Exportul revoluției comuniste în Europa și Asia
(parte din serialul „Schimbarea banilor” )
Notă: Episodul 35 a devenit o mini-serie despre apariția primului stat comunist. Acoperă Revoluția Bolșevică și primii ani ai economiei sovietice. (Apoi revenim la episoade „normale”.) Cuprins:
|
partea a 8-a:
Inflația și degradarea condițiilor de trai erau probleme generalizate în Europa, fiind un ferment pentru mișcări sindicale și socialiste. Aceeași nemulțumire populară se va regăsi ulterior și în valul interbelic al extremei drepte. În acest sol fertil, comuniștii își aruncau „semințele mâniei”, de astă dată având o bază de iradiere în nucleul cucerit la Petrograd și Moscova. Ideea revoluției mondiale era una de bază încă din opera lui Marx, dar acum se finanța din vânzarea aurului capturat de bolșevici, chiar către capitaliștii din vest.
Din documente ale Foreign Office in 1945, citate de Sean McMeekin, rezultă că bolșevicii au cheltuit înainte și după revoluția din noiembrie echivalentul a 9 sau 10 tone de aur pentru propagandă revoluționară în alte țări. (p. 165) [8] Rezultatele pe care bolșevicii le obțineau – schimbarea opiniei publice sau chiar succesul unor puciuri, cu banii investiți în ziare de propagandă – dovedesc și limitele sistemului democratic.
Pe finalul primului război mondial și anii următori, au fost numeroase tentative de instituire a unor republici de tip sovietic. Toate au eșuat și cele mai multe din ele nu aveau o coordonare directă cu nucleul comuniștilor instalați la Petrograd. Două dintre ele, revoluțiile din Germania și Ungaria, au avut cea mai mare însemnătate și o implicare directă a bolșevicilor. Era un mare paradox, întrucât ambele se petreceau în sânul alianței cu care Rusia se bătuse în război, răsturnând monarhia din Germania, care contribuise la ascensiunea lui Lenin.
În Estul Europei, la confluența celor trei imperii în curs de dispariție, bătălia ideologică e dublată de o luptă de afirmare națională. Pe fondul războiului dintre Imperiul Țarist și cel Austro-Ungar, în Ucraina se afirmă și un naționalism specific, mai ales după revoluția din februarie 1917 de la Petrograd. E începutul războiului de independență ucrainean, care va dura mai mulți ani. În martie, se înființează și primul for parlamentar, Rada de la Kiev. Reunită prima dată în aprilie 1917, Rada solicită înglobarea Basarabiei în Republica Ucraina, dar guvernul provizoriu al lui Kerenski refuză cererea. Tot atunci se creează și un secretariat pentru problemele evreiești, altă comunitate care milita pentru autonomie.
În iunie 1917, are loc o primă proclamare a independenței Ucrainei, dar fără a avea și controlul în teritoriu. A doua zi după lovitura bolșevică de la Petrograd, din noiembrie 1917, o preluare similară de putere are loc și la Kiev, unde se proclamă o republică sovietică pe 9 noiembrie 1917. Dar trebuie să înțelegem că toate aceste proclamații se petreceau pe ruinele unor imperii în dezagregare, în care nu mai existau instituții funcționale și un liant organizatoric. În primă instanță, comuniștii nu controlau decât unele clădiri, apoi unele centre urbane ca Petrograd și Moscova. Iar puzderia de republici de pe teritoriul ucrainean erau simple feude ale unor căpetenii militare locale.
În decembrie 1917, ucrainenii încetează să mai lupte cu adversarul oficial, germano-austriac. În ianuarie 1918, bolșevicii au intrat în Ucraina cucerind orașe ca Odesa și asediind Kievul. În februarie, Ucraina semnează pacea separată cu Germania, la Brest, în Belarus. Luna următoare, tot acolo e semnată și de Rusia bolșevică pacea mai faimoasă de la Brest Litovsk, prin care renunța la 34% din populația Imperiului Țarist. Nici partea păstrată nu era propriu-zis organizată de noul guvern comunist, dar mai ales zona cedată era deocamdată un teritoriu fără un stăpân, în pragul anarhiei.
românii, în bătaia focului
După turbulențele primei revoluții de la Petrograd, din februarie 1917, și abdicarea țarului, în Basarabia se constituie partide moldovenești. Autonomia fostei provincii românești e proclamată în octombrie pe stil vechi, cu trei zile înainte de lovitura bolșevicilor de la Petrograd. În noiembrie, se întrunește și Sfatul Țării, primul parlament local.
În prima zi a anului 1918, bolșevicii au capturat puncte cheie din Chișinău. Încercau să înlocuiască Sfatul Țării cu un soviet. Membrii acestuia din urmă sunt executați de militarii români, care trec Prutul. Pe 27 martie 1918, Sfatul Țării proclamă unirea Basarabiei cu România. (La acel vot, minoritățile – ucraineni, găgăuzi, evrei și ruși – se abțin.) Dată fiind situația că Muntenia se afla sub ocupație, iar capitala era evacuată la Iași, țara rezultată era, pentru moment, doar o Moldovă mai mare.
Victoriile istorice de la Mărășești, Mărăști și Oituz din vara anului 1917, repurtate împreună contra nemților de trupe ale României și Rusiei, riscau să rămână fără un câștig pentru noi. Asta pentru că armata rusă a intrat în degringoladă, cucerită de propaganda comunistă și de atmosfera revoluțiilor în desfășurare la Petrograd. După vestea loviturii dată de grupul lui Troțki și Lenin, lucrurile au luat o turnură stranie. Cele două armate deveneau din aliați, inamici, luptându-se în spatele frontului fără o declarație de război; în timp ce aveau în față inamicul german, cu care nici unii nici alții încă nu făcuseră pace.
În acest context, în ianuarie 1918, armata română dă la Galați și în zona Deltei Dunării primele ei lupte cu trupe bolșevice, care încercau să distrugă orașul. Deși copleșiți ca dotări și numeric, într-un raport de 1 la 4, bravii soldați români au reușit să învingă acele corpuri de armată. Ciudățenia e întregită și de decizia unei părți a soldaților comunizați de a se preda mai curând inamicului oficial german, decât foștilor aliați români. Era prima întâlnire cu tentativa unei ocupații comuniste pentru români.
În mai 1918, Marghiloman semnează pacea înrobitoare de la București (Buftea), care ne transforma în colonie germană. Din fericire, ea nu a apucat să fie ratificată de regele Ferdinand. Erau pierderi teritoriale uriașe, dar ni se recunoștea unirea cu Basarabia. Cedam petrolul pe 90 de ani și surplusul agricol, la aprecierea austro-germanilor. (Presa de azi ar fi spus că era o „intrare în Europa”.)
Pe 6 noiembrie (stil nou), armata română intră în Bucovina, la chemarea Comitetului Național Român, condus de cavalerul Iancu Flondor. Era o reluare a operațiunilor militare, ordonată de premierul Marghiloman. La 10 noiembrie 1918, tratatul din primăvară e repudiat și România reia luptele, cu doar o zi înainte ca pe frontul de vest Germania să își anunțe neașteptata capitulare. Ieșirea acesteia din urmă din război a fost un șoc pentru propriii săi cetățeni. (La cele ce se întâmplau acolo, revenim mai jos.) Acum, prioritatea pentru noi era recuperarea pământurilor românești de la vest, care se va face atât printr-un război atipic de nouă luni cu Ungaria, cât și prin specularea unui context favorabil internațional.
prăbușirea Ungariei
Pe 29 septembrie 1918, Bulgaria e prima dintre Puterile Centrale care se recunoaște învinsă. O lună mai târziu, Imperiul Otoman face același lucru. Ofensiva dinspre sud aduce puterile Antantei la Dunăre în noiembrie.
Ungaria își proclamase independența pe 17 octombrie 1918, în contextul prăbușirii imperiului Austro-Ungar, atât pe front cât și la nivel social. Toate naționalitățile componente au avut acțiuni în direcția independenței în preajma aceleiași date (ceho-slovacii, sârbo-croații, slovenii, românii ș.a.). Venit la putere cu o zi înainte, contele Mihaly Karoly ordonă retragerea ungurilor de pe front pe 1 noiembrie, iar ulterior dezarmarea, într-o încercare disperată de a obține bunăvoința puterilor învingătoare la viitoarea conferință de pace. Pacifismul lui Karoly era susținut și de ministrul său pentru Minorități, Oszkar Jaszi (evreu din Carei), care propunea înființarea unui stat multi-etnic în Balcani, pe modelul unei confederații.
Recuperarea Bucovinei, Banatului și Transilvaniei nu erau obiective de conjunctură pentru noi. Ele fuseseră explicit afirmate ca motiv al intrării noastre în război în proclamația regelui Ferdinand din 1916 și agreate în tratatul secret cu aliații din același an. Ca-n versul faimosului cântec, batalioanele române mai trecuseră Carpații și în 1916, dar nu avansaseră mai departe de localitățile din curbură. (Fuseseră oprite de dezastrele rapide ale ofensivei din Dobrogea și iminenta cădere a capitalei.)
În 1918, sârbii începuseră să își recupereze provinciile din Ungaria pe 5 noiembrie, iar cehii pe 8. Două zile mai târziu, reintră în război și românii. Pe 13 noiembrie armatele noastre trec încă o dată Carpații și încep eliberarea Transilvaniei. Aveau în consemn cu aliații să se oprească pe un aliniament pe râul Mureș, ceea ce ar fi însemnat recuperarea doar a unei mici părți din pământurile cu majoritate românească. (Adică ar fi rămas pierdute cele dincolo de Deva și Alba Iulia.)
Pe 28 noiembrie 1918, Consiliul Național de la Cernăuți votează unirea cu Bucovina. Iar pe 1 Decembrie, Marea Adunare de la Alba Iulia votează unirea Transilvaniei cu România. Grupurile etnice din Transilvania au votat separat în virtutea dreptului la auto-determinare, susținut de SUA sub Woodrow Wilson. Românii și mai târziu sașii și șvabii au votat pentru alipirea la Regatul Român; ungurii, pentru rămânerea în Republica ungară.
În timp ce alte popoare cădeau sub vraja comunismului, românii își urmau visul unității naționale. Dar chiar și cu armata ungară în dezagregare, eliberarea orașelor românești de forțele de ordine locale nu era simplă și a durat mai multe luni.
Încă din 1916, ziaristul Bela Kun (Kohn) căzuse prizonier de război în Rusia alături de alți soldați din armata austro-ungară. În detenție, e puternic îndoctrinat cu idei comuniste și e eliberat imediat ce bolșevicii iau puterea. Rămâne în Rusia ca revoluționar internaționalist, alături de marile figuri din jurul lui Lenin. Ia parte alături de Armata Roșie la masacrele din Crimeea. În martie 1918, Bela Kun înființează în exil un partid comunist ungar cu alți prizonieri și devine chiar foarte influent la vârful puterii bolșevice, prin relațiile legate cu alți etnici evrei ca Matyas Rakosy, Karl Radek, și Buharin. În noiembrie 1918, revine în Ungaria și Tibor Szamuelly, alt lider comunist, antrenat în Germania de facțiunea spartakistă a Rosei Luxemburg. Ideea unei revoluții acasă, în Ungaria, o aveau încă înainte de repatriere.
cleștele ruso-ungar
Abia în ianuarie 1919, armata română ajunge să elibereze sudul Maramureșului istoric (Sighet), pe actuala frontieră de la nord. În februarie, autoritățile din Budapesta îi arestează pe comuniști, dar îi plasează într-un regim relaxat, care le permitea să facă politică. Difuz, apărea în elitele maghiare ideea unei piruete geopolitice. Vechiul protector austriac și marele aliat german erau în colaps. Noii puternici ai Europei, aliații din Antantă, se arătau prea puțin receptivi la ce avea de oferit o Ungarie mare și concesivi cu dorința de auto-determinare a popoarelor stăpânite de secole sub dualismul habsburgic.
Comuniștii se prezentau ca singurii având o variantă alternativă, a unui nou mare protector în Rusia comunistă. Unul cu o ideologie extremistă, pe moment falit, care încă nu își controla decât o mică parte din propriul teritoriu. Dar cu o armată suficient de mare încât să-i pună pe fugă pe vecinii mai mici din Est. Astfel apare ideea unui regim aliniat ideologic cu Petrogradul, care ar fi prins ca într-o menghină România, dinspre Tisa și Nistru.
Un susținător al acestei idei era Cristian Rakovski, care de la sfârșitul lui ianuarie 1919 și până la sfârșitul acelui an, devine șeful guvernului comunist din Ucraina. (Omologul lui Lenin pentru Rusia.) Avea un cumul de funcții, fiind și șef al securității bolșevice locale (CEKA). Pe plan militar, era ajutat de basarabeanul Mihail Frunze. Rakovski era omul lui Troțki, provenit și el din rândul menșevicilor, dar sărise în barca victorioasă.
Înainte de marea revoluție, Rakovski fusese bănuit că e agent german, pentru întâlnirile sale conspirative cu Parvus (Fustenberg) și Troțki, chiar pe teritoriul României. De-a lungul agitatei vieți, a activat pe scena politică a mai multor țări, cu nume locale, și a fost expulzat pentru activități subversive nu doar din România, dar și din Germania, Franța, Bulgaria și Rusia. A mai guvernat în Ucraina, cu intermitențe, până în 1923 ca prim-ministru, promovând o politică de ucrainizare. Între timp, prin 1920, apăruse acolo și o vremelnică Republică Sovietică a Galiției, la nord de noi, cu jumătate polonezi, un sfert evrei și ceva ucraineni.
Cristian Rakovski i-a sugerat lui Lenin tentativa unei revoluții comuniste în România. Misteriosul personaj trebuie să fi avut și mari conexiuni internaționale. Așa zisa lui marginalizare de mai târziu, pe vremea lui Stalin, e o exagerare, de vreme ce avea să fie „surghiunit” ca ambasador la Londra și Paris. Abia în anii 40 e într-adevăr judecat și executat. Dar să revenim la momentul revoluționar ungar, pentru care putea funcționa ca un sprijin major și punte spre Rusia.
În martie 1919, la Moscova e înființat Cominternul, după degringolada precedentelor internaționale socialiste, care s-au împărțit în facțiuni pe timpul războiului. Era coordonat dictatorial de la Kremlin, o structură în care restul partidelor deveneau neoficial filiale. (Se pot face paralele între acea organizare și grupările actuale din Parlamentul European.) Grigori Zinoviev e instalat la cârma Comintern, într-un cerc restrâns cu Lenin, Troțki și Cristian Rakovski.
Tot în martie 1919, urmare a pierderilor teritoriale față de România, Cehoslovacia și Serbia, guvernul de la Budapesta se prăbușește. Karoly demisionează, dar opoziția social democrată face un lucru curios: îi contactează pe comuniștii aflați în penitenciar și le propune formarea unei coaliții de guvernare. Cum spuneam, ei aveau „cartea rusă”. Ca într-o rocadă, Bela Kun iese din închisoare direct în guvern, iar Karoly e închis în locul lui.
În aceeași zi a revoluției comuniste de la Budapesta, 21 martie, armata română ocupă Tiraspolul. Armata Roșie ajunsese la Nistru și spera într-o joncțiune cu cea ungară, în curs de reluare a înarmării, pentru ocuparea României. În mai 1919, armata lui Troțki dă un atac dinspre Nistru spre Basarabia. În acea lună, comuniștii încearcă o insurecție la Tighina (Bender) contra unirii Basarabiei cu România, fiind contrați de armata noastră. Orașul, situat dincoace de Nistru, avea jumătate din populație rusă și un sfert evreiască.
La celălalt capăt de țară, orașe importante ca Arad și Oradea sunt recuperate abia după revoluția de la Budapesta.
guvernarea lui Bela Kun
Regimul comunist din Ungaria a rezistat doar patru luni, până să fie răsturnat de intervenția românească. Era pilotat nemijlocit de Lenin prin telegraf. Bela Kun era omul forte la Budapesta, deși oficial nu deținea decât postul de Comisar (ministru) al Externelor. Situația repeta influența de pe o poziție echivalentă a lui Troțki și mai târziu Ana Pauker, la noi.
Formal, președinte era Șandor Garbai, despre care Rakosi a glumit că „cineva trebuia să semneze decrete și sâmbăta”. Într-adevăr, prezența celor de etnie evreiască era surprinzător de mare. Alexander Soljenițîn o estimează la 95% în conducere. Dintre Comisarii Poporului de la Budapesta, 31 din 49 erau evrei. (p. 507) [2]
Alături de Bela Kun, se mai remarcau: Tibor Szamuelly, Gyorgy Lukacs, Matyas Rakosi. Inechitățile din societatea austro-ungară erau favorabile mișcărilor stângii. Primii 1.000 de grofi dețineau în Ungaria o treime din păduri și pământul arabil. Totuși, populația pestriță a capitalei Budapesta nu era suficientă să asigure destul proletariat convins de ideile comuniste. La fel ca în Rusia, la început, comuniștii nu controlau zonele rurale și era foarte greu să convingă masele să se ralieze acelei conduceri a „proletariatului” în condițiile în care evreii erau mai înstăriți decât media populației.
Chiar și în acest timp scurt, au încercat o transformare simbolică a societății în direcția internaționalismului. Statuile unor figuri istorice au fost dărâmate, s-a interzis purtarea drapelului și intonarea imnului maghiar.
Un personaj foarte interesant, care își face debutul acum ca ministru al Culturii, e Gyorgy Lukacs, fiul bancherului Lowinge din Budapesta. Lukacs era un teoretician original al marxismului în care a introdus ideea ostilității față de însăși cultura occidentală, europeană, nu doar a unor clase sociale. El va influența puternic anii de început ai Școlii de la Frankfurt, unde avea să se nască neo-marxismul contemporan, ce a cucerit subtil Vestul.
Cu alte metode, se va remarca și sângerosul comandant al represiunii, Tibor Szamuelly, care folosea pentru tortură un tren special, care funcționa ca închisoare mobilă. Chiar într-un interval așa scurt și cu o putere fragilă, mașinăria lui a reușit să producă primele sute de morți.
În lipsa aderenței Ungariei rurale la marxism-leninism, Bela Kun a reușit un travesti ideologic și a câștigat de partea sa naționaliștii prin chemarea la război. Într-un interval scurt, regimul trecea, păstrând proporțiile, la etapa stalinistă a „războiului de apărare a patriei”. În iunie 1919, prin avansarea armatei lui Bela Kun, e proclamată și o Republică Sovietică Slovacă.
În iulie 1919, Bela Kun ordonă atacul asupra armatei române, trecând Tisa. Pe 4 august 1919, armata română intră în Budapesta și răstoarnă regimul comunist. Timișoara e recuperată imediat după.
intrarea în ilegalitate a comuniștilor de la noi
În vara lui 1920, se ține al doilea congres Comintern, unde participă și o delegație din România, condusă de Gheorghe Cristescu („Plăpumaru”). Din ea făcea parte și fiul lui Constantin Dobrogeanu Gherea (Solomon Katz), născut în Ucraina de azi, Rusia imperială de atunci, un pionier al ideilor socialiste în publicistica de la noi. Atitudinea anti-românească a forului internațional comunist era explicită: Buharin îl exclude din partid pe Ion Fluieraș pentru simpla participare la unirea de la Alba Iulia. Partidul comuniștilor atrăgea un număr disproporționat de minorități, între care evrei dar și maghiari și bulgari, care își doreau destrămarea României Mari. Partidul e pus într-o poziție înjositoare de totală obediență față de Moscova, care îi dicta conducerea și linia de acțiune.
În decembrie 1920 are loc atentatul din Senatul României, primul asasinat politic de la noi de după primul război mondial. Organizatori au fost trei evrei comuniști (Max Goldstein, Leon Lichtblau și Saul Osias), coordonați de la Odesa de Abraham Grinstein. Atentatul ar fi putut decapita conducerea statului, dacă bomba ar fi detonat după calculele teroriștilor. Dar a ucis trei senatori, unul fiind și membru în Guvern, a rănit președintele Senatului și doi episcopi.
În 1921, câțiva reprezentanți de frunte ai nobilimii maghiare îi fac regelui Ferdinand o propunere curioasă: să preia și coroana Ungariei, pentru a realiza o uniune personală. Între ei, contele Istvan Bethlen și contele Pal Teleki, mari latifundiari, aprobați de fostul ministru de Externe, contele Myklos Banfy. După unele surse, cel care s-a opus a fost Brătianu, care a intuit o capcană pentru a menține dominația asupra Transilvaniei.
Congresele comuniștilor de la noi încep să se țină în exil. În iulie 1924, Partidul Comunist din România, între timp condus de ungurul Elek Kobloș, e scos în afara legii de guvernarea liberală. Programul său era considerat un pericol la siguranța națională, pentru că milita explicit pentru pierderi teritoriale ale României „imperialiste” către Rusia (Basarabia), Ungaria (Ardealul) și Bulgaria (Dobrogea).
În septembrie 1924, are loc răscoala bolșevică de la Tatarbunar, în sudul Basarabiei, aproape de Deltă. Comuniștii au încercat atunci ruperea Bugeacului și alipirea la Ucraina. Ulterior se creează o republică sovietică Moldovenească în Transnistria.
revoluțiile din Germania
Cele mai importante mișcări revoluționare au loc în Germania. Dacă ar fi fost de durată, ele ar fi putut schimba ordinea pe continent, aducând cu două decenii mai devreme o alianță sovieto-germană de tip Ribbentrop-Molotov. Ironic, țara care contribuise la înlăturarea țarului de către comuniști era acum în pericolul de a fi comunizată. Și chiar dacă ideologia nu va prinde, trecerea la republică va fi și aici definitivă.
Primul emisar al regimului bolșevic într-o țară străină a fost ambasadorul instalat la Berlin în aprilie 1918: Adolf Abramovici Joffe. Fost deținut politic în Rusia, luase parte la lovitura de stat din octombrie de la Petrograd. Fusese tot menșevic și i-a rămas fidel lui Troțki până în clipa sinuciderii, când era amenințat de epurările lui Stalin. Fusese sponsor al apariției ziarului Pravda. Îl secondase pe Troțki (Bronstein) și la negocierile de la Brest Litovsk, încheiate cu tratatul atât de avantajos pentru nemți. Iar apoi s-a ocupat și de încheierea unor armistiții similare cu țări mai mici.
Mișcarea socialistă din Germania era scindată în multe facțiuni, în privința căilor de a prelua puterea și de raportare la război. Unii susțineau loialitatea față de stat, alții internaționalismul revoluționar și pacifismul. Rosa Luxemburg și Karl Liebknecht nu erau cei mai populari, dar erau aripa cea mai radicală și mai înclinată spre teoretizări marxiste. Gruparea lor se opusese emiterii de obligațiuni de război, prin care Germania (la fel și alte puteri Centrale, excluse de pe piețele internaționale) se împrumutau. Volumul lor de 97 miliarde de mărci e considerat între motivele prăbușirii ulterioare a monedei Republicii de la Weimar.
Rosa Luxemburg fusese implicată în mișcarea comunistă în mai multe țări, formând un partid în Polonia, absorbit de cel al comuniștilor ruși, condus de Lenin. Avea deseori poziții proprii – se opusese păcii de la Brest Litovsk. Asta nu l-a împiedicat pe Joffe să aibă întâlniri ulterioare cu ea și cu Liebknecht, dar și cu agenți ai Deutsche Bank și ai Mendelshonk Bank.
Cum germanii erau singurii prieteni externi ai noului regim, bolșevicii au avut inițial o apropiere de aceștia. De acolo puteau veni și importurile atât de necesare pentru înarmare și funcționarea minimală a societății. „În septembrie 1918, bolșevicii continuă să trimită 200 de tone de aur în Germania, deși înfrângerea acesteia se prefigura deja.” (p. 181) [8]
Totuși, subteran, foarte curând după semnarea faimoasei păci, comuniștii au început acțiuni ostile. „La cererea lui Troțki, aliații din Antantă trimit în primăvara lui 1918 trupe restrânse la Vladivostok, Murmansk și Arhanghel, pentru a se asigura că nu sunt capturate de germani. Ulterior, propaganda comunistă o va prezenta ca pe o intervenție a imperialiștilor contra noului stat. Doar japonezii erau interesați să ocupe părți din Siberia, unde comuniștii oricum nu ajunseseră, și au trimis trupe mai numeroase.” (p. 191)
În noiembrie 1918, sovieticii repudiază tratatul de la Brest Litovsk, făcându-și încă un adversar din Germania. Contrar vechii înțelegeri, încep să prade inclusiv consulatul german de la Petrograd. Nemții îl expulzează pe ambasadorul Joffe, care e înlocuit cu un co-etnic, Karl Radek, care continuă să susțină mișcările comuniste subversive.
Karl Radek colaborase cu Ganețki (Iakob Furstenberg), mâna dreaptă a lui Lenin în relația cu Parvus, înainte de revoluție. Adică fusese implicat direct în grupul pe la care trecuse finanțarea din Germania. Fusese în trenul lui Lenin din Elveția, care a trecut liniile inamice cu permisiunea conducerii germane. Și Radek îi fusese adjunct al lui Troțki în tratativele de la Brest. Avea să fie epurat de Stalin în 37. Karl Radek era cât se poate de dur în convingerile despre lupta de clasă, cerea „măcelărirea burgheziei”. Colaboratoarea lui, Rosa Luxemburg, nu era nici ea mai îngăduitoare. Cu dușmanii de clasă se va trata astfel: „unghiile în ochi și genunchiul pe piept”. (507) [2]
Revoluția roșie din Germania izbucnește chiar la aniversarea unui an de la cea din Rusia, printr-un miting comemorativ. Lider al manifestației era evreul Kurt Eisner, iar la protestul din 7 noiembrie 1918 se cere: ieșirea din război, program de lucru de 8 ore și acordarea de ajutoare de șomaj. Soldații se raliază protestului, regele Bavariei fuge și Eisner proclamă republica. Pe 9 noiembrie 1918, e anunțată în lipsă abdicarea împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei, semnată la finalul aceleiași luni. Un secretar de stat social democrat anunță în aceeași zi proclamarea Republicii de la Weimar unei mulțimi de protestatari.
Separat de Eisner, același tip de proclamație e făcută și de Karl Liebknecht, care apucase să aibă o întrevedere cu ambasadorul Joffe, deci era poate mai strâns coordonat cu Moscova. Liebknecht i-a avut nași de botez pe Marx și Engels. Fusese judecat pentru trădare în 1907 și condamnat la un an pentru propagandă pacifistă. Liebknecht avea un cabinet de avocatură cu fratele lui și cu sionistul Oskar Cohn. Fratele, Theodor Liebknecht, a fost avocat al unor socialiști la un proces public la Moscova în 1922, împreună cu Kurt Samuel Rosenfeld.
Pe 11 noiembrie 1918, Germania, prin noua conducere a Republicii de la Weimar, semnează armistițiul ieșind din primul război mondial. În ianuarie, o republică sovietică e proclamată vremelnic și în orașul Bremen, suprimată militar.
Pe 15 ianuarie 1919, comuniștii din grupul Spartacus încearcă o revoluție în cadrul Republicii de la Weimar, pentru a o trece de la democrație la comunism. Liderii grupării, Rosa Luxemburg și Karl Liebknecht sunt capturați și uciși fără proces.
Ajuns în fruntea republicii Kurt Eisner s-a distins de URSS, anunțând că susține proprietatea privată. Era perceput ca un utopist. La alegerile ce au urmat a luat 3% și a cedat după o lună puterea. Când mergea să își depună demisia, a fost împușcat de un neamț de dreapta, pe 21 februarie 1919, învinuindu-l de capitularea Germaniei. Asasinul său, Anton Graff von Arco auf Valley, era nepotul lordului Acton și evreu după mamă, care se trăgea din marea familie bancară Oppenheim.
După preluarea puterii la Budapesta de către cercul lui Bela Kun, în primăvara lui 1919, și comuniștii germani mai fac o tentativă similară în aprilie 1919. Ei dau o lovitură prin care instaurează a doua Republică Sovietică a Bavariei, sub conducerea lui Eugen Levine. Dar și aceasta rezistă doar câteva săptămâni. Levine participase și la revoluția rusă din 1905. E arestat după lupte de stradă. Albert Einstein intervine printr-o scrisoare în favoarea lui, dar va fi executat.
După asasinarea cuplului Rosa Luxemburg, Kurt Liebknecht, Partidul Comunist German era condus de Paul Levi. Acesta făcuse parte din cercul lui Lenin și Karl Radek din exilul elvețian, dar era mai curând adeptul unei preluări graduale de putere, decât prin lovituri violente. La fel ca la Budapesta, și în revoluțiile din Berlin și Munchen, evreii aveau o participare disproporționată. Soljenițîn îi estimează la 4 din 11 între membrii Comitetului Central al Partidului Comunist German. Pe lângă Rosa Luxemburg, Radek, Joffe, Levi, Eisner, se mai remarcau Axelrod, M. Levine, Landauer, Enest Toller. (p. 477) [2]
Implicarea marilor democrații în contracararea răspândirii acestor regimuri totalitare a fost anemică. Sean McMeekin observă că pozițiile aliaților s-au nuanțat după ieșirea Germaniei din război. „Franța era cea mai păgubită de naționalizări, ar fi vrut răsturnarea bolșevicilor, dar nu avea resurse. America lui Wilson avea resurse dar, se scuza că un ajutor dat Armatei Albilor ar restaura o monarhie reacționară. Churchill (avansat ministru de război în 1919) era pentru intervenție; Balfour și Lloyd George, coordonați de Lordul Milner, erau declarativ pentru neintervenție și susținere limitată a rezistenței contra bolșevicilor. S-a ajuns la concluzia de compromis a „îngrădirii”. În 1919, britanicii au impus o viguroasă blocadă în Marea Baltică.” (p. 192) [8]
în Estul Europei și Asia
Au existat mai multe puncte în Estul Europei unde apăreau focare comuniste pe calea revoluției. În decembrie 1918, e proclamată Republica Sovietică a Letoniei, sub influența regimului de la Petrograd. Revoluția de la Riga își pierde susținerea țărănimii după anunțul colectivizării agriculturii. Regimul răspunde cu metode de teroare la foametea care se instala, dar e răsturnat în câteva luni prin intervenție poloneză și germană.
Pentru timp foarte scurt, comuniștii au preluat controlul în Belarus și Slovacia, în 1919. Samuel Agurski devine unul din liderii din Belarus, de asemenea cu o consistentă participare evreiască organizată militar.
În 1920, bolșevicii au invadat Polonia, unde sunt primiți călduros de evrei. Polonezii îi acuză că țin cu inamicul. Mulți evrei sunt împușcați de armata poloneză pentru spionaj. (506) [2] Pentru scurtă vreme, e instalat un guvern pro-sovietic, condus de Felix Dzerjinski. În el erau Y Markelevski și F Kon. Un element activ era fostul farmacist A.I Rotenberg. După eșecul din Polonia, pleacă să ia parte la epurarea din Crimeea împreună cu Bela Kun și Zalkind. În 1921 face același lucru în Georgia, tot sub comanda lui Felix Dzerjinski. Apoi Rotenberg ajunge la cârma NKVD Moscova. (507) [2]
Deși comunismul avea să triumfe în China abia după un război civil și încă un război mondial, acolo încep să ajungă primii apostoli ai ideologiei marxiste. M. Gruzenberg trăise în Anglia, unde îl întâlnise pe Sun Yat-sen. (Viitorul lider al naționaliștilor, adversarii lui Mao.) Ajunge consul în Mexic, unde se va refugia și Troțki. (478) [2] E arestat în Scoția. Reapare în China în 1923, cu o mulțime de spioni, unde devine principalul consilier al Kuomintang, sub numele Borodino. Îi promovează pe Mao Tzedong și pe Chu Enlai (viitorul șef al primului guvern comunist). E expulzat în 27 de Chang Kai Shek. În timpul războiului cu Germania devine șeful Informațiilor Sovietice, alături de Drizdo-Lozovski. E executat în 1951.
Solomon Slepak, lider influent în Comintern. Revine în Rusia și ia parte la asasinate. Merge în China, unde încearcă o aliață cu Sun Yat-sen.
tumultul din Ucraina și pogromurile
În Ucraina acelei perioade, evenimentele revoluționare și contrarevoluționare erau multiple și se succedau împletite cu mișcările mai multor armate. Ea era scena unde se extindea războiul civil din Rusia, în paralel cu luptele naționale locale. Cucerirea și pierderea unor orașe era legată și de fondul demografic aparte.
Din documentarea realizată de Alexandr Soljenițîn, republicile ucrainene (care includeau și un hatmanat în Crimeea) au început să practice pogromuri, asociindu-i pe evrei cu adversarul sovietic. Iar aceștia au fost împinși să simpatizeze și mai mult cu bolșevicii. Numărul lor mare în unele orașe (21% la Kiev) nu putea fi ignorat.
Potrivit Crucii Roșii, regimul ucrainean (naționalist) condus de Petliura a comis o sumedenie de pogromuri între decembrie 1918 și august 1919, însumând 50.000 de evrei uciși. Cel mai mare dintre ele a avut loc în februarie, după o lovitură bolșevică eșuată. Orășele întregi evreiești (shtetl) erau exterminate, de la copii la bătrâni. Țăranii din satele dimprejur veneau să adune în căruțe proviziile rămase de la cei masacrați. (510) [2]
Speriată de valul de pogromuri din localitățile mici, populația evreiască se refugia în orașele mari sau fugea peste graniță în România, notează autorul rus. (511) [2] În septembrie 1919: cazacii au intrat într-o sinagogă de Yom Kippur, au bătut enoriașii, au violat și distrust sulurile cu Tora.
Pogromurile au reapărut în Polonia reînființată, iar ucrainenii le-au făcut un fapt cotidian. (514) [2] Pogromurile au continuat în Ucraina în 1919 și începutul lui 1920, depășindu-le pe toate cele menționate anterior, din 1881-82, 1903 și 1905. Cartea Pogromuri evreiești dă pentru perioada 1917-1921, în Ucraina și Belarus, cifra de 180-200.000 de victime și un un număr de 300.000 de orfani. (517) Enciclopedia Iudaica repetă cifra ca maximală, „de la 70.000 la 200.000” de morți.
Armata Roșie a făcut și ea pogromuri în primăvara lui 1918 la retragerea din Ucraina și în august 1920 la retragerea din Polonia. (518)
masacre ale războiului civil
Implicarea multor evrei în mișcări revoluționare în multiple țări nu poate fi separată de existența acestor comunități în răsăritul Europei. Violența și suferințele pe care comunismul avea să le aducă sunt întrețesute cu același tip de suferințe ale minorității în circumstanțele paroxistice ale războaielor. Pentru o privire echilibrată a nuanțelor, vom cita în final mai multe date consemnate de Soljenițîn în monografia sa.
Inițial, Armata Albilor nu a avut o linie anti-evreiască și chiar a primit voluntari și unele donații de la comunitate, chiar dacă mai mici decât pentru Roșii. După victoria aliaților anglo-americani în război, perspectiva lor s-a schimbat de la aceea că bolșevicii sunt trădători în folosul Germaniei, spre aceea că sunt o conspirației evreiască împotriva rușilor. Armata Albilor era greu de controlat, nefiind centralizată. În unele locuri, când au cucerit orașe au făcut pogromuri, au prădat și violat.
Conducătorul Armatei Roșii, Troțki, i-a făcut pe adversarii din Armata Albă să îl considere dușmanul suprem și pe toți evreii ca bolșevici.
(Daniel Pasmanik, publicist sionist foarte influent, care a fost de partea Albilor.) Povestește cum evreii erau refuzați să primească arme în armata Albilor.
Nu toți evreii erau înclinați spre internaționalism. Cel puțin declamativ, exista disponibilitatea pentru sacrificii în numele patriotismului. Un milionar (obscur) Shulim Bezpalov îi scria de la Paris conducătorului Albilor din Crimeea, Wrangel, că trebuie făcute sacrificii economice pentru salvarea patriei. „Să dăm 75% din venitul nostru până când rubla își recuperează valoarea și viața se întoarce la normal.” (516) [2]
Nu lipseau pledoariile străinătății. Winston Churchill face apel la generalul Denikin: „scopul meu de a asigura susținerea Parlamentului pentru mișcarea națională va fi îngreunat, dacă pogromurile nu încetează.” (516) [2] Lucru care nu s-a întâmplat și atât Anglia cât și America au susținut slab Albii.
Realismul era cel care prima. Deși Albii erau succesorii armatei cu care Antanta era în alianță, aceste țări i-au ignorat, ajutat sporadic sau chiar sabotat. Britanicii s-au grăbit să ocupe zonele cu petrol de la Baku, japonezii să ia o parte din estul îndepărtat și peninsula Kamceatka.
În primăvara lui 1920, Antanta a dat un ultimatum generalilor Denikin și Wrangel să înceteze lupta contra bolșevicilor. În vară, Franța îi oferă celui din urmă ceva ajutor în sprijinul Poloniei.
(va urma)
Partea a 9-a: Teroarea roșie și însemnătatea economică a gulagului
Bibliografie:
[2] Alexandr Soljenițîn – „200 de ani împreună”
[8] Sean McMeekin – „Cel mai mare jaf din istorie. Jefuirea Rusiei de către bolșevici”, Yale University Press (2009)
