30. Primii dinozauri americani. Când JP Morgan și John D Rockefeller țineau loc de bancă națională

(parte din serialul „Schimbarea banilor”)

Așadar, în perioada 1836 – 1913, Statele Unite au funcționat fără o bancă națională. A fost o perioadă de mare avânt economic și tehnologic. Din nou, trebuie precizat că America e un caz imposibil de reprodus din multe motive. Între altele, demografia cu totul specială, cu nou veniți (deja adulți) nu din lumea a treia, ci aproape integral de pe continentul european. În secolul 19, populația SUA crește de la 5,3 milioane, la 75 de milioane – orice comparație a creșterii economice în alte părți devenind inutilă. Explicația acestui exod fără precedent e că și salariile americanilor cresc spectaculos în termeni reali, față de Europa, în a doua jumătate a secolului XIX.

Tot atunci s-au descoperit zăcăminte importante de aur în mai multe regiuni ale SUA care, dincolo de valoarea de piață, au compensat constrângerile deflaționiste ale unei monede legate de metal. 90% din aurul adus până în prezent la suprafață e extras din 1850 încoace. În California și alte ținuturi americane au loc ample mișcări de populație. Deși numărul celor care chiar găseau aur era infim, afluxul lor impulsiona construcția infrastructurii de transport și de locuit, care vor fi surse pentru acumulările unora din milionarii de mai jos.

Perioada de pace de după războiul civil american, încheiat în 1865, a adus mai multe invenții cu impact: becul electric, tractorul, tramvaiul electric, automobilul, liftul, care permitea la rândul lui creșterea în înălțime a blocurilor. Performanța secolului era blocul de 10 etaje, urmat la începutul secolului XX de zgârie nori. Iluminatul artificial pe bază de păcură sau curent a permis extinderea programului de lucru și studiu, reducerea analfabetismului. Producția americană de oțel o depășește pe cea din Marea Britanie, Germania și Franța împreună. Simultan în Franța avea loc înfloritoarea „la Belle Epoque”, iar în Anglia la fel de invidiata domnie a reginei Victoria.

Nu au lipsit totuși opt episoade de panică bancară (în medie, la fiecare 6 ani, ceea ce iar infirmă presupusa stabilitate garantată de aur). Cele mai mari sunt în 1873 și 1893. Episoadele favorizau băncile cele mai mari, care își înghițeau concurența. Ultima, din 1907, (prelungită și anul următor) pare chiar orchestrată ca să justifice apariția Rezervei Federale. La criza din 1893, rezerva de aur a Trezoreriei aproape s-a înjumătățit în trei ani, America fiind la un pas să suspende încă de atunci convertibilitatea, pe măsură ce populația cerea schimbarea bancnotelor cu metal.

Perioada dintre 1873 și 1879 era cunoscută ca „Marea Depresiune”, până când titlul a fost atribuit crizei interbelice. Totuși, ritmurile de creștere economică pentru jumătatea de secol de după Războiul Civil nu vor mai fi egalate de America decât un secol mai târziu, în anii 1980, când reușește să sufoce Uniunea Sovietică, ajungând o putere mondială fără rival.

Inițial, coloniștii americani duseseră o existență rurală, în ferme independente, care cad victimă datoriilor cu dobândă, ce îi alungă spre marile orașe în formare. Aici apare clasa de mijloc, care prosperă în perioadele de boom și poate cădea în sărăcie extremă în recesiuni. Câștigul mediu era de 800 de dolari pe an și în SUA aveau loc cele mai mari greve din lume, cu zeci de mii de participanți. Între ele și faimoasa grevă a muncitorilor din Chicago, din 1896, de la care ne-a rămas tradiția zilei de 1 Mai și reperul principalei lor doleanțe: reducerea la 8 ore a programului de lucru. Acesta e foarte succint peisajul în care apar primii mari oligarhi ai Americii, în principal în domeniile cheie: transporturi, siderurgie, petrol și bănci.

Averile noilor îmbogățiți, uneori porniți de la aproape nimic, cifrate la sute de milioane de dolari, arată o discrepanță uriașă cu venitul mediu. Metodele lor erau deseori brutale, chiar ilegale, incluzând șantajul, mita, cumpărarea cu forța a concurenților, dar nu li se poate nega contribuția la dezvoltarea țării. Unii au instituit o tradiție a filantropiei, donând mare parte din colosalele lor acumulări, lucru care nu se întâmpla cu plutocrația de pe vechiul continent.

Cornelius Vanderbilt – amiralul transporturilor

Lansat în afaceri în anii 1820, e cel mai vechi din galeria magnaților americani. Provenea dintr-o familie modestă de emigranți olandezi. Avea doar o brumă de pregătire școlară și un fel rudimentar de a fi. Dar compensa printr-o uluitoare capacitate de a învăța pe cont propriu, inclusiv la vârste venerabile. A pornit de la o ambarcațiune și a ajuns la o întreagă rețea de transport fluvial și oceanic, intercontinental. A condus personal vapoare și și-a creat o flotă demnă de un stat. A pus la dispoziția nordiștilor nava amiral, pe care a dotat-o cu armament de război.

Studia pe cont propriu legislație pentru a se putea apăra în procese și și-a creat o aură de amic al poporului, prin tarifele mici la transport și printr-un proces în care a obținut spargerea unui monopol. Lucru care nu l-a împiedicat să devină el însuși monopolist ori de câte ori a avut ocazia.

Apoi a început să cumpere una câte una liniile ferate dintre porturi. Căile ferate îi vor aduce nu doar mai mulți bani, dar și mai multă notorietate. În preajma vârstei de 70 de ani, Vanderbilt și-a vândut vapoarele pentru a se dedica domeniului feroviar. Liniile scurtau timpul în care se putea străbate continentul și puneau în valoare noi regiuni întregi, care puteau să își livreze producția.

Tot la această vârstă, la care mulți deja sunt pensionari apatici, a deprins și tainele speculațiilor bursiere. Acolo s-a luptat cu alt personaj al episodului, speculatorul Jay Gould, reușind fără scrupule să provoace o prăbușire bursieră pentru a răscumpăra la preț redus un pachet de acțiuni. Într-un episod, care îi dezvăluie îndrăzneala, a monopolizat podul ce lega Manhattan de continent, peste râul Hudson, ducând la căderea firmei rivale, pe care a cumpărat-o astfel.

Intuia foarte bine nevoile pieței și potențialul unei zone, trecând de la aducerea de emigranți de peste Ocean la căile ferate din bazinele miniere nou descoperite. Încasările din bilete, fiind în monedă metalică, îl fereau de șocurile devalorizării unor bancnote și îi asigurau mereu un capital de rulaj când economia era paralizată de recesiuni și nu se mai dădeau credite. A ajuns să controleze 40% din căile ferate americane, după ce dominase transportul cu vapoare cu abur. Tot el a ridicat și principala gară din New York, fiind primul care a adus trenul în inima orașului, pentru transportul local.

A fost căsătorit de două ori (cu verișoare ale sale) și a lăsat cea mai mare parte din avere unuia din mulții lui fii, ca să nu se risipească. Totuși, a fost primul om care a făcut o donație de 1 milion de dolari. O universitate creată la dorința lui îi poartă și azi numele.

Un nepot al lui a construit Biltmore Estate, palatul din Carolina de Nord, care e și azi cea mai mare casă din America, deținută de un particular, cu o suprafață construită de peste 12.000 de metri pătrați. „Curtea” se întindea inițial pe 510 km pătrați, dar a fost redusă prin donații la „doar” 32 km pătrați, căci impozitele erau prea mari. Din acest vast domeniu, 70 de hectare în jurul casei sunt doar parcuri și grădini inspirate de cele de la Versailles. Pentru constituirea domeniului, au fost cumpărate 700 de parcele, care includeau 50 de ferme și 5 cimitire. Palatul are 33 de dormitoare din 250 de încăperi opulent decorate, fiind doar una din proprietățile impresionante ale clanului Vanderbilt. (foto: Wikipedia)

Jay Gould – speculantul care a acaparat aurul

Spre deosebire de celelalte personaje din episod, scoțianul Jay Gould nu e doar cel mai obscur, dar și singurul care nu s-a dedicat construcției unui imperiu într-un domeniu predilect, a unei companii de care să își lege numele. Specializarea lui era jocul pe bursă, care l-a făcut posibil cel mai mare speculator din istorie. Metodele lui treceau în mod flagrant peste limitele legii, incluzând darea de mită și deturnarea de fonduri. A ajuns prin aceste mijloace până la președintele Statelor Unite, Ulysses S Grant, ale cărui rude beneficiau de „donațiile” lui.

Cu astfel de conexiuni, a putut avea nu doar protecție dar și informații din interior despre momente când trezoreria era nevoită să vândă sau să cumpere aur pentru a echilibra moneda și să acopere datoria de după războiul civil din anii 60. De acest fapt se leagă cea mai răsunătoare ispravă a lui. Profitând de poziția de administrator al unei mari firme de transport feroviar, Jay Gould a început să cumpere furibund aur cu fonduri împrumutate – așa zise tranzacții „în marjă”.

E o formă riscantă de creditare, care îți permite să cumperi mai multe acțiuni decât lichidități ai în cont. Dacă prețul crește, achiziția e profitabilă și acoperă dobânda; dar dacă prețul scade între timp, creditorul îți va cere să faci dovada bonității, ceea ce te poate duce brusc în insolvență. Gould reușea să amâne acest moment, pentru că dura câteva săptămâni ca aurul fizic să fie livrat și el umfla prețul înainte ca banca să îi ceară reumplerea contului. Astfel a reușit performanța rară de „a încolți” piața aurului din New York, adică de a avea capacitatea să manipuleze prețul metalului. Câștigul făcut cu acea ocazie i-a fost spulberat prin sentințe judecătorești ulterioare.

Provenit dintr-o familie de țărani, a debutat în afaceri mărunte, în care își putea folosi mintea ageră, exersată în matematică și contabilitate. Printre afacerile interesante de început se numără și o ghețărie, care aduna blocuri de gheață dintr-un lac înghețat iarna, pe care le vindea la New York pe timpul verii. Evident, înainte de apariția frigiderului, apa în stare solidă era o marfă foarte căutată.

Calea ferată, pe care ajunsese să o controleze prin cumpărare de acțiuni ieftine pe timp de război, l-a adus în conflictul anterior amintit cu Cornelius Vanderbilt. Acesta din urmă fusese creditor al firmei și a avut neplăcuta surpriză să se vadă contrat în afaceri de cel pe care îl finanțase la nevoie. Prin achiziții succesive ale pachetelor de acțiuni, Gould a ajuns să controleze peste 15% din căile ferate din SUA la acea dată. În răfuiala cu Vanderbilt, Gould a prevenit cumpărarea de pe bursă a unei firme de către mai bogatul lui competitor printr-un procedeu ilegal. A emis mai multe acțiuni decât valoarea firmei, procedeu care reflectă în oglindă sistemul bancar fracționar, când o bancă dă împrumuturi mult peste depozitele pe care le are.

John D Rockefeller – primul miliardar american

E probabil cel mai faimos nume de afacerist american, fondator al unei dinastii cu impact asupra societății până în ziua de azi. În culmea gloriei lui, Rockefeller ajunsese să controleze 90% din producția de petrol a Americii, implicit sectorul vital al energiei. Și el pornise foarte de jos, făcând contabilitate, plătit cu 16 dolari pe lună în timpul uceniciei și dublu ulterior. Aparent, aceste câștiguri modeste îi permiteau să facă și economii pentru lansarea în afaceri.

Agerimea minții îi fusese ascuțită de tatăl lui, care îl păcălea intenționat ca să îi ascută instinctele. Bătrânul Rockefeller era un escroc ambulant, care vindea pretinse leacuri miraculoase pentru orice boli și ducea o viață dublă, ca bigam. Într-un final, le-a convins pe cele două neveste să coabiteze, viitorul miliardar crescând cu un tată mai mereu plecat sau în prezența celor două mame.

Așa cum goana după aur adusese mulți europeni în America în căutarea loviturii norocoase, și descoperirea petrolului îi făcea pe mulți să riște cumpărând parcele pentru a fora după „aurul negru”. Strategia lui Rockefeller a fost diferită: a realizat că prospecțiunile sunt o loterie, dar toți câștigătorii ei au nevoie de rafinare. Așa că s-a concentrat pe partea de prelucrare și transport. Dar inventivitatea lui nu s-a oprit aici.

Primele sonde moderne de petrol și rafinării s-au deschis la sfârșitul anilor 50, în România la Ploiești, în Polonia și în Pennsylvania, Statele Unite. În anii 1860, când Rockefeller a intrat în afacerea rafinăriilor, concurenții aruncau aproape jumătate din țițeiul extras, din care se folosea doar gazul petrolier lampant sau păcura pentru încălzire. Treptat, firma lui a găsit metode de a folosi și reziduurile, pentru a obține până la 300 de produse diferite pe bază de petrol, de la motorină, benzină, smoală, la lubrifianți. Îi datorăm asfaltarea drumurilor, element definitoriu al civilizației noastre, prin ideea de a recupera reziduurile de bitum.

Printr-un parteneriat cu liniile ferate ale lui Vanderbilt, Rockefeller și-a extins operațiunile la nivel național. Tarifele negociate erau deja avantajoase, prin reducerile în funcție de volum. Dar ulterior a intrat în război deschis cu transportatorii, de la care pretindea favoruri tot mai mari. Ca să îi combată, a implementat inovația transportului prin conductă a petrolului (care necesită o tehnologie mai complicată decât pare la prima vedere).

Cu aceste avantaje, Rockefeller își strivea concurenții, pe care îi determina să îi cedeze afacerea, sau îi ruina vânzând la preț de dumping, chiar și sub costul de producție. Interesele lui se extindeau în domeniul energiei, transporturilor și băncilor, unde formase un pol de putere cu aliați la concurență cu JP Morgan. Urmașii celor două familii vor realiza și alianțe matrimoniale, la un moment dat. A avut și alți rivali de calibru: Alphonse Rothschild l-a concurat prin investiții în petrolul din Imperiul Țarist (și bazinul din Azerbaidjanul de azi, de la Marea Caspică). Asociat cu familia inventatorului dinamitei, Alfred Nobel, aceștia au fondat Shell, firmă care a adus și primele barje cu petrol din Orient, prin canalul de Suez, finanțat și de un alt Rothschild. Cu Andrew Carnegie s-a ciocnit când a intrat în industria siderurgică.

Metodele nu erau nici pe departe mai blânde când avea de negociat cu muncitorii. A apelat la sprijinul armatei pentru reprimarea unei greve a minerilor în 1913. În ciocnirile armate dintre greviști și forțele de ordine, tabăra temporară a muncitorilor a fost incendiată, 15 femei și copii murind arși de vii în corturi.

Monopolul său în domeniul energetic a atras reacția opiniei publice și în final intervenția politică. În anticiparea unei măsuri de acest tip, Rockefeller a inventat trustul ca formă de organizare, o umbrelă care includea mai multe companii, controlate indirect. Scopul era o acaparare atât pe verticală a lanțului de extracție, rafinare, transport și distribuție, cât și pe orizontală, prin extinderea teritorială. Pe durata existenței Standard Oil, totuși, prețul petrolului a scăzut cu 80%, pentru că a ajuns dintr-un produs exotic, unul omniprezent, folosit direct sau indirect de toată populația.

Spargerea monopolului de către stat, începută în 1911, i-a adus un avantaj nesperat. Pentru că valoarea însumată a firmelor rezultate a depășit-o pe cea a trustului vechi, din care mai avea doar un sfert din acțiuni. Între firmele de azi, care își au rădăcinile în Standard Oil, se numără: Exxon Mobil, Chevron, British Petroleum, Amoco. Standard Oil opera cu peste 100.000 de angajați.

Averea lui John Davison Rockefeller a atins 900 de milioane înainte de primul război și 1,5 miliarde de dolari până la finalul vieții aproape centenare, de 98 de ani. În funcție de metodele de actualizare a sumei, ar fi și azi cel mai bogat american din toate timpurile.

Rockefeller a făcut cele mai mari donații de până la el, estimate la 500 de milioane de dolari, cu impact în educație, știință, artă și medicină. Unele au ridicat suspiciunea că urmărea să își impună ideile și interesele asupra societății și în posteritate. De pildă, campania împotriva alcoolismului a venit la pachet cu descurajarea folosirii bio-etanolului pentru mașini în locul derivatelor din petrol. Iar finanțarea medicinei alopate, pe bază de pastile de origine chimică, a creat o nouă uriașă piață farmaceutică în locul metodelor tradiționale, pe bază de plante și alte leacuri.

Andrew Carnegie – constructorul Americii

Oțelăriile acestui industriaș cu origini scoțiene au schimbat la propriu fața Americii. Pentru că materialul a fost folosit de el și apoi de mulți alții în construcția unor mari poduri, iar apoi a zgârie-norilor. Acestea vor deveni imaginea reprezentativă a noilor metropole de peste ocean. Și el a început de jos, cu munci plătite cu 2 dolari pe săptămână, fapt care nu l-a făcut deloc milos cu angajații.

În oțelăriile lui Carnegie, oamenii lucrau 12 ore pe zi, cu o singură zi liberă pe an! O muncă dură și periculoasă, în care nu puțini își pierdeau viața în cele mai dramatice condiții, striviți sau împroșcați cu metalul incandescent.

Era priceput să își formeze conexiuni sociale, își cultiva imaginea de filantrop și promotor al progresului. Nu se sfia să își atace concurenții lansând zvonuri despre calitatea produselor lor. Investea și în politicieni, care se revanșau instituind taxe vamale protecționiste, care îl scăpau de concurența străină.

A putut acoperi chiar și un mare dezastru ecologic, când un heleșteu folosit de el și alți bogătași a inundat un sat, producând peste 2.200 de victime. Mult mai direct a fost însă vinovat de un alt incident, când a angajat trupe înarmate să reprime o grevă a muncitorilor. 10 morți din ambele tabere a fost bilanțul împușcăturilor și bătăilor între greviști și gealații chemați să îi readucă la muncă după un protest care dura de peste patru luni. Ca să prevină astfel de „neplăceri”, Carnegie îi amenința cu aducerea de înlocuitori din rândul imigranților dispuși să accepte orice condiții și infiltra angajați care să funcționeze ca turnători. Salariații ajunseseră să se teamă să mai vorbească între ei, exact ca în țările comuniste în secolul următor.

A introdus o tehnologie nouă de purificare și întărire a oțelului, care a redus simțitor costurile de producție, făcându-l un material folosit pe scară largă. Fabricile din grupul lui dădeau majoritatea oțelului american, care la acea dată depășise producția Marii Britanii. 

Pe cât de neîndurător a fost cu muncitorii și concurenții în prima parte a vieții, pe atât de generos s-a dovedit în ultimele două decenii de viață, când a început să se implice în opere de caritate. Contrastul îi nedumerește și azi pe biografi, care nu pot trage o concluzie care era adevărata lui față. A construit peste 3.000 de biblioteci, săli de concerte și centre educaționale. A finanțat universități și programe de cercetare. A instituit fonduri de pensii pentru angajați. Inițiativele lui filantropice l-au inspirat și pe Rockefeller și alți milionari să îl imite.

Când a simțit că e timpul să se retragă, a realizat că nu îi poate vinde afacerea decât lui JP Morgan, care i-a semnat pe loc cecul cu suma cerută. Când i l-a înmânat, Morgan l-a anunțat: tocmai ai devenit cel mai bogat om din America. Până la finalul vieții, Carnegie a donat aproape toată averea de peste 300 de milioane de dolari.

Un intelectual conectat la discuțiile vremii, Andrew Carnegie scria cărți despre politică, în care lăuda modelul american, și publica articole în reviste. (Între el și autorul de cărți educative Dale Carnegie nu există nicio legătură de rudenie.)

JP Morgan, omul – bancă națională

Spre deosebire de personajele de mai sus, John Pierpont Morgan se născuse într-o familie bogată, care făcea import-export. Între strămoșii lui se regăsesc încă din secolul XVII parlamentari și aristocrați din Țara Galilor, câțiva cu nume inspirate din Vechiul Testament. Poziția socială i-a asigurat o educație solidă, în Elveția și Anglia, pregătindu-l să preia afacerile, sarcină pe care a îndeplinit-o peste așteptări. Instituția care îi poartă numele e și azi cea mai mare bancă din America și printre cele mai mari de pe glob, deși a trecut printr-o serie de rupturi și fuziuni, nemaifiind doar a familiei.

A instituit imaginea afaceristului cu trabuc, care își conduce afacerile de pe un yacht pe râul Hudson. În timpul războiul civil, deja era între băncile redutabile. A profitat și de acest conflict, printr-un tun în care a cumpărat carabine demodate ale armatei, pe care le-a revândut statului la preț dublu, după o sumară „modernizare” a mecanismului.

Impactul lui Morgan asupra economiei americane nu se limita la simpla relație de creditare. Pierpont cumpăra una câte una afacerile de pe bursă și le eficientiza, le făcea mai profitabile prin conexiunea cu furnizori și contracte de desfacere. Profilul era al unei bănci de investiții mai mult decât a unei unități pentru deponenți. A finanțat marele comerț intercontinental cu bumbac și tutun, iar apoi s-au extins în piața obligațiunilor. Căile ferate (cam 60% din volumul bursei de pe Wall Street, atunci) și oțelăriile necesare lor erau de asemenea mari consumatoare de credite în epocă. Dar apărea și domeniul nou al comunicațiilor prin telegraf. A investit într-un sistem de comunicații fără fir peste Atlantic, cumpărat de la Nikola Tesla, dar parteneriatul dintre cei doi s-a încheiat brusc când inventatorul a vrut să folosească banii pentru a aplica și alte idei decât cea convenită inițial.

Metodele de negociere erau uneori brutale, JP nu se sfia să își sechestreze partenerii până când cădeau la un acord. Statura lui impresionantă, cu privire sfredelitoare și nasul îngroșat de o boală de piele care îl complexa contribuiau la o prezență intimidantă. Chiar dacă cumpăra pachete minoritare într-o firmă, le dădea de înțeles proprietarilor și directorilor că trebuie să îl asculte, pentru că existența firmei depinde de el.

Cum am notat deja, a cumpărat de la Andrew Carnegie US Steel, una din primele companii cotată la 1 miliard de dolari. În 1892 a contribuit la formarea General Electric, prin absorbția și a firmei inventatorului becului, Thomas Edison. A restructurat și relansat mari companii de căi ferate, transport naval și corporația de telecomunicații AT&T. La cumpăna dintre secole, ajunsese să controleze peste 100 de companii listate.

În cel puțin două ocazii, JP Morgan a putut manipula prețul aurului în tandem cu Rothschild, vânzând cantități importante Băncii Angliei și Trezoreriei Americane în 1895, când l-a amenințat pe președinte că SUA intră în incapacitate de plată dacă nu face acea achiziție. Sistemul monetar a fost stabilizat atunci și prin obligațiunile emise cu intermedierea băncii lui. Negocia de la egal la egal cu mai mulți președinți americani, cu unii ca Theodore Roosevelt ducând și bătălii pentru apărarea monopolurilor sale.

Momentul de vârf al puterii lui JP Morgan a fost la criza bancară din 1907. Atunci a îndeplinit neoficial rolul unei bănci centrale. Cu bursa în cădere liberă și cozi la retragerile de depozite, i-a adunat în biroul lui pe cei mai mari bancheri și i-a obligat să contribuie fiecare pentru un pachet de salvare. Când unii din ei au vrut să se ridice, au constatat că ușile masive ale încăperii sunt încuiate. Morgan a fost salutat ca un erou de toți cei care aveau acțiuni. Ce nu știau era că Trezoreria statului îi virase deja afaceristului 35 de milioane de dolari pe care să îi folosească să dea un semnal cu impact la public că sistemul e stabil.

JP Morgan a murit în anul în care avea să se înființeze banca centrală americană. În onoarea lui, bursa a luat un neobișnuit moment de reculegere, care anunța sfârșitul unei epoci. Era și perioada în care apăreau sau se consolidau în Europa mari finanțiști, care se vor uni într-un cartel pentru a impune înființarea Rezervei Federale: Rothschild, Warburg, Kuhn & Loeb, Goldman Sachs, Lazard… Dar despre ei, în episodul următor.

(va urma)
(înapoi la cuprinsul serialului)