huntington, din cartea omonimă, apărută la începutul anilor 90. (Se înțelege de la sine că îmbrățișează versiunea oficială asupra evenimentului, fără vreun ecou din „teoriile conspirației”, populare mai târziu.)

Șocul acelui moment ar impune nu doar ripostă, dar o regândire fundamentală a misiunii Occidentului. Pentru asta, autorul face o trecere prin mai mulți gânditori ca John Locke, Rene Girard, Carl Schmitt, Leo Strauss, cu diferitele lor perspective despre căutarea sensului într-o societate a modernității. Sunt idei foarte interesante, pe care Thiel le preia destul de eclectic, dar le vom lăsa pentru final, întrucât riscă să ne deraieze în multe tangente complicate. Vom sări direct la câteva pasaje mai modeste, care totuși par a fi miezul mesajului pe care vrea să îl transmită.

„Când bin Laden declară război „necredincioșilor, sioniștilor și cruciaților”, Schmitt nu ar fi recomandat jumătăți de măsură. Ne-ar fi instigat la o nouă cruciadă, ca modalitate de a regăsi un țel și un sens vieților noastre (..).”

(…) Dimpotrivă, în tabăra Vestului (dacă poate fi numită o tabără), e o mare confuzie în privința motivelor luptei și de ce ar trebui măcar să fie un război civilizațional. O declarație deschisă de război adresată Islamului ar fi de negândit. Preferăm să ne gândim la aceste măsuri ca acțiuni polițienești împotriva câtorva criminali sociopați insoliți, care se întâmplă să arunce clădiri în aer.”

Dacă am fi parcurs paginile ce precedă acest pasaj, am fi avut și mai mult confirmarea că Peter Thiel dădea incidentelor de la 11 septembrie 2001 o semnificație istorică de proporții uriașe. Dar cred că se deduce și fără ele că le consideră un moment pivot, de la care ar urma să fie regândită atât organizarea societății occidentale în interior, cât și o misiune războinică pentru Statele Unite, care își luau astfel un imaginar mandat să poarte un război la scara planetei, cu inamicul vag precizat al „terorismului”, în numele unui întreg bloc civilizațional. Mai precis, al întregii creștinătăți, dar pe care să o reprezinte, ironic, una din națiunile cele mai secularizate.

Acum știm că războiul din Irak din 2003 fusese pornit fără ca Saddam Hussein să fi avut vreo legătură cu atacurile de la 11 septembrie și după pretextul inventat al armelor de distrugere în masă. În 2002, invitat în fața Congresului Statelor Unite, „în calitate de expert” era și premierul Israelian Beniamin Netanyahu. Acesta spunea că Iran și Irak sunt două țări care susțin „teroriști animați de un zelotism cumplit împotriva Vestului”.

„Mi-ar plăcea să văd o schimbare de regim și în Iran și în Irak. Nu e o chestiune dacă ar trebui intervenit în Irak, ci când anume.” (..)

„Dacă eliminați regimul lui Saddam Hussein, vă garantez că va avea reverberații pozitive enorme asupra regiunii.” (..)

„Am scris în 1985 o carte în care am spus că modalitatea de a trata cu regimurile teroriste e să aplici forța militară împotriva lor.” (B.N.)

Iar acel război de pe vremea lui Bush junior era continuarea celui din 1990, deschis de Bush senior. Și cel din 90 pornise după o operațiune de manipulare, cu mărturii mincinoase în fața Congresului. Între ele, mărturia unei fetițe de 15 ani, care povestea orori cu soldați irakieni, care aruncau bebeluși din incubatoarele maternității. S-a dovedit ulterior că era chiar fiica ambasadorului Kuweitului, care trăia în America.

Dar ce e important la acel prim război din Golf e că se petrecea după căderea comunismului în țările Estului Europei și în timpul dezintegrării Uniunii Sovietice, oficializată în septembrie 1991. Era un moment de cotitură, când America rămânea fără rival pe planetă, ceva ce azi e numit momentul „unipolar”. Francis Fukuyama îl vedea ca „sfârșitul istoriei” prin triumful modelului liberal pe glob. În timp ce alții se gândeau la un alt rival major pentru blocul NATO, în forma difuză a terorismului islamic.

„Trebuie să îți alegi cu grijă dușmanul, pentru că ai să ajungi în curând să îi semeni…”, nota Thiel, într-o replică pasageră la modelul opoziției ireconciliabile în politică a interbelicului Carl Schmitt. Iar în alt pasaj scria:

„Vestul modern și-a pierdut încrederea în sine. În Iluminism și post-iluminism, această pierdere a credinței a eliberat forțe comerciale și creative enorme. În același timp, această pierdere a făcut Vestul vulnerabil. Există vreo cale să întărim Vestul modern fără a-l distruge cu totul, o modalitate să nu aruncăm copilul cu apa din copaie?”

Mai e necesară o precizare. Atunci când îl introduce în firul argumentației pe Leo Strauss, un corifeu al teoriei neocon, Peter Thiel amintește strategia acestuia de a scrie intenționat într-un stil impenetrabil, foarte vag, care să nu poată fi înțeles de cenzură sau de oricine, ci doar de cititori antrenați în a desluși aluzii și mesaje încifrate. Un asemenea ermetism ar avea rolul să poată transmite idei revoluționare fără riscurile de rigoare. Deci un limbaj al unor elite conspiratoare cu program revoluționar, care să circule în public fără a fi detectat. Trebuie să ținem cont de acest stil echivoc și să fim atenți la unele pasaje, chiar dacă nu sunt pe cât de explicite ne-am dori.

De altfel, chiar titlul ales, „momentul straussian”, are acest înțeles. E vorba de acel moment când într-un text sau într-un eveniment sunt descoperite semnificații esoterice, de profunzime, care nu erau evidente. Altfel spus, un moment straussian e „când îți pică fisa”, sau când ți se dezvăluie semnificația unui simbol. Citându-l chiar pe Strauss, Thiel ne lămurește că:

„Nici societatea cea mai dreaptă nu poate supraviețui fără (servicii de) informații (engl. „intelligence”), adică spionaj”. Chiar dacă spionajul e imposibil fără suspendarea unor reguli ce țin de drepturile naturale. Nu e un dezacord cu Tennyson decât în privința scopurilor, nu a mijloacelor.

În loc de Națiunile Unite, pline de interminabile dezbateri parlamentare, fără finalitate, care seamănă cu poveștile lui Shakespeare relatate de idioți, ar trebui să avem în vedere Echelon, coordonarea secretă a serviciilor de informații la nivel mondial, ca drumul decisiv către o pax Americana.”

Așadar, un om de afaceri finanțat de CIA să îi sistematizeze dosarele, ne spune că „pacea americană” poate fi impusă pe glob după 11 septembrie, prin integrarea serviciilor secrete într-o rețea unică. Iar acel ideolog ajunge un deceniu mai târziu să își impună omul vicepreședinte la Casa Albă. Poziție din care poate deveni direct președinte, dacă se întâmplă ceva cu Donald Trump (78 de ani). Mai mult, ne spune destul de explicit că războiul cu terorismul implică limitarea drepturilor fundamentale, deci un fel de război neconvențional contra propriei populații. Ironia e că „presa alternativă” prezintă gruparea Thiel-Musk ca fiind una anti-globalistă și libertariană.

Dar ce reprezintă Echelon, acel cuvânt misterios din fraza de mai sus? E numele rețelei unificate a serviciilor secrete din țările cele mai apropiate de Statele Unite. Ele sunt grupate într-un sistem global de supraveghere electronică a comunicațiilor și de partajare de date numit și „Cei cinci ochi”. Grupul a fost fondat în 1960, pe vremea Războiului Rece, la fel ca NATO, pentru a include: SUA, Marea Britanie, Australia, Canada, Noua Zeelandă. După cum se observă e vorba de nucleul anglofon, care nu include țările Uniunii Europene, care până foarte recent erau văzute ca un bloc omogen și inseparabil NATO-UE.

Fostul contractor al NSA refugiat în Rusia, Edward Snowden, a făcut mai multe dezvăluiri legate de această vastă rețea de supraveghere. Ea ar avea stații de interceptare în mai multe puncte critice de pe glob, care includ cooperarea cu serviciile de profil din Germania, Japonia, India, Thailanda, Brazilia, Oman, Kenya. Din anii 80 și până în zilele noastre, au existat mai multe dezvăluiri despre folosirea acestui sistem pentru ascultarea unor politicieni din țări democratice, lucru care era chiar miezul afacerii Watergate, care a dus la căderea președintelui Nixon. Telefonul Angelei Merkel a fost ascultat de americani peste un deceniu cât era cancelar în funcție în Germania, în timp ce Margaret Thatcher a folosit același tip de metodă securistă pentru a afla ce vorbesc doi miniștri din propriul guvern.

Peter Thiel nu își ascundea ambiția de a folosi 9/11 ca pe un punct de ruptură cu însăși ideologia fundamentală a modernității Vestului.

„Nu mai e cale de întoarcere la lumea arhaică, și nici măcar la concepția robustă asupra politicului din viziunea lui Carl Schmitt. Nu poate exista o reală acomodare cu Iluminismul, căci atâtea din platitudinile lui facile au devenit falsuri evidente în vremea noastră. Dar nu se poate lua decizia de a evita orice decizie și să ne retragem în studiul biblic, în așteptarea celei de-a Doua Veniri. Căci atunci am înceta să mai fim bărbați sau femei de stat.”

După ce definise terorismul ca o forță capabilă de „o nelimitată violență apocaliptică”, autorul duce la paroxism hiperbola războiului civilizațional. Ultima frază a eseului e una terifiantă, dacă avem în vedere câtă putere au cei influențați de astfel de ideologi, ce arme și ce tehnologii au la discreție.

„În alegerea proporției potrivite de violență și pace, omul de stat creștin ar fi înțelept să fie de partea păcii. (…) S-ar putea ca deciziile cumulate făcute cu toate acele ocazii să determine destinul lumii postmoderne. Căci acea lume ar putea fi diferită de lumea modernă în mult mai bine sau în mult mai rău – violența fără limite a mimetismului (psihologiei de masă, n.t.) sau pacea împărăției lui Dumnezeu.”

Aici Thiel combină două idei destul de complexe. Prima e teoria lui Rene Girard despre violența mimetică a gloatelor, ca sursă a sacrului (despre care revin la final). A doua e teoria Katehonului, a lui Carl Schmidt. Politologul interbelic pornea de la un misterios pasaj al Apostolului Pavel din Epistola a doua către Tesaloniceni. Acolo apare o profeție eshatologică (despre vremurile de pe urmă și a doua venire a lui Hristos), care ar urma să fie precedată de apostazia multor creștini, suferințe pentru toți muritorii și instaurarea unei înșelătoare împărății lumești a lui Antihrist. Dar există „Ceva” care întârzie declanșarea acestei ultime etape din istoria căderii omului.

Schmidt dăduse o interpretare proprie acelui concept teologic, pentru a teoretiza că, de-a lungul timpului, au existat mai multe entități, care au amânat sfârșitul lumii, decadența totală. Putea fi vorba fie de lideri providențiali, fie de organizații politice sau religioase (între exemplele pe care le dădea, catolic fiind, erau Biserica Catolică și Imperiul Roman de Neam Germanic). Dar grila lui se poate aplica și altor entități din prezent sau viitor. Am să reproduc pasajul biblic paulinic, in extenso, pentru a se vedea cât de deschis e interpretării acel concept de Katehon, de „potrivnic al celui potrivnic lui Dumnezeu”, care poate să se refere și la un har divin:

„1. În privința venirii Domnului nostru Iisus Hristos și a adunării noastre împreună cu El, vă rugăm, fraților,
2. Să nu vă clintiți degrabă cu mintea, nici să vă spăimântați – nici de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare ca pornită de la noi, cum că ziua Domnului a și sosit.
3. Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credință și nu se va da pe față omul nelegiuirii, fiul pierzării,
4. Potrivnicul, care se înalță mai presus de tot ce se numește Dumnezeu, sau se cinstește cu închinare, așa încât să se așeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu.
5. Nu vă aduceți aminte că, pe când eram încă la voi, vă spuneam aceste lucruri?
6. Și acum știți ce-l oprește, ca să nu se arate decât la vremea lui.
7. Pentru că taina fărădelegii se și lucrează, până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte.
8. Și atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale și-l va nimici cu strălucirea venirii Sale.
9. Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase,
10. Şi de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă ei n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască.
11. Şi de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni,
12. Ca să fie osândiți toți cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea.”(…)
(II Tesaloniceni 2:1-12)

acceleraționiștii

În câteva interviuri ulterioare, Thiel a făcut trimiteri la tema Katehonului în termeni cât se poate de lumești, vorbind despre ironia pregătirilor apocaliptice. Astfel, dorința de a lupta împotriva răului ar conduce la unirea forțelor pozitive, care ar crea involuntar o platformă ce poate fi capturată în scop malefic. Iar diferența dintre Katehon și Antihrist va fi greu de făcut, întrucât acesta din urmă ar amăgi pe mulți printr-o aparență pozitivă.

Deși se referă la subiecte ignorate și de cei mai mulți creștini, totuși impresia pe care o lasă Thiel e mai mult a unui pragmatic, care cochetează cu aceste subiecte doar la suprafața filosofică a lucrurilor, fără o trăire duhovnicească. Pe lângă pragmatismul unui om de afaceri sau al unui ideolog, care vede în creștinism doar un ingredient din țesătura societății, are o raportare fundamental materialistă la subiect.

De exemplu, și-a propus să trăiască 120 de ani cu ajutorul unor tratamente cu hormoni de creștere și s-a arătat interesat de experimentele cu transfuzii de sânge de la tineri, făcute pe șoareci. (Fără să fie clar dacă urmează deja asemenea tratamente, care par la granița dintre medicină și ritual.) Iar în perspectiva unui război nuclear sau colaps cibernetic și-a pregătit un fel de adăpost antiatomic în Noua Zeelandă.

Atât Thiel cât și Andrew Horowitz, prietenul său de afaceri, implicat în industria de armament, au investit prin firme pe care le controlează peste un milion de dolari într-o afacere inițiată de Curtis Yarvin. Bloggerul american de origine evreiască e un teoretician al înlocuirii democrației cu un regim autoritar. Deși ar avea ca formă exterioară o monarhie tradițională, ce descrie Yarvin e mai mult o oligarhie condusă de o elită a tehnocraților, care ar urma să gestioneze țările sau regiunile așa cum managerii administrează corporațiile. Cum personalul „inutil” dintr-o țară nu poate fi concediat, Yarvin prevede un fel de gulag virtual, care să țină ocupată o parte din oameni cu jocuri pe calculator sau activități online.

Curtis Yarvin ia în calcul înlocuirea supra-structurii actuale de conducere cu tehnologia inteligenței artificiale. Prăbușirea sistemului democrației liberale i se pare inevitabilă și inutil de oprit prin reforme. Iar Thiel pare a fi pe aceeași lungime de undă când spunea în 2009: „Nu mai cred că democrația și libertatea sunt compatibile.”

instigatorii neocon

Dar să revenim la momentul de cotitură al atacurilor de la 11 septembrie 2001, căruia Peter Thiel îi dădea semnificații atât de grozave în articolul din 2004. Să amintim câteva lucruri, care unora le sunt cunoscute, despre legătura cu alți teoreticieni neocon.

În 1996, Richard Perle coordona un memoriu intitulat „O despărțire curată” (între SUA și Israel). Inițial, textul îi era destinat premierului Beniamin Netanyahu, care și l-a și însușit parțial. Documentul pleda pentru o relativă independență a Israelului față de Statele Unite, inclusiv prin renunțarea la ajutorul anual, dar cu transformarea radicală a Orientului Mijlociu.

Locul Americii în regiune urma să fie luat de un parteneriat special cu Turcia și Iordania. Regatul Hashemit urma să fie promovat în rândul musulmanilor pentru prestigiul familiei domnitoare, care pretinde că e înrudită cu clanul Hashem, din care provenea Mahomed. În schimb, o serie de țări urmau să fie destabilizate sau neutralizate ca influență: Irak, Siria, Liban și Iran.

Un an mai târziu, în 1997, se constituia oficial și grupul intitulat „Proiectul pentru Noul Secol American”. Cercul îmbrățișa linia neocon, fondată în anii 50-60 aproape exclusiv din evrei americani, foști comuniști internaționaliști, care îl admirau pe liderul bolșevic Lev Troțki (Leon Davidovici Bronstein), dar erau deziluzionați de direcția autarhică luată de URSS sub Stalin. Între timp, ei se reinventaseră politic ca adepți ai conservatorismului și ai imperialismului american.

Între membrii de bază ai cercului neocon erau: mai mulți membri ai familiei lui Donald Kagan (Robert Kagan e soțul Victoriei Nuland, care avea să aibă un rol aparte în revoluția portocalie de la Kiev și în războiul din Ucraina), Irving Kristol, Paul Wolfowitz, Francis Fukuyama, Donald Rumsfeld, Richard Perle, David Horowitz (tatăl lui Ben Horowitz, investitor în industria de armament și IT). Pe parcurs, s-au afiliat mai mult sau mai puțin explicit acestei ideologii numeroase personalități din politica americană și media: Dick Chaney, Bruce Jackson, Condoleezza Rice (șefa Externelor în președinția lui Bush și consultant la firma Palantir a lui Thiel), John McCain, Mike Pompeo, Niall Ferguson (istoric, autorul biografiei aprobate a familiei Rothschild), Lindsay Graham, Ben Shapiro.

În 1998, membri PNAC trimiteau președinției americane un memoriu intitulat Reconstrucția Apărării Americane. În el apărea și ideea că e nevoie de un eveniment catalizator, care să mobilizeze țara, așa cum a făcut în urma atacului japonez de la Pearl Harbour. Întâmplător, evenimentul nu întârzia să apară în 2001, sub forma avioanelor lovite de turnurile gemene.

La scurtă vreme după acele atacuri, generalul Wesley Clark dezvăluia că i s-a arătat de la Pentagon un document care prevedea o listă de șapte țări, care urmau să fie invadate de armata americană în cinci ani, producând schimbări de regim. Documentul era avizat de șeful Armatei, care la acea dată era Donald Rumsfeld, care îl avea adjunct pe Paul Wolfowitz, ambii din clubul neoconservatorilor. Deloc întâmplător, Rumsfeld fusese trimisul special al lui Reagan în Irak în anii 80, în timpul lungului război dintre Iran și Irak.

Lista văzută de Wesley Clark – Irak, Siria, Liban, Libia, Somalia, Sudan, terminând cu Iran – se aseamănă destul de mult cu lista din documentul coordonat de Richard Perle în 96.

„La 10 zile după 11 septembrie (2001), am fost la Pentagon, să îl văd pe (ministrul Apărării, Donald) Rumsfeld și adjunctul Paul Wolfowitz. Unul din generali m-a chemat:
– Dle, trebuie să vedeți ceva. S-a decis să pornim la război cu Irak! (Era în jur de 20 septembrie.) Am zis: ne ducem la război cu Irak?
– De ce?
– Nu știu. Am impresia că nu știu ce altceva să facă.
– Au găsit informații care îl leagă pe Saddam de Al Qaeda?
– Nu, nu, nicio informație nouă. Dar au decis. Nu știm ce să facem cu teroriștii, dar avem o armată bună și putem să dăm jos guverne. Probabil că dacă n-ai decât un ciocan, orice problemă trebuie să semene cu un cui.

Câteva săptămâni mai târziu, m-am întors să-l văd. Și deja bombardam în Afganistan. L-am întrebat: mai facem război cu Irak? A zis:

– O, e mai rău de atât. Avem aici planul, care descrie cum vom dărâma 7 țări în 5 ani. Începem cu Irak, Siria, Liban, Libia, Somalia, Sudan și terminăm cu Iran.”

La începutul lui 2025, economistul Jeffrey Sachs a amintit această celebră secvență într-un interviu acordat lui Tucker Carlson. Atunci spunea că această listă va culmina într-adevăr cu un război „inevitabil” cu Iran. Și, lucru remarcabil dat fiind că este el însuși evreu, Jeffrey Sachs leagă explicit succesiunea războaielor din Orientul Mijlociu de influența unor grupări aparținâng lobby-ului israelian și chiar de proiectul unui „Israel Mare”.

Conexiunea a fost demonstrată încă din 2007 de John Mearsheimer. Profesorul de geopolitică al Universității din Chicago a citat mai multe publicații evreiești și memorii transmise președinției americane, care arătau că AIPAC și alte organizații de lobby fuseseră foarte implicate în pledoaria pentru războiul din Irak, pentru care gruparea neocon a fost „principala forță motrice”.

Pentru că articolul e deja prea lung, voi lăsa pentru data viitoare pasajele mai filosofice ale eseului „Momentul straussian”. Deși nu au implicații de ordin politic imediat, cum sunt cele de mai sus, sunt totuși mai profunde, pentru că sunt practic sinteze ale unor mari gânditori contemporani, care chiar merită o discuție separată.

(va urma)
Partea a doua: Autorii care l-au influențat pe Peter Thiel