Teroarea roșie și însemnătatea economică a GULagului
(parte din serialul „Schimbarea banilor” )
Notă: Episodul 35 a devenit o mini-serie cu 9 capitole despre apariția primului stat comunist. Acoperă Revoluția Bolșevică și primii ani ai economiei sovietice. (Apoi revenim la episoade „normale”.) Cuprins:
|
partea a 9-a:
Aceasta e ultima parte a seriei dedicate instaurării comunismului în Rusia. Aparent, ea iese puțin din aria unui serial despre bani. Era totuși necesară nu doar ca reverență pentru zecile de milioane de oameni care au suferit și pierit prematur în acest experiment politic. Dar și pentru respectarea unui adevăr istoric.
O ideologie auto-definită ca „materialism științific” a fost instaurată folosindu-se de idei și ceva bani. A produs un deceniu de haos și colaps economic, apoi unul de alertă industrializare. La finele celui de-al doilea război mondial, imperiul sovietic sufocase mașinăria germană prin ritmul producției de armament și spiritul de sacrificiu, pentru a se impune ca forța militară dominantă pe continent. A ajuns să acapareze jumătate din glob prin înțelegeri de culise, cuceriri și exportul de revoluții. După care a fost surclasat din nou în deceniile războiului rece de expansiunea creativă a capitalismului, care a pus în umbră industriile grele. Nici succesele, nici costurile umane nu pot fi separate sau ignorate pentru o privire onestă.
Cum se va vedea, la apogeul existenței sistemului penitenciar sovietic, munca forțată a deținuților ajunsese o parte considerabilă a economiei URSS. Nici salariații din fabrici și țăranii colectivizați nu beneficiau de o abundență din roadele muncii lor. La prăbușirea regimului, după aproape 75 de ani (sau 45 în alte țări), ei erau mult mai săraci decât cei din Vest. Ceea ce completează ironia totală a unei ideologii marxiste, care pornise cu promisiunea că va opri „exploatarea omului de către om”. Într-un fel, putem considera munca gratuită a deținuților și cea slab plătită a celorlalți ca o versiune proprie de acumulare centralizată a capitalului. Ea repeta expansiunea colonială a imperiilor care avuseseră la dispoziție sclavi, salariați ieftini și resursele din colonii, de astă dată în interiorul granițelor.
declanșarea terorii
Bolșevismul a avut din start un caracter violent și revanșard, care făcea din lupta de clasă baza filosofiei sale. Pedepsirea vechilor conducători era de la sine înțeleasă. Lenin folosea ca promisiune electorală „trimiterea în mină” a celor vinovați. Dzerjinski, șeful serviciului secret, insista și el că nu se poate arăta milă pentru „bandiți” și că ei trebuie puși la muncă. Dar venirea la putere printr-un puci i-a pus destul de repede și în conflict cu largi pături țărănești, pe care se presupunea că le reprezintă.
În decembrie 1917 se înființează Comisia Extraordinară CEKA. Poliția politică și-a schimbat de multe ori numele, organizarea și metodele în cele trei sferturi de veac. Dar a rămas baza supravegherii populației și represiunii. (În rusă, și astăzi, termenul echivalent pentru „securist” e cekist, cu toate că a fost succedată de mai longevive și faimoase structuri ca: NKVD, GRU, KGB, FSB.) O vreme, agenții CEKA au practicat execuțiile pe loc, fără proces. La conducerea ei a fost instalat polonezul Felix Dzerjinski. Dacă pseudonimul lui Stalin vine de la cuvântul „stal” (oțel), acesta avea porecla grăitoare „Felix de Fier”.
Ieșirea precipitată din război pune comuniștii și în conflict cu patrioții ruși. Încă din martie 1918, Lenin e întâmpinat la congresul Sovietelor de majoritatea aleșilor (din rândul Socialiștilor Revoluționari ai lui Kerenski) cu scandarea „trădătorul!” pentru semnarea păcii de la Brest Litovsk.
Un atentat la adresa lui avusese deja loc în ianuarie, dar mai grav a fost cel din august. Acesta din urmă are loc, pare-se printr-o coincidență, în aceeași zi cu împușcarea lui Moisei Solomonovici Urițki, șeful CEKA din capitala Petrograd. Ucigașul lui era ofițerul Leonid Kannegisser. (Lucru curios, mai târziu i se va permite întregii lui familii să emigreze.) Iar cea care a încercat să îl împuște pe Lenin era Fanny Kaplan, o comunistă care îl acuza de trădarea revoluției. Alt atentat nereușit îl vizează pe Troțki. Cum ambii atentatori (dar și cel ucis) erau evrei, incidentul a stârnit o atmosferă paranoică, suspectând o conspirație mai mare.
Astfel, în septembrie se declanșează oficial „Teroarea Roșie”, printr-o declarație semnată de Dzerjinski, Zinoviev și Boris Pozern (fratele viitorului șef al gulagului Matvei Berman). Oricât de ciudat ar părea, sintagma nu e dată retroactiv de istorici, ci era prezentată ca atare de la bun început. În noiembrie 1918, începe să fie tipărit chiar ziarul „Teroarea Roșie”. Șeful CEKA pentru Ucraina (dat de Wikipedia ca leton), Martin Latsis, scria în el astfel:
„Nu purtăm război contra unor persoane individuale. Noi exterminăm burghezia ca clasă. În timpul investigațiilor, nu căutați dovezi că inculpatul a făcut ceva cu fapta sau vorba contra puterii Sovietelor. Prima întrebare trebuie să fie: cărei clase îi aparține? ce origine are? ce educație sau profesie are? Și aceste întrebări trebuie să decidă soarta acuzatului. În asta constă semnificația și esența Terorii Roșii.”.
Despre Martin Latsis, Lenin avea cuvinte de laudă, îl considera „unul din cei mai buni și mai testați comuniști ai noștri”. Dar a amendat punctul de vedere de mai sus ca exagerat și absurd, spunând că a vrut să se refere la contra-revoluționarii, care vor să recâștige puterea:
„Neîncrederea în burghezi e legitimă. Dar a refuza folosirea lor în administrație și construcție ar fi culmea nebuniei, cu nespus prejudiciu pentru comunism.”
În acest prim val brutal sunt uciși între 50.000 și 200.000 de oameni. Tot la începutul primului lor an de guvernare, apar primele semne ale instalării foametei, pentru care comuniștii îi acuză pe chiaburi (kulaci), etichetă lipită oricărui țăran mai înstărit, cu peste 3 hectare de pământ. Noțiunea era o inovație adusă de Lenin marxismului, prin care își susținea teza că revoluția comunistă poate apărea și în Rusia pre-capitalistă. Trebuia doar să fie denunțați ca „exploatatori capitaliști” proprietarii de teren agricol, iar locul „proletarilor” să fie jucat de țăranii fără pământ.
Chiaburii sunt prima țintă predilectă și cea mai numeroasă. Alexandr Soljenițîn descrie intenția de a distruge elitele sociale și biologice, conform programului enunțat de Latsis. În fiecare localitate se găsea câte un reprezentant omnipotent al CEKA. Organizau arestări și execuții în masă, prin împușcare noaptea sau scufundarea unor barje cu deținuți. (p. 500) [2]
Deși ținta predilectă erau cetățenii proprii, în 1918 are loc și asasinarea ambasadorului Germaniei, contele Mirbach. Cu doar o lună înainte el ceruse printr-o telegramă 3 milioane de mărci pentru a contracara propaganda Aliaților în Rusia Deci culoarele de colaborare subterană între germani și bolșevici încă funcționau. Asasinul lui, Iakov Blumkin, e arestat și amnistiat, după care e preluat la secretariatul lui Troțki. E împușcat în 1929. (p. 502) [2]
Soljenițîn remarcă prezentarea unanimă de către istoricii internaționali a lui Troțki ca un comunist care se lepădase de identitatea sa evreiască pentru a deveni un internaționalist pur. Totuși, în cercul său apropiat „a preferat evrei renegați, nu ruși renegați”, având asistenți ca Gazman și Sermuks sau garda de corp Dreitser. Ironic, chiar și asasinarea lui Troțki în 1940 în Mexic e supervizată tot de un conațional: Nahum Leonid Etington, care avusese funcții în CEKA încă din 1919.
primul lagăr
În vara lui 1918 (deci puțin înainte de atentatele ce au fost pretext pentru „teroarea roșie”) se înființează primul lagăr. Locul ales: incinta mănăstirii de pe insula Solovki. Lăcașul de cult va fi folosit la torturi și execuții, într-o demonică răsturnare a menirii lui. Britanicii mai folosiseră lagăre de muncă forțată în războiul burilor din Africa de Sud, dar acesta era primul pe tărâm european, devansând cu mult faimoasele lagăre naziste din al doilea război mondial. Până în 1929, acesta a fost și singurul lagăr din Europa. Dar numărul lor a explodat la 4-500 în deceniul următor, răspândite în vastitatea spațiului rus.
Fără îndoială, cea mai mare amploare a represiunii sovietice are loc sub conducerea lui I.V. Stalin. Dar e incorect să o considerăm doar o caracteristică a stalinismului. Acest prim lagăr apare pe vremea lui Lenin, care era întru totul de acord cu asemenea metode. Un număr mare de lideri și torționari au avut contribuția lor. Alt aspect care trebuie subliniat e durata lungă de existență a lagărelor comuniste, de aproape patru decenii. Erau deschise pe timp de pace și aveau ca țintă principală oameni obișnuiți, nevinovați, nu adversari externi.
Primul comandant la Solovki a fost un fost marinar rus, Alexander Nogtev. El însuși avea să ajungă deținut în alt lagăr, în epurările de la finele anilor 30. În schimb, un destin cu mult mai spectaculos îl are altcineva, care urmează traseul în sens invers.
deținutul – comandant
Naftali Frankl se născuse pe alt continent, în Haifa, și făcuse negustorie în Imperiul Otoman. Despre cum ajunsese în lagărul de pe insula Solovki sunt mai multe versiuni. Una ar fi că a fost arestat pentru contrabandă. Alta, că era deja intrat în afaceri subterane cu bolșevicii și îi ajuta la confiscarea și valorificarea aurului, dar și-a însușit o parte din „naționalizări”. Cert e că ajuns acolo și-a făcut cunoscute propunerile de eficientizare a muncii deținuților, pe care îi organizează în mod capitalist. Dacă anterior aveau munci ușoare, cum ar fi creșterea animalelor de blană, Frankl schimbă direcția spre o muncă fizică istovitoare.
Lui Frankl i se atribuie ideea de a lega rațiile de hrană de „performanță”. În fapt, era un regim darwinist, care însemna condamnarea la înfometare și moarte pentru cei mai slabi. „Trebuie să stoarcem tot ce se poate din deținut în primele trei luni, după care e inutil”, teoretiza el. Deloc de mirare, e imediat promovat de conaționalul său Ghenrih Iagoda (Enoh Gherșevici Ieguda). (Acest gen de promovare de la deținut la torționar se va repeta la noi în cadrul experimentului de la Pitești.) Ascensiunea lui Frankl e totuși inexplicabilă pentru un pușcăriaș. Ajunge să se întâlnească cu Kaganovici și Stalin și să conducă de-a binelea operațiunile cu un sadism înnăscut.
Cu Frankl la conducere, acea primă colonie penitenciară s-a dezvoltat ca o afacere. A ajuns chiar acționară la o bancă, prin care își finanța investiții în lucrări de construcții și forestiere. Ținta lui era ca unitatea să fie auto-suficientă. Cu protecția viitorului lider NKVD, Lavrenti Beria, Frankl e promovat la conducerea șantierului pentru calea ferată de la Murmansk la lacul Baikal. Acela era șantierul cu cea mai mare rată a mortalității.
Spre deosebire de aproape toți liderii comuniști, Naftali Frankl a evitat inexplicabil epurările ulterioare, mai ales cele contra grupării „troțkiștilor”. Din anii 40 e avansat la conducerea întregii direcții de construit căi ferate a NKVD, care coordona toate coloniile cu acest profil. Alt superior al său, Matvei Berman, îl răsfăța cu o sumă uriașă doar pentru amenajarea apartamentului. (43.000 de ruble, când salariul unui muncitor era de 250.)
El nu era singurul conducător de lagăr care se bucura de o viață de lux în contrast strigător la cer cu a deținuților. Dat fiind că multe lagăre erau deschise în cele mai îndepărtate ținuturi siberiene și arctice cu intenția de a le valorifica, șefii erau total rupți de orice control de la centru și deveneau mici satrapi. Unele lagăre aveau arondate unități militare, școli, teatre. Comandantul lagărului de la Kolima, cea mai importantă sursă de aur a țării, se deplasa cu un Rolls Royce dăruit de Stalin, probabil din vechea colecție a țarului din care se servise și Lenin.
foamea ca o armă
Foametea deliberată din Ucraina din 1932 -34 (Holodomor) e doar cea mai cunoscută și mai mare; dar nu singura din primele trei decenii sovietice. Ofensiva împotriva chiaburilor începe din 1918, când Lenin ordonă spânzurarea în public a câte 100 de kulaci, ca formă de răspândire a terorii la sate. Când nici asta nu a dat rezultat, a ordonat să fie luați câte 25 de ostatici, dintre cei mai buni, ca garanție pentru predarea cotelor din recoltă. (p. 92) [8]
Cu toată teroarea, cotele adunate au adus în acel an doar a o suta parte din ce se aștepta. La fel ca în industrie, bănci și proprietăți, rezultatul era mai curând colapsul unei activități decât un succes al luptei de clasă. Revoltele țărănești sunt încheiate, ironic, de foametea din 21-22. Foametea de pe Volga afecta 25 de milioane și i-a făcut pe comuniști să apeleze la ajutor umanitar american. (p. 126) [8] Cifra era recunoscută chiar și de ziarul Pravda.
Istoricul Sean McMeekin sintetizează mai multe aspecte ale cruntei realități, din care spicuim aici. Herbert Hoover susține că în februarie 22 americanilor li s-a cerut să încetinească trimiterea de alimente pentru că sovieticii nu le pot procesa. (p. 130) Asociațiile caritabile din SUA și Europa considerau că învinseseră foametea în vara lui 22.
Comuniștii au creat armate care să colecteze cotele de produse de la țărani, care erau stimulați să ascundă din produse sau să nu mai cultive. Ceea ce stârnea o spirală a răzbunărilor și acuzelor de sabotaj. Apoi au trecut la organizarea centralizată a întregii distribuții, cu efecte și mai grave, pentru că depozitele rămâneau goale și sistemul nu funcționa. În ianuarie 1922, chiar și un comandant al Armatei Roșii (Vladimir Antonov Ovseenko) recunoștea că jumătate din țărani suferă de foame. (p. 248) [8]
Nici populația urbană nu era de partea noii guvernări, deși acolo erau fiefurile ei. Astfel că în 1921, CEKA ajunsese deja la 280.000 de agenți ai represiunii. Duma de stat e desființată. Local se mai țin alegeri, al căror rezultat e răsturnat prin forță militară. Era un program tot mai metodic de distrugere a elitelor naționale: întâi aristocrația, gospodarii înstăriți, burghezia, fețele bisericești. Primii tovarăși de drum epurați sunt socialiștii revoluționari ai lui Kerenski, cel mai popular partid.
În februarie 1922, din cauza demonstrațiilor muncitorești de protest, s-a impus legea marțială la Petrograd și Moscova. Chiar și marinarii din Kronstadt, vechii lor aliați din timpul revoluției, s-au răsculat. Troțki a condus personal represiunea ordonând luarea femeilor și copiilor ca ostatici. Acel asalt a costat 10.000 de vieți în rândul Armatei Roșii, iar după victorie, 1.500 de rebeli au fost împușcați fără proces și 6.500 deportați în nordul arctic, unde trei sferturi au murit în primul an. (p. 258) [8]
Au folosit și gaz toxic, importat de Zinoviev. Represaliile includeau demolarea caselor și împărțirea proprietăților celor răsculați, uciderea fiului mai mare în familiile cu „bandiți” sau în cele care îi adăposteau. (p. 259) [8] Bolșevicii aveau de dus un război simultan cu fosta armată țaristă, raliată în jurul Albilor, dar efectivele Verzilor erau incomparabil mai numeroase. Ei constau din țărani liberi, nu nostalgici după vechiul regim. Erau mulți dar neorganizați și prost înarmați. Împotriva lor, bolșevicii au suferit cele mai mari pierderi. A fost un război amplu, nemediatizat, care a avut episoade locale de exterminare.
Concomitent, erau războaiele de eliberare națională ale Finlandei, Ucrainei, Poloniei, pe alocuri susținute cu corpuri de armată restrânse din Germania, Cehoslovacia, România, Marea Britanie, Statele Unite, Franța. Haosul era total.
În octombrie 1921, minele de platină și aur din Siberia, care mai funcționau, s-au oprit pentru că muncitorii înfometați au plecat pur și simplu să caute de mâncare în împrejurimi.
Autoritățile se bazau pe ajutorul umanitar american, în timp ce importau avioane, uniforme, armament, și chiar multe bunuri de lux pentru nomenclatură. (p. 295) [8]
Bilanțul victimelor din Holodomor variază mult cu estimări de la 2 la 20 de milioane de morți, dată fiind distrugerea deliberată de arhive. La acea dată, puterea era deplin în mâna lui Stalin, secondat de Ghenrih Iagoda, ca șef al Internelor. Vicepremierul Lazar Moiseevici Kaganovici a fost cel care s-a ocupat direct de reducerea cotelor de alimente pentru ucraineni. Foametea era exacerbată de un război interetnic și de organizarea aberantă a resurselor. Când țăranii au aflat zvonul că se vor confisca animale, au început inițial să le taie să le consume pe toate. Ceea ce a stârnit furia comisarilor și pedepse. De asemenea, era parte dintr-un plan de accelerată industrializare, care sacrifica orice alte resurse.
Poveștile despre acte de disperare și canibalism s-au repetat și în Basarabia, care a suferit o foamete similară, un deceniu mai târziu, imediat după al doilea război mondial. (Deja episoade de înfometare erau și în România, chiar în Bărăgan, țara ocupată fiind forțată să livreze și cote de alimente ca despăgubiri de război.) 2-300.000 de morți sunt estimați la foametea de dincolo de Prut din 1946. Drama era amplificată de deportările în masă a zeci de mii de basarabeni și bucovineni după 1940 până la dispariția lui Stalin.
prigoana împotriva creștinilor
Marxism-leninismul nu făcea un secret din ateismul său militant. Dar chestiunea nu a fost atacată din primul moment pentru că risca o iritare și o ripostă prea mare la sate. Într-o primă etapă, 1917-21, crimele în rândul clerului au fost de „doar” 1.500 dintr-un efectiv de 140.000. (p. 124) [8]
În vara lui 1922, patriarhul Tihon organizează colecte pentru cei afectați de foamete. Dar participanții sunt arestați și deportați în Siberia. (p. 129) [8] Comuniștii nu îndrăznesc să facă același lucru și cu patriarhul, pe care îl pun în arest la domiciliu.
În toamna aceluiași an, e declanșată mare ofensivă de prădare a bisericilor cu pretextul foametei. Confiscarea averii bisericii pare orchestrată de Troțki, în calitate de șef al armatei. Era prezentată propagandistic ca o mișcare populară contra lăcomiei preoților. De confiscare se ocupa GPU, care livra trenurile însoțite de soldați către Gokhran. Mii de revolte populare erau zdrobite cu aceeași ocazie, în sate unde țăranii se opuneau acestui jaf și sacrilegiu.
În urma unui incident din preajma Moscovei (Shuia) când cekiștii au tras în enoriași, se țin ședințe de criză. O stenogramă șocantă din 29 martie 1922, dezvăluită abia după 1990, prezintă discursul cinic al lui Lenin și motivațiile diametral opuse celor pretinse de propaganda oficială, că e o măsură dictată de foamete:
„Legat de evenimentele de la Shuia, cred că dușmanul face o eroare strategică dând bătălia când e pentru el defavorabil și fără speranță. Pentru noi, dimpotrivă, momentul oferă 99% șanse de reușită în a zdrobi dușmanul și a ne asigura poziția pentru decenii. Acum și numai acum când în regiunile unde e foamete e canibalism și drumurile sunt pline de sute, dacă nu mii de cadavre, putem și trebuie să trecem la confiscarea avuțiilor bisericii cu cea mai dură și nemiloasă energie, să nu precupețim niciun efort în stârpirea rezistenței.
A devenit imperativ pentru noi să facem rapid confiscarea averilor bisericești, ca să ne asigurăm un fond de câteva sute de milioane de ruble aur. (Să ne amintim avutul imens al unor mănăstiri.) Fără acest capital nu e posibilă nicio muncă guvernamentală, nicio reconstrucție economică și în special nicio apărare a poziției noastre la Genoa. (Conferința inter-aliată dedicată reglării datoriilor de război.) Trebuie neapărat să preluăm un capital de câteva sute de milioane (poate câteva miliarde) ruble. Niciun alt moment decât disperarea foamei nu ne va mai da în rândul maselor de țărani o asemenea stare încât să le asigure neutralitatea, ca victoria să fie necondiționată.” (p. 134) [8]
Lenin cerea să fie informat zilnic câți preoți au fost împușcați. Troțki conducea campania de propagandă, care pretindea că transformă aurul în pâine. Estimările regimului includ 28 de episcopi, 1.215 preoți și 20.000 de enoriași uciși în campania de expropriere a Bisericii. (p. 136) [8] Au prădat până și criptele țarilor Ecaterina și Petru cel Mare din catedrala orașului care îi poartă numele.
În sute de mănăstiri și biserici s-au înființat „muzee ale ateismului”, în cadrul unei campanii, care a durat multe decenii, în valuri, până în 1987. Ea a produs rezultate în schimbarea socială. În anii 70, doar 4% dintre sovietici frecventau biserica. Muzeele ateismului aveau trei direcții narative principale: denunțarea crimelor și perfidiei „popilor”, demascarea religiei ca armă a burgheziei și promovarea științei ca înlocuitoare a obscurantismului și superstițiilor.
Și îmbălsămarea costisitoare a trupului lui Lenin, în mausoleul frigorific de la Kremlin era gândită ca o demonstrație că „moaștele” se pot obține și pe cale științifică. Cele mai mari catedrale ale Moscovei au fost dinamitate după ce au fost prădate. A fost capturat și tezaurul Bisericii Armene, încredințat spre păstrare la fel ca al nostru, în timpul războiului. Nici sinagogile nu au fost cruțate.
tartorii stalinismului
În mai 1922, Lenin are un accident vascular cerebral care îl va transforma în personaj de fațadă, fără putere. În același an, Stalin devine secretar general, pentru a prelua treptat toată puterea după moartea lui Lenin în ianuarie 1924. Categoric, gruzinul și-a pus o amprentă personală asupra regimului în cele trei decenii de aici încolo, pentru a deveni cel mai mare criminal în masă din istoria Europei, depășit pe glob doar de alt comunist, Mao Zedong. Dar nicio dictatură nu e opera unui singur om. A existat mereu o armată de executanți zeloși și nemiloși.
În fruntea acestei piramide a mașinăriei terorii s-au perindat mai mulți șefi ai Internelor. (Instituția avea în subordine și poliția secretă și direcția lagărelor, la care ne vom referi separat. Numele lor „merită” cunoscute și e ciudat cum un Hollywood atât de pasionat de povești despre criminali în serie n-a fixat prin vreo ecranizare pe vreunul din acești monștri. Așadar, cine au fost conducătorii Internelor în perioada cea mai dură:
Felix Dzerjinski (1917-1926) polonezul e fondatorul instituției, pe vremea tandemului Lenin-Troțki. Divizia externă era condusă de Mihail Triliser (Maier Abramovici Triliser).
Viaceslav Rudolfovici Menjinski (1926-1934) primul instalat de Stalin e tot un polonez. E etapa în care lagărele deja ajung semnificative pentru economia sovietică.
Ghenrih Iagoda (1934-36). Evreu, rămâne în istorie pentru orchestrarea foametei din Ucraina.
Nikolai Ejov (1936-38), posibil bisexual de origine rusă, îi ia locul lui Iagoda în fruntea NKVD, nu înainte de a-și tortura într-o anchetă fostul șef. E responsabil de cel mai mare val al epurărilor staliniste, în care sunt eliminați majoritatea din vechea gardă a partidului, elite intelectuale, tehnice și militare. Întrucât nivelul represiunii era atât de mare încât amenința buna funcționare a societății, Ejov a fost eliminat și prezentat ca sabotor de Beria.
Lavrenti Beria (1938-46) tot de origine georgiană ca Stalin, alături de care a avut probabil cel mai mare rol în aparatul represiv din toată epoca. Conduce NKVD în finalul marii terori din anii 30 și pe timpul celui de-al doilea război mondial, când gulagul avea cel mai mare număr de deținuți. E mult mai cunoscut decât ceilalți pentru că a fost și un potențial conducător al țării.
Operațiunile în care a fost implicat Beria sunt prea vaste pentru a fi sintetizate aici. Dar includ mari planuri de epurare politică în partid și purificare etnică la nivel continental, cu deportări de întregi populații din Estul Europei și din Asia Centrală (în particular ceceni). Violator în serie, manipulator politic și sadic în anchete, Beria a fost abil și în jocul de putere de la Kremlin, unde a reușit să îi supraviețuiască lui Stalin.
Abia o conspirație a lui Nikita Hrușciov, susținut de gloriosul mareșal Jukov, a reușit să îl elimine. (A fost executat.) A urmat apoi deceniul destalinizării, după moartea lui Stalin în 53. Nu a manifestat vreo solidaritate etnică: 10.000 de georgieni au fost uciși în represiunea contra mișcării lor de independență națională.
gulagurile și marile șantiere
Cuvântul „GULag”, devenit acum un substantiv comun, era un fel de acronim, în care primele trei litere erau inițialele de la „Direcția Generală a Lagărelor de Corecție prin Muncă”, iar restul începutul cuvântului „lagăr”. Abia în anii 70 a fost introdus în vocabularul internațional de scrierile lui Alexandr Soljenițîn, dactilografiate și scoase clandestin din Rusia. Faimoasa formulă „arhipelagul gulag” descria sistemul de peste 400 de colonii penitenciare presărate pe cele două continente pe care se întindea URSS.
Zeci de milioane de oameni au trecut prin acest sistem în patru decenii. (Asupra controversei cifrelor revenim mai jos.) Tradiția deportării în Siberia existase încă de pe vremea țarilor, dar atunci însemna propriu-zis un domiciliu obligatoriu într-o regiune, fără pază sau obligația de a presta o muncă anume. Era doar un exil intern. Acum pedeapsa lua forma unor șantiere prin care se încerca exploatarea resurselor și colonizarea unor teritorii din Siberia, pustiul estic și chiar dincolo de Cercul Polar.
Pe lângă cei închiși în lagărele de muncă forțată, existau și alte persoane libere, aduse în zonă prin deportare sau ca efort de colonizare, persoane care depășeau de șapte ori numărul deținuților. (p. 73) [9] Cifra e dată de Galina Mihailovna Ivanova, în excelent documentatul studiu din anul 2.000: „Socialismul de lagăr. Gulagul în sistemul totalitar sovietic”, din care vom cita în cele ce urmează multe date impresionante despre însemnătatea economică a închisorilor politice.
Cum am spus, în primul deceniu bolșevic existase un singur lagăr ca atare, pe insula Solovki. Dar deja la mijlocul lui 1921, NKVD avea prin penitenciare 352 de ateliere de producție și 18 ferme. (p. 70) [9] Chiar după apariția marilor șantiere cu muncă forțată, nu jucau încă un rol în economia națională, pe care îl capătă abia din 1930 încolo.
Primul proiect de mare anvergură, Canalul de la Marea Baltică la Marea Albă îi e încredințat fostului deținut devenit comandant Naftali Frankl. Proiectul, glorificat de propagandă ca dovadă a triumfului comuniștilor asupra naturii, a avut un echivalent la noi în prima tentativă a Canalului Dunăre – Marea Neagră. (Finalizat ulterior cu salariați și utilaje adecvate, după ce mii de deținuți fuseseră chinuiți în zadar la săparea lui.) Canalul sovietic a avut o sută de mii de prizonieri, pentru o lungime de peste 200 de km. Peste o zecime din ei au murit săpând stânci sau pământul înghețat.
Supraviețuitorii primului canal au fost mutați la alt proiect similar, care să lege Moscova de râul Volga. După cum remarcă Galina Ivanova, proiectele demarau fără niciun fel de plan, utilaje sau dotări de șantier, care se întocmeau la fața locului de fiecare dată. Nu existau estimări de costuri, care se vedeau abia la final (dacă lucrarea se finaliza). În lipsa utilajelor și strategiei, munca era neproductivă, ineficientă. Deținuții erau duși uneori într-un loc viran unde să înființeze șantierul și să își ridice adăposturi, fără considerație pentru anotimp și condițiile aparte ale tundrei și permafrostului (pământ înghețat tot timpul anului).
Se cădea într-un primitivism pre-industrial, cu deținuții nevoiți să își facă inclusiv unelte sau roabe artizanal. Munca avea un caracter absurd, de pedeapsă, subliniat și de situațiile când efortul istovitor de luni de zile era depășit în câteva ore de utilajele de excavație.
Unele proiecte feroviare erau trans-continentale și atât de ambițioase, încât nu au putut fi terminate. Între ele, „linia morții” ar fi trebuit să taie Cercul Polar, prin tundră, mlaștini și permafrost pentru a lega Transsiberianul de Oceanul Arctic. A fost abandonată imediat ce a murit Stalin.
Chiar și fără o justificare economică, harta URSS ajunsese împânzită de proiecte de canale: de la Marea Baltică la Marea Albă, de la Volga la Don, de la Volga la Urali.
Un rol strategic îl aveau minele de aur din extremul orient, dat fiind că în primele decenii importurile s-au făcut aproape exclusiv contra aur confiscat. În minele de la Kolima, se extrăgeau la un moment dat 52 de tone de aur pe an, jumătate din producția sovietică.
E greu de închipuit cum supraviețuiau aici deținuții, la temperaturi care ajungeau și la minus 50 de grade, cu un regim de exterminare ca hrană și efort. Bolile și foamea duceau la o mare rată a mortalității. Mulți muncitori mureau după doar două-trei luni de trudă la canale. (p. 77) [9]
aportul gulagului la economie
Cifrele statistice adunate de Galina Ivanova sunt absolut impresionante și dovedesc că rețeaua penitenciară avea nu doar rol punitiv și de aplicare extremă a luptei de clasă sau ideologică. Ci devenise o componentă indispensabilă a economiei. În ajunul războiului, contribuția gulagului era următoarea:
- 46,5% din nichel,
- 76% din producția de fontă,
- 40% din cobalt,
- 40% minereu de fier și crom,
- 60% din producția de aur,
- 25% din cherestea.
Gulagul livra 44 milioane metri cubi de lemn în 1939 și 5,3 milioane de tone de cărbune în 1941. (p. 83) [9]
NKVD avea 83 de fabrici de cărămidă, unde se produceau 206 milioane de cărămizi anual. Se făceau bunuri de larg consum: încălțăminte, tricotaje, veselă, scule, mobilă. Era principalul, dacă nu singurul furnizor național de pielărie pentru armată. (Cekiștii au lansat moda hainelor de piele, preluată și de Gestapo mai târziu.)
Contribuția era și în agricultură. În 1940, creșteau 60.000 de vite și 290.000 de oi și porci. În 1950 aveau 1.300 ferme de stat. (p. 120)
Nu mai puțin de 20 de ramuri ale economiei erau acoperite, de la metalurgie neferoasă (32% din producția gulagului), la industria forestieră (16%) și petrolieră (4,5%). (p. 84) [9]
Imaginea unor adevărați sclavi contemporani, trudind cu târnăcopul și lopata, nu spune întreaga poveste. Surprinzător, amprenta gulagului se regăsește în cele mai avansate industrii, cel puțin în faza de construcție a incintelor. În 1940, deținuții încep construcția a trei fabrici de avioane. În același an, administrația penitenciarelor a livrat 1.700 km de cale ferată și 1.480 km de șosea temporară și permanentă. Planul prevedea dublarea anul viitor. (p. 85) [9] Au creat un șantier naval și un port.
Deținuții erau folosiți să întemeieze zeci de orașe întregi: Norilsk, Magadan, Salekhard, Komsomolsk, Vorkuta. Unele au rămas pustii, altele mai există. (p. 79) [9]
Din 39 încep să le sosească și utilaje anterior inexistente, camioane, excavatoare. Productivitatea muncii pe șantierele cu deținuți era la jumătate decât în cele cu oameni liberi și de meserie. (p. 87) [9]
Între cei încarcerați pentru „sabotaj” erau savanți de renume mondial. Cum ar fi Andrei Tupolev, proiectantul a o sută de modele de avioane, alături de alți pionieri ai aviației, ca Boris Stecikin și Vladimir Petliakov. Sau Serghei Korolev, viitorul creator al rachetei Sputnik. (p. 112) [9] Oamenii de știință aveau un regim mai lax, care le permitea o muncă de laborator și condiții mai bune de trai, dar sub strictă supraveghere.
în vreme de război
Cum s-a subliniat deja, lagărele au fost create pe timp de pace și condițiile erau dure și înainte de război. Se muncea chiar și o lună întreagă fără o zi liberă. De regulă erau trei zile libere pe lună, cu opt ore de somn. În restul timpului, se aștepta o muncă fără încetare.
Hainele și echipamentele de protecție lipseau. Pe lângă cei degerați, au fost multe cazuri și de oameni orbiți de soarele reflectat în zăpada polară din lipsa ochelarilor de protecție. Erau multe sinucideri. (p. 103) [9]
Dar condițiile s-au agravat mult după izbucnirea războiului. (În septembrie 1939, URSS invadează Polonia la două săptămâni după Germania. Iar în iunie 1941, Germania invadează Uniunea Sovietică prin operațiunea Barbarossa. Surpriza pe care Hitler a avut-o în ce privește imensa capacitate de producție de tancuri a sovieticilor și nivelul înarmării anterioare, arată că industria de război funcționa deja la capacitate mare inclusiv cu participarea deținuților.) Deținuții au produs tancuri, avioane, muniție.
După căderea liniilor de aprovizionare, condițiile devin dramatice. Un comandant îi relata lui Beria că în 2-3 luni lagărele s-au umplut de oameni scheletici. Până în primăvara lui 1942, funcționarea s-a blocat pentru că nu mai erau nici măcar unii capabili să care cadavrele sau să adune lemne de foc. Mortalitatea a atins vârful în 1942, cu circa 50.000 de pușcăriași morți lunar. Erau uneori aruncați în gropi comune. (p. 93) [9]
În anii războiului, peste 2 milioane au murit în lagăre și colonii, peste 10.000 au fost împușcați. Femeile erau doar 7% în 1941, pentru a crește la 26% în 1944, pe fondul războiului. (p. 94) [9]
În timp ce sovieticii se mândreau cu promovarea femeii în politică și industrie, soarta femeilor in gulag era cruntă. Violurile erau loc comun. Au existat copii născuți sau crescuți în lagăr. Nou născuții erau luați de la sânul mamei fără a se ști soarta lor. Minorii din lagăr și vârstnicii au fost în primul val de eliberări în anii 50, la demantelarea penitenciarelor, o reconfirmare a prezenței anterioare acolo.
Chiar neîndurătorul procuror general Andrei Ianuarievici Vâșinski scria într-un memoriu că unii deținuti din lagăre au ajuns în ultimul hal de degradare, infestați cu păduchi, că vânează șobolani de foame și sunt atât de zdrențăroși și murdari că nu mai arată a oameni.
prizonierii duși în lagăr
Din 1941 și mulți ani după terminarea războiului (până în 1956), sovieticii au folosit ca sclavi și peste 5 milioane de prizonieri de război, în principal germani, dar și japonezi și peste 300.000 de români. Tratamentul lor nu era diferit de al deținuților politici și de drept comun din gulag. Doar pentru acești prizonieri au existat 500 de lagăre.
Galina Ivanova dă pentru anul 1946 cifra de 2 milioane de prizonieri de război de diferite naționalități. Majoritatea lucrau în minerit, industria grea și construcții. Mortalitatea în rândul lor era foarte mare, peste 5-6.000 pe lună. Între ei erau și savanți, mai ales germani, implicați în cercetarea nucleară, petrochimie, aeronautică. (p. 114) [9]
ultimul hei-rup postbelic
Galina Mihailovna Ivanova subliniază în cartea sa ineficiența organizării muncii penitenciare. Costurile de producție în gulag erau substanțial mai mari decât în industria locală, chiar și neplătind salariații activi. (113) Dar un avantaj de ansamblu s-a putut acumula în raport cu alte țări prin numărul mare al populației și trecerea de la agricultură la industrializare și exploatarea unor resurse abundente fie și cu tehnologie rudimentară.
Forța de muncă era și închiriată. În 1947, o jumătatea de milion de sclavi din lagăr au muncit „afară”. Organizarea era atât de proastă, încât nici măcar această afacere nu era profitabilă pentru minister. (p. 93) (Costa mai mult paza și întreținerea lor decât tarifele cerute de la întreprinderile colaboratoare. Ceea ce se poate interpreta ca o subvenție involuntară pentru acelea, dintr-o eroare de calcul economic. Întreaga muncă era prost plătită, iar existența variantei de a munci gratuit făcea să mențină jos și pretențiile salariale, într-un mod similar cu afluxul de migranți din lumea a treia de acum.)
Sub pretextul necesității reconstrucției nu doar prizonierii au fost ținuți mai mulți ani după război. Dar și contribuția deținuților era tot mai intensivă, acum susținută pe alocuri și de dotări. Abia în 1948 încep să se acorde și unele plăți pentru munca din lagăr. În acești ultimi ani ai lui Stalin coloniile penitenciare ajung la cea mai mare însemnătate economică:
Extrăgeau 96 de tone de aur pur, 8,7 tone de platină și 38.8 tone de argint în 1948. (p. 103) În 1949 ajunsese să contribuie cu 100% din producția de platină și diamante, peste 90% din cea de aur, peste 70% din cea de fontă, 40% din cupru, 35% negru de fum, 33% nichel, 13% cherestea. Per total, 10% din producția industrială a țării.
În 1949 anunțau depășirea planului cincinal prin livrarea a 75 milioane metri cubi de lemn. Conducerea chiar se mândrea cu astfel de realizări economice. (p. 116) [9]
Deținuții au contribuit la reconstrucția Moscovei după război. În regiunea capitalei erau peste 50 de sucursale ale Gulagului. Au produs fabrici, alimentarea cu apă, vagoane de tren pentru metroul din Moscova și 10% din blocuri. Contribuția lor nu era trâmbițată public. (p. 110) [9]
La amnistia din 1953, 1,2 milioane de prizonieri au fost eliberați din lagăre și colonii. (p. 124) Pe la mijlocul anilor 50, acest tip de muncă forțată a încetat să mai existe. (126) Ultimele lagăre au fost închise și dezafectate în 1960.
În deceniul când a fost desființat, se constatase că gulagul mergea mai mult în pierdere. Deci, la fel ca abolirea sclaviei după apariția unor tehnologii mai eficiente, și aici se poate spune că nu considerentele umaniste au primat. A contribuit la decizie și întoarcerea în țările lor a prizonierilor germani, care puteau răspândi multe povești din interior, stânjenitoare pentru propaganda sovietică.
cât de mare a fost genocidul comunist?
Contrar practicii referitoare la Holocaust, pentru care s-au dat în numeroase țări legi speciale, care pedepsesc reevaluarea istorică, din anii 90, istoricii occidentali au operat o reducere drastica a cifrelor pentru victimele comunismului. Pentru Europa și Asia s-au avansat inițial cifre de 100 de milioane în decurs de un secol, sau chiar 150 de milioane, în principal în China și Uniunea Sovietică. Cifra de 100 de milioane e dată și de Stephane Courtois în „Cartea neagră a comunismului”.
Istoricul american RJ Rummel, care a predat și la universitatea Yale, atașa cifra de 61 milioane de morți doar pentru comunismul sovietic în perioada 1917-1987, în cartea sa „Politici letale. Genocidul sovietic și crima în masă din 1917 încoace”. (p. 1) [10] Cartea e împărțită pe capitole, care acoperă principalele perioade detaliat prezentate. Precizează că, deși autorul înclină spre acea estimare, pragul minim, al celei mai mici estimări nu poate coborî sub 24 de milioane.
Pentru acest prag minimal au optat mulți istorici mainstream, ca Simon Sebag Montefiore, care dă cifra de 20 de milioane pentru regimul sovietic. Cercetătorul rus Dimitri Volkogonov, dă cifra de 21 de milioane doar pentru intervalul stalinist 1929-1953. (p. 168) [11]
Wikipedia, care optează în general pentru cifre care minimalizează crimele comunismului, dă o marjă între 9 și 27 de milioane de morți pentru cel sovietic. Și defalcă aceste cifre pe varii metode și operațiuni, între care cele trei momente de foamete severă ating singure până la 15 milioane de decese, urmate de alte forme de represiune, până la 12 milioane, eliminarea chiaburilor, până la 5 milioane, teroarea roșie cu până la 2 milioane sau epurările lui Stalin cu un milion.
Tendința este acum de scădere drastică a cifrelor, doar la cele ce pot fi dovedite strict cu documente, pe baza evidențelor comuniste. Dar se ignoră practici ca eliberarea tardivă a celor bătrâni și bolnavi, care erau trimiși să moară acasă.
În cadrul acestui ansamblu, Gulagul ocupă un loc aparte, dar unul mult minimalizat de noile revizuiri de cifre. Estimările dau o rată a mortalității de 10-20% în lagăre, dar evaluarea numărului total de deținuți e greu de făcut și micșorată vertiginos. În 1975, când își începea Alexandr Soljenițîn dezvăluirile, estima că 50 de milioane de oameni au trecut prin sistemul penitenciar sovietic în aproape patru decenii. Ceea ce ar duce la un număr de intrări de 1-2 milioane pe an.
Anton Ovseenko dă cifra de 17 milioane deținuți, găsită în documentele NKVD din 1942. Alt cercetător al arhivelor deschise după dizolvarea Uniunii, Dimitri Volkogonov, conchide pe baza documentelor că în fiecare an existau în lagăre 4-5 milioane de deținuți.
Cum spuneam, și aici Wikipedia optează pentru cele mai mici cifre posibile, concluzionând că între 18 și 28 de milioane de deținuți au trecut prin lagăre, din care a zecea parte au murit. Ceea ce ar duce la 1-2 milioane de morți în sistemul concentraționar.
Dar e de reținut precizarea pe care o face Galina Ivanova despre metoda de evidență și raportare a comuniștilor: Raportarea mortalității era distorsionată de felul propriu de a ține evidențele. Se notau în coloane diferite cei morți în lagăr, în spital, la lucru, în arest, în încercarea de a evada. Dacă cineva murea de epuizare, de exemplu, se putea consemna o boală a organului care ceda. (p. 117) [9]
comandanții gulagului
Dar cine conducea toată această mașinărie de tocat destine, de ucis și de stors energiile acestor zeci de milioane de captivi? Fiecare lagăr în parte avea câte un comandant, cu putere de viață și de moarte asupra prizonierilor. Cel mai faimos e letonul Eduard Berzin, care a condus cumplitele mine de aur siberiene de la Kolima, pentru care a construit și un port la Magadan.
Deasupra acestor comandanți, era șeful Direcției Lagărelor de Muncă (răspundea doar în fața liderului suprem al NKVD). Așa cum am remarcat în cazul acestora din urmă, și conducătorii rețelei de 4-500 de lagăre ar trebui cunoscuți pentru implicarea în această grozăvie a istoriei.
Începând din 1930, când se poate vorbi de o rețea vastă de lagăre, la conducerea ei e letonul Fedor Eichmans. De la CEKA din Petrograd, a fost promovat în fruntea primului lagăr, de la mănăstirea Solovki, și apoi a întregii direcții. E epurat în 38 de Stalin, sub acuza de troțkism.
Îi ia locul Lazar Kogan, fiul unui bogat negustor evreu de blănuri, implicat în activități revoluționare de la începutul secolului. A fost pus și la conducerea industriei forestiere.
Deși nu a fost ultimul șef al direcției GULag, Matvei Berman a fost cel mai important și mai longeviv. (Cinci ani se considera o ședere lungă în asemenea funcție.) Era fiul unui om de afaceri evreu, absolvent de școală militară. A promovat întâi în aparatul de propagandă al Armatei Roșii, condusă de Lev Troțki, apoi la conducerea securității din Asia Centrală.
Ca șef de gulag, Berman se lăuda că are în subordine 740.000 de deținuți. A coordonat direct Canalul de la Moscova la Volga. E retrogradat într-o poziție echivalentă cu un ministru al Telecomunicațiilor. Și el e împușcat pentru sabotaj într-un proces stalinist. Fratele lui, Boris Pozern, care conducea NKVD din Siberia, și a fost adjunct al spionajului, a avut aceeași soartă, acuzat că fabrica dosare unor nevinovați.
Berman a fost urmat la conducerea Gulag de Israel Pliner, mâna dreaptă a șefului NKVD. Pliner s-a ocupat în special de represiunea elitelor poloneze, cu peste o sută de mii de victime. A supervizat deportarea a aproape două sute de mii de coreeni în Kazahstan și Uzbekistan. E executat și el la sfârșitul anilor 30.
implicarea evreilor în comunismul rus
Și în eșaloanele secunde era o supra-reprezentare a etniei, care necesită o discuție aparte. Semyion Firin, dintr-o familie evreiască din Polonia, ajunge conducător la Canalul de la Marea Baltică, unde taie rațiile celor care i se părea că nu muncesc destul. Va fi decorat pentru implicarea lui, dar ulterior epurat.
Unul dintre torționarii promovați de Beria a fost și Lev Shvartzman, fiu al unui bancher, susținător al Armatei Albilor. Fost ziarist fără școală, Shvarzman face carieră în NKVD prin anchetele de mare violență în anii 30. I-a omorât în bătaie pe unii din scriitorii și funcționarii comuniști interogați. Între victimele sale a fost și scriitorul evreu Isaac Babel.
Alt caz asemănător a fost torționarul Boris Rodos, tip cu o formație rudimentară, denunțat de Hrușciov pentru violența anchetelor lui. Și aici e vorba de un rus de origine evreiască, implicat și în torturarea altor evrei și ruși deopotrivă.
Spinoasa problemă a acestui subiect tabu e tratată pe larg de Alexandr Soljenițîn în masiva operă „300 de ani împreună”. Vom cita pe larg din această frescă a relațiilor interetnice, care arată complexitatea subiectului, cu implicări (disproporționate) în ambele tabere, ca victime și călăi.
Autorul încearcă o explicare, prin citarea chiar a unor opinii „pro domo”. De exemplu, sovietologul Leonard Schapiro, își explică astfel fenomenul:
„Mii de evrei s-au alăturat bolșevicilor, pe care i-au văzut ca forța cea mai puternică de apărare a revoluției și cei mai de încredere internaționaliști. Evreii abundau în eșaloanele de jos ale partidului.” Ei își găseau astfel o cale de promovare într-un nou regim, care nu le fusese accesibilă anterior nefiind parte nici din nobilime, cler sau birocrația imperială. (p. 458) [2]
Socialistul israelian S. Tsyroulnikov spune: „La începutul revoluției, evreii au servit ca fundație a noului regim.” (p. 460) [2]
Dețineau funcții de top în fruntea unor organisme cheie: Comitetul Central, forul suprem al Partidului (Iacob Zverdlov), Armata Roșie (Lev Troțki), primăriile celor două capitale (Zverdlov și Kamenev), Cominternul, internaționala partidelor comuniste pe glob (Zinoviev), Profintern, Internaționala Sindicatelor Muncitorești din lume (Dridzo-Lozovski), Komsomol, uniunea tineretului comunist (Oscar Ryvin), Internaționala Tineretului Comunist (Lazar Shatsin).
Istoricul Dimitri Volkogonov consemnează și el nume cu influență. Iakov Dolețki (Fenigstein) a condus mai bine de un deceniu agenția de presă Tass. S-a sinucis anticipând arestarea în epurările staliniste, care au vizat și toți membrii partidului faimoasei Rosa Luxemburg, nu doar pe cei bănuiți de simpatie pentru Troțki.
Iurițki (Josef Unszlicht), tot din partidul polonez al Rosei, a fost între fondatorii CEKA. După ce a organizat atentate cu bombă la Varșovia, a căzut în dizgrația lui Dzerjinski. E arestat în 37 și executat anul următor.
Revenind la datele adunate cu acribie de Soljenițîn, aflăm alte personaje din eșalonul secund al partidului. Lazar Kaganovici era deja în 1918 președinte al unui comitet regional de partid. Grigori Bielinki, șeful AgitProp (faimosul departament de „agitație și propagandă”); fratele lui, Abram Bielinki, era șeful gărzii lui Lenin.
O particularitate a fost topirea partidelor evreiești în Partidul Comunist, în frunte cu Bund, care fusese fondator al grupării comuniste încă dinainte de revoluție. În 1926, erau 2.500 de foști membri Bund în Partid. De acolo provenea un propagandist al lui Stalin, David Zaslavski. Frații Israel și Grigorii Leplevski se alătură și ei CEKA și NKVD. (p. 480) [2] Israel Leplevski (tot din Bund) ajunge șeful Directoratului Politic al Statului, derivat din CEKA la Podolski și Odesa.
Zeci de mii de evrei au migrat către Moscova, în special din Odesa, după instalarea la putere a bolșevicilor, pentru a ocupa locuri privilegiate și casele naționalizate ale vechilor aristocrați. (484) [2]
Relația cu mișcarea naționalistă evreiască a fost una complicată ulterior, dar nu antagonică din prima clipă, cum se crede. Abia în 1919 mișcarea sionistă e declarată contra-revoluționară în URSS. (După ce un grup de arestați la un congres sionist e eliberat la intervenția unui grup de lobby din America.) (p. 482) [2]
Lev Mekhlis, fost membru al Poale Țion (Muncitorii Sionului), devine mare comandant militar și politic. Supranumit „marele inchizitor al lui Stalin” conduce mari epurări și îl promovează în loc pe viitorul lider sovietic, ucraineanul Nikita Hrușciov, care îi va succede lui Stalin. Ca șef politic al Armatei Roșii a supervizat epurare a 20-30.000 de ofițeri. A lucrat în secretariatul lui Stalin, la Pravda. E între cei care au urna cu cenușă în zidul Kremlinului.
evreii anti-comuniști
Autor riguros și onest, Soljenițîn consemnează și reversul cazurilor de mai sus. Au existat evrei și în rezistența contra bolșevismului. Un sfert din cei 26 de deținuți, care au scris o scrisoare deschisă din închisoarea Taganka în 1918, erau evrei.
Alexandre Abramovici Vilenkin a condus un grup de rezistență antibolșevică, fiind executat. (484) [2]
Și burghezi evrei, în special comercianți, au căzut victimă terorii. Unul a fost pus într-o cușcă pe o sobă încinsă pentru evaziune fiscală. Au înghețat oameni de vii pentru neplata taxelor revoluționare. (503)
După venirea comuniștilor, e împușcat și guvernatorul din Kiev, care susținuse nevinovăția lui Beilis (în cazul misteriosului omor ritual al unui copil).
Un grup anonim de evrei scrie în 1923 un apel către evreimea mondială, în care avertizează că „participarea prea zeloasă a evreilor la opresiunea bolșevică și distrugerea Rusiei ne e reproșată tuturor. Puterea Sovietelor e identificată cu puterea evreilor, iar ura puternică față de bolșevism se întoarce contra noastră. Credem cu tărie că bolșevismul e cel mai mare rău pentru evrei și pentru toate popoarele Rusiei.” (506) [2]
Deși nu ei erau ținta principală, au fost evrei în toate categoriile de victime pe care regimul le făcea: între cei duși în gulag, între deportații din Polonia și Basarabia, ulterior între comuniștii lichidați de „tovarășii de drum”.
între militari și torționari
Evreii nu erau singurul grup etnic implicat în războiul civil. Sub steagul roșu au fost: letoni, prizonieri de război germani și austrieci, unguri organizați în regimente, chiar și chinezi. Majoritatea armatei era, desigur, rusă. (p. 495) [2]
Armata Roșie e creată în 1918 de Lev Troțki, ajutat de Iakov Sverdlov și Sklyansky. În ea luptau mulți evreu, unele unități erau integral evreiești, ca aceea condusă de Iosef Furman. Bela Kun era un alt comandant. (p. 496) [2]
Israelianul Aaron Abramovici a cercetat în detaliu listele evreilor din Armata Roșie și a oferit liste lungi cu comandanți ai unor armate întregi (a 3-a, a 7-a, a 8-a, a 14-a) din cele 20, comisari ideologici, în tribunale militare, responsabili cu aprovizionarea, în medicina militară, decorați în fruntea unor unități și detașamente. (p. 496) [2]
Serghei Gușev (Iacob Davidovici Drabkin) devine șeful întregii Armate Roșii în 1921. Activase încă de la sfârșitul secolului XIX alături de Lenin. Era un colaborator și rival al lui Troțki, membru fondator al facțiunii bolșevice. În America, unde e trimis de Comintern în 1925, își ia numele Green și colaborează cu Charles Ruthenberg, conducătorul Partidului Comunist American. Fiica lui, care s-a născut și a copilărit la Bruxelles, devine de la 16 ani secretara lui Sverdlov. Ca adeptă a lui Troțki, e de mai multe ori arestată în anii 28-49.
Jumătate din ofițerii statului major general țarist au lucrat pentru bolșevici. Comisarii politici înarmați supravegheau ofițerimea, iar unii erau sub presiunea că își vor pierde familiile de acasă dacă trădează.
Ambele tabere principale din războiul civil au comis masacre de mari dimensiuni și în unele locuri au încercat să extermine populația ce susținea adversarii. Au existat pogromuri însemnate pe acest fundal.
În ședința Biroului Politic, din 18 aprilie 1918, cu participarea lui Lenin și Stalin, Troțki observă că există sentimente șovine pentru că evreii și letonii sunt slab reprezentați în rândurile trupelor, dar prezenți în număr foarte mare în fruntea CEKA, ai Comisariatului și agențiilor sovietice. Propune o redistribuire mai bună a cadrelor. (p. 500) [2]
La începutul Terorii Roșii, minoritățile erau 50% din aparatul central al CEKA, atingând 70% în conducere. În departamentul pentru cercetarea activităților contra-revoluționare, jumătate dintre investigatori erau evrei. (501) Erau greve în 1921, la care muncitorii strigau „jos comuniștii și evreii!”. (505) [2] Caricaturile propagandei Armatei Albe îl aveau mereu ca simbol al răului pe Troțki.
De la conducerea economică a securității, Zinovi Katznelson ajunge director adjunct al întregului lagăr.
Unii au dat dovadă de un sadism ieșit din comun. Revekka Palestinina Meizel, conducătoare de lagăr siberian în Arhanghelsk, a împușcat personal peste 100 de persoane, între torturi fiind și perforarea craniului. A fost promovată până în Curtea Supremă în anii 40. (503) [2]
particularitatea Ucrainei
Fosta „zonă de colonizare” din cadrul Imperiului Rus, deși parțial pierdută prin predarea de la Brest Litovsk a fost în mod special teatrul unor înfruntări dramatice.
O investigație din august 1919, constata că în structura de securitate CEKA din Kiev erau 25% slavi și 75% evrei, având mai toate pozițiile de conducere. În Comisia de conducere, erau 14 din 20. (504) [2] Isac Schwartz devine șeful CEKA pentru toată Ucraina în 1918-19, urmat de Iakov Lifshitz în diverse funcții.
La 1 octombrie 1919, orașul Kiev e predat bolșevicilor și are loc un exod în masă al rușilor, circa 60.000, care pleacă cu ce apucă peste râul Nipru. Cei 100.000 de evrei din oraș, inclusiv cei înstăriți, nu au plecat cu ei, ci au rămas să îi aștepte pe bolșevici. (505) [2]
Și socialistul Maslov își amintește că în orașele din sud-vest, în special de dincolo de Nipru, care au fost cucerite de părțile combatante de mai multe ori în războiul civil, „cel mai mult se bucurau de trecerea sub control sovietic cartierele evreiești și uneori doar acelea”. (505) [2]
Istoricul american Bruce Johnson estimează la 80% procentul evreilor în CEKA din Ucraina și îl explică prin pogromurile anterioare, „neîncetate până la sosirea Roșilor, cele mai sângeroase pogromuri de la Bohdan Khmelnițki, în secolul 17.” (506) Soljenițîn contestă succesiunea, spunând că procentul era deja atins din 1918, iar pogromurile comise de Albi au luat amploare abia din 1919, în cei doi ani de independență a Ucrainei, 1918-20.
Dar același autor rus admite că în timpul războiului civil din Rusia, evreii au suferit pogromuri mai mari decât cele de pe vremea Țarului. (508) [2] Valurile de masacre și foamete, apoi răzbunări, s-au succedat cu Holodomor, ocupația germană și re-ocupația sovietică.
Pe valea Donului a avut loc un genocid al cazacilor cu sute de mii de victime, care a adâncit animozitățile între ei și evrei. (504) La masacrele din Crimeea au participat, între alții, Bela Kuhn și Rosalia Zalkind Zemlyachka. Istoricul Sean McMeekin dă pentru regiunea cazacilor din Ucraina, o estimare a victimelor din 1919 de 300-500.000 dintr-o populație de doar 3 milioane. (p. 244) [8]
teza corectă politic
În mini-seria pe care o încheiem aici am folosit informații temeinic documentate. Dar unele din ele repudiate ca „teorii ale conspirației” în numele corectitudinii politice. Am încercat prezentarea unor fațete mai puțin mediatizate respectând adevărul istoric. Am pornit de la detaliul care intrigă, al implicării capitaliștilor de pe Wall Street în revoluția „dușmanilor de clasă”, citând multe informații și din cartea lui Antony Sutton.
În eseul anexat la final, destinat contrazicerii tezei unei „conspirații evreiești în Revoluția Bolșevică”, autorul Antony Sutton citează și alte seturi de documente, pe care a ales să le ignore în corpul principal al cărții. E vorba de multiple telegrame ale agenților și diplomaților americani și britanici de la fața locului, care vorbesc de implicarea unor bancheri ca Warburg, Schiff, Spyer, Guggenheim, Seligman.
Scriitorul susține că și dacă erau evrei implicați, ei nu participau ca evrei, ci în calitate de comuniști. El avansează procentul de 20% participanți evrei în rândul bolșevicilor, insistând că e incorect să nu se vorbească și de restul, adică majoritatea. Ținând cont că procentul evreilor în Imperiul Țarist era de 4%, iar după pierderile teritoriale din război, coborâse la 2%, chiar și cota oferită de el, fără a ține cont de pozițiile în ierarhie, ar arăta o supra-reprezentare de 5, până la de 10 ori.
Dar argumentul lui merită luat în calcul, având o valabilitate relativă pentru comuniștii de toate etniile. Comunismul nu a fost o ideologie populară, nu a preluat puterea prin convingerea majorității și a atras un număr uriaș de oportuniști. Mulți însă au crezut sincer în acel ideal al transformării lumii și nu i-au putut anticipa efectele practice. Lucru care nu scuză crimele și face tragedia chiar mai apăsătoare.
Bibliografie
[1] Antony C. Sutton – „Wall Street și Revoluția Bolșevică” (1974)
[2] Alexandr Soljenițîn – „200 de ani împreună”
[8] Sean McMeekin – „Cel mai mare jaf din istorie. Jefuirea Rusiei de către bolșevici”, Yale University Press (2009)
[9] Galina Mihailovna Ivanova – „Socialismul de lagăr. Gulagul în sistemul totalitar sovietic” (2.000)
[10] RJ Rummel – „Politici letale. Genocidul sovietic și crima în masă din 1917 încoace”. (1990)
[11] Dimitri Volkogonov – „Autopsia unui imperiu” (1999)
Mai multe despre: istorie • comunism • gulag • holodomor • Rusia • totalitarism • Ucraina • Uniunea Sovietica