Partea a doua: Conexiunea americană din Revoluția Bolșevică

(parte din serialul „Schimbarea banilor” )

imaginea de ansamblu

Atunci când vorbim despre surprinzătoarea participare a unor capitaliști la preluarea puterii de către comuniști, cred că îi putem împărți în mai multe categorii:

Grupa întâi: Persoane direct implicate, din motive ideologice, ca Olof Aschberg, proprietarul Nya Banken din Stockholm, supranumit „bancherul bolșevicilor”, alături de comuniști cu acoperire de oameni de afaceri ca Parvus (Israel Lazarevici Helphand) și Ganețki (Iakob Furstenberg). Participarea lor e dincolo de orice dubiu. Însă erau jucători de calibru mic, la scara economiei mondiale.

Grupa a 2-a: Cercul din jurul băncii Kuhn & Loeb, mai ales primii doi din cei trei asociați ai ei: Jacob Schiff, Paul Warburg și Otto Kahn. Aici vorbim despre un pol major de putere economică, recunoscut pentru implicarea în formarea Rezervei Federale. În ce-i privește, dovezile pentru sponsorizarea bolșevicilor există sub formă de mărturii, ce pot fi sau nu acceptate. La fel ca personajele menționate în prima grupă, aceștia aveau origine evreiască și ei par a fi mai curând animați de sentimentul solidarității etnice și de ostilitate față de regimul țarist, decât de o convingere ideologică.

Grupa a 3-a: Germania ca actor statal avea interesul limpede să submineze Rusia, cu care avea un război în desfășurare. Implicarea ei e admisă ca un fapt istoric, în special prin Parvus ca foarte probabil agent german și prin facilitarea repatrierii lui Lenin peste linia frontului în 1917. Participarea lui Max Warburg, fratele lui Paul Warburg, din partea Băncii Imperiale și ulterior a Reichsbank, face legătura cu grupa a doua greu de ignorat.

Grupa a 4-a: Au existat și alți actori statali implicați în tranziția de putere din Rusia, dar nu la fel de direct. E ceea ce Quigley a numit „stabilimentul anglo-american”, care era ostil de principiu autocrației Țarului. Regimul temporar al lui Kerenski, dintre răsturnarea monarhiei și lovitura bolșevicilor, avea un sprijin pe linie masonică din aceste cercuri. Dar el pare să fi făcut obiectul unor dispute între taberele de la Londra. Implicarea așa numitului Grup al Mesei Rotunde, coordonat de Lordul Milner e mult mai difuză și vag documentată. Dar aduce cu ea multiple conexiuni cu interesele bancare Rothschild și Morgan.

Statele Unite au fost prezente în Rusia prin agenți mai mult sau mai puțin acoperiți, în timpul ambelor revoluții din 1917. Dacă rolul lor era doar supravegherea sau implicarea directă e discutabil. Dar având în vedere că între emisari s-au numărat directori din Rezerva Federală, în frunte cu William Boyce Thompson, aspectul leagă personaje din grupele 2 și 5. Sprijinul american pentru repatrierea lui Troțki din New York e necontestat și merge până la vârful puterii de la Washington. Împreună cu el sosește un mare contingent de emigranți, iarăși în legătură cu grupa a doua.

Grupa a 5-a: În fine, unele din cele mai mari entități economice americane au manifestat un fel de complicitate cu noul regim comunist. Dovezile implicării lor în revoluția în sine sunt mai mult circumstanțiale. Dar dovezile de colaborare ulterioară sunt limpezi. Motivația lor pare mai curând pragmatică, de afaceri și, eventual, legată de aderența la o viziune globalist – progresistă. Dat fiind gabaritul acestui pol economic, el oferă conexiuni multiple în special cu grupele 2 și 4 de mai sus.

Vom începe prin a detalia în ordine inversă aceste grupe.

nașterea globalismului

În jumătatea de secol dintre războiul civil american și primul război mondial, avusese loc o dezvoltare explozivă a capitalismului. (Ne-am referit la acea etapă în episodul 30 al serialului.) Atunci au apărut mari conglomerate ce reuneau industria și băncile, concentrate în mâinile unor personaje ca JD Rockefeller, JP Morgan și Andrew Carnegie. În a doua parte a vieții, Carnegie s-a dedicat filantropiei și a susținut cu fonduri ce păreau nelimitate un program progresist, prin Fundația Carnegie (creată în 1905). Exemplul e urmat de Fundația Rockefeller, ambele cu un rol major în apariția Ligii Națiunilor (precursoarea ONU) și în transformări sociale multiple prin organizarea unor elite academice și politice.

Americanul de origini scoțiene Andrew Carnegie, ajuns la un moment dat cel mai bogat om din lume, publicase în 1886 cartea „Democrația triumfătoare”, urmată trei ani mai târziu de „Evanghelia prosperității”. Prin ele, se afirma ca purtător de cuvânt al clasei capitaliste, dar al unui „capitalism cu față umană”. Promova filantropia, educația, instituții internaționale bazate pe cooperare. Linia progresistă era preluată de universități ca Princeton, condusă de viitorul președinte Woodrow Wilson.

Pe lângă acest program binevoitor, destinat publicului, exista și o componentă ocultă, pentru care Carnegie a găsit omul ideal într-un personaj azi cvasi-necunoscut: Theodore Marburg. American de origine germană, cu avere făcută din comerțul cu tutun, Marburg combina erudiția unui ideolog cu abilitățile practice ale unui organizator de culise. El figurează masiv în biografia președintelui intitulată „Woodrow Wilson, discipol al Revoluției”, scrisă în 1938. Acolo, autorul Jennings Wise îl descrie pe Marburg așa: „un om fără echivalent în istorie, pe lângă care uneori și Machiavelli pare un novice în jocul politic.” (p. 40) [6]

Presupun că lucrul care atrăsese atenția elitei capitaliste asupra lui Theodore Marburg era cărticica sa din 1896 – „Problema banilor lumii”. E o analiză profundă a sistemului monetar, bazat pe etalonul bimetalic de aur și argint al vremii. În ea, Marburg identifică sursa depresiunii economice prin care trecea America și nu numai în caracteristicile intrinseci ale etalonului aur. Dar, și mai interesant, în relațiile internaționale de interdependență. De unde concluzia că adevărata soluție poate veni doar printr-un sistem nou la nivel mondial. Maturitatea analizei economice din partea unui autodidact (era jurist) trebuie să fi fost remarcată în cercuri înalte.

Marburg studiază la Oxford, unde e influențat de cercul Fabian Society, al socialiștilor englezi și îi întâlnește, între alții pe GB Shaw. Apoi urmează Studii Politice la Paris, unde se familiarizează cu socialiștii francezi, începând cu Saint Simon. Dar scopul său era ușor diferit de cel al fabienilor, de ajungere treptată la socialism. Mai curând, ideea era să prevină destabilizarea capitalismului de către mișcările sindicaliste, anarhiste și comuniste, care luau mare avânt în epocă. În plus, Marburg realizase un lucru interesant: că proiectul mondialist avea un aliat natural în internaționalismul socialiștilor. Împreună, „Carnegie și Marburg au organizat finanța internațională într-o forță politică”. (p. 59) [6] Și vor reuși în 1920 să creeze visata Ligă a Națiunilor, din care sperau să facă platforma unei guvernări mondiale.

Marburg a preluat ideea lui Napoleon că doar o societate a națiunilor ar putea garanta pacea în Europa și a extins-o la tot globul. Mișcarea avea deja piloni în lumea anglo-americană în ceea ce va deveni CFR (Consiliul pentru Relații Externe), unde Paul Warburg a fost director în interbelic. Trebuie subliniat că nici el, nici cercul internaționalist din administrația Woodrow Wilson nu erau „comuniști”. Până la un punct, le putem acorda prezumpția de bună credință în idealul construirii unei ordini mondiale care să garanteze pacea. În plus, comunismul însuși era la stadiul unui exercițiu intelectual, încă nepus în practică. Deci e de înțeles de ce, fără să adere la el, magnați ca Rockefeller, Carnegie și Morgan puteau prospecta ideea unei organizări „științifice” a resurselor, prin centralizare.

Germania și Rusia erau privite ca puteri militariste și reacționare, ce se prezentau ca stavile în planul mondialist. Propunerea inițială a lui Marburg era dezarmarea Germaniei și Japoniei în favoarea protecției asigurate de o supra-structură și reformarea Rusiei. În tandem, capitalismul american și englez erau atenuate prin reformele sociale promovate de fundațiile filantropilor, ca să elimine asperitățile. „Democratizarea” lumii putea veni în asociere cu socialiștii, care în fond erau tot internaționaliști.

Marburg prezidează „Asociația Americană pentru Conciliere Internațională”, care îi are între membri pe: Andrew Carnegie, Oscar Straus, Paul Warburg, Otto Kahn, Bernard Baruch și alți „oameni de stat și filantropi”. (p. 82) [6] Rolul său în mișcarea pacifistă era să trateze cu marii bancheri internaționali, care la rândul lor aveau pârghii să pună presiune asupra guvernelor mai conservatoare. (p. 235)

În fine, un aliat neașteptat al mișcării internaționaliste, identificat de Theodore Marburg erau evreii, „o forță ce nu mai putea fi ignorată politic”. Iată cum sintetizează biograful lui Wilson, Jennings Wise, rolul acestui personaj colectiv. În absența unui stat, această nație înzestrată cu calități intelectuale și o experiență de secole în finanțe, era natural internaționalistă, la fel ca socialiștii și pacifistă. Aveau o mare influență în țări unde statul de drept le oferea protecție de persecuții, ca Anglia, Franța, America. (p. 65) [6]

Aducând împreună aceste forțe, cu propaganda umanistă a lui Carnegie se putea asigura stabilitatea piețelor.

„Marburg a conchis că liberalizarea guvernelor lumii printr-o ligă a națiunilor, cu puterea în mâna finanțatorilor internaționali, care să îi controleze consiliile și să garanteze pacea, ar fi soluția la toate problemele omenirii.” (..) Planul nu putea fi exprimat explicit, pentru că implica o doză de secret în execuție. (…) „Nici socialiștii nici reacționarii ruși nu erau pregătiți pentru un rol conducător evreiesc în politica internațională”. (p. 64) [6]

Tot Jennings citează textul („Marea Britanie, evreii și Palestina”) din 1936 al lui Samuel Landman, originar din Rusia, secretar al unei asociații sioniste în Anglia și ulterior în serviciile israeliene. Landman afirma că până în 1916 sioniștii au fost nu doar contra Rusiei ci și foarte favorabili Germaniei, bizuindu-se pe tratative pentru o înțelegere care să le asigure Palestina prin intervenție germană. Apoi au găsit mai mult sprijin la englezi, prin cercul lui Balfour și Alfred Milner, conectat cu Rothschild, promisiune concretizată anul următor. Din 1916, scria Landman, sioniștii încep să îl susțină cu entuziasm pe Woodrow Wilson. (p. 471) [6]

Astfel, în mod ironic, mișcarea pacifistă a internaționaliștilor a devenit partizană intrării Americii în război, dar cu afirmarea unui scop nobil, al unui război care să pună capăt războaielor prin instituirea unei noi structuri de securitate. Artizanul influențării lui Wilson în această direcție a fost „colonelul” Mandel House. În administrația prezidențială era un mare contingent de lobbiști ca Louis Brandeis, numit judecător la Curtea Supremă, Bernard Baruch pus în fruntea comitetului de coordonare a industriei în război, Eugene Meyer, fost partener în banca Lazard, instalat la conducerea Corporației pentru Finanțarea Războiului. (p. 59) din [5] În relatarea amintită a lui Landman, cel care a coordonat târgul intrării Americii în război în aprilie 1917 a fost James A Malcolm, folosind legătura cu judecătorul Brandeis. Din 1911 timp de un deceniu, președinte al Organizației Sioniste Mondiale a fost Otto Warburg, rudă mai îndepărtată a bancherilor cu același nume.

Într-o altă carte, sunt numiți și doi agenți ai serviciilor secrete britanice cu misiunea de a influența aducerea Americii de partea regatului în război. E vorba de sir William Wiseman și Julius Klein. Wiseman e răsplătit după război cu poziția de partener în banca Kuhn & Loeb, pe care o ocupă între 1929 și 1960. (p. 59 în [5] cartea „Nimeni nu îndrăznește să îi spună o conspirație”, de Garry Allen și Larry Abraham.) Și tot Wiseman ar fi intervenit ca să îl scoată pe Troțki dintr-un scurt arest canadian, la care ne vom referi într-un articol următor. (p. 61)

marile trusturi

Idealismul afișat de oamenii de afaceri, reinventați ca filantropi, a fost văzut mai pragmatic de alți comentatori. Scopul apariției trusturilor era să prevină acuza de monopol, iar al fundațiilor să își impună politic o anumită agendă. În plus, era și o formă de a se pune la adăpost de fiscalitatea progresivă pe care o cereau public, și care îi putea bloca pe alți competitori să acumuleze capitalul necesar pentru a-i concura.

Industria americană ajunsese înainte de primul război mondial să fie concentrată în două uriașe trusturi: Guaranty Trust și Bankers Trust. Ele reprezentau grupurile Rockefeller, respectiv Morgan, care înghițise și US Steel, vândut de Carnegie. De la finanțiști conectați cu aceste trusturi au plecat fonduri pentru mișcări revoluționare, cum ar fi cea din China, în 1912, condusă de Sun Yat-sen, și Mexic trei ani mai târziu. (p. 32 din [1], Antony Sutton – „Wall Street și Revoluția bolșevică”)

Cum am mai spus, în 1914 începe să funcționeze și Rezerva Federală, rodul unui cartel de bănci private, care obține semnătura lui Woodrow Wilson pentru înființarea unei bănci centrale a SUA. Evident, cei numiți să o conducă erau executanții trimiși la înaintare de cei care inventaseră instituția. Și vom vedea că unii din ei sunt direct implicați în Revoluția Rusă. Dar autorul Antony Sutton a documentat o lungă serie de coincidențe, care leagă multiple organizații ce vor funcționa la aceeași adresă din New York cu Fed, Broadway nr. 120. În aceeași clădire vor funcționa și trusturi favorabile revoluției și banca centrală, dar și biroul emisarului bolșevicilor de după preluarea puterii, Ludwig Martens.

La aceeași adresă, mai mulți industriași înființează Sindicatul Industrial America – Rusia, în special cu finanțare de la frații Guggenheim. (p. 102) Prin alianțe matrimoniale, familia industriașului Meyer Guggenheim era înrudită cu altă familie evreiască, a lui Solomon Loeb, fondator al băncii Kuhn & Loeb, condusă de Jacob Schiff. Înrudiri similare erau între Loeb, Schiff și Paul Warburg, oamenii care au conceput Fed.

Astfel, în 1915, se înființează la adresa de mai sus American International Corporation (AIC). La AIC participă cele mai grele nume de pe Wall Street, în frunte cu entități ale JP Morgan și Rockefeller. Ideea de bază era că America nu mai oferea oportunități suficiente pentru extinderea infrastructurii de căi ferate și trebuiau căutate debușeuri internaționale. Capitalul inițial era de 50 de milioane de dolari. (p. 95 din [1]) Să adăugăm informația de context că, deși nu era singurul finanțator al investițiilor în căi ferate și telegraf din America, Jacob Schiff, de la Kuhn & Loeb era probabil cel mai important la acel moment. Era cel care punea în mișcare capital european către asemenea proiecte în SUA și, cu siguranță, ar fi știut dacă domeniul și-a atins limita de creștere.

Corespondența dezvăluită de Sutton din timpul creării AIC arată interesul stârnit de lansarea investițiilor internaționale prin trustul AIC. Din partea General Electric, Coffin anunță că se retrage din restul proiectelor și se implică în AIC. De la banca Kuhn & Loeb, Otto Kahn răspunde cu și mai mult interes și e dispus să pună 2,5 milioane de dolari în proiect. (p. 95 [1]) William Rockefeller cere și el o parte de 5 milioane în investiție. Până în 1916, investițiile străine ale AIC ajunseseră la 26 de milioane, iar în 1917 la 27. În 1920, investea și în United Fruit Company, la originea revoluțiilor din America Centrală, ocazie cu care s-a născut expresia „republici bananiere”. (p. 96) [1]

Conducerea AIC includea în 1917 o listă lungă de magnați, din care spicuim:

• Percy Rockefeller, fiul lui John D,
• Fundația Carnegie era reprezentată de președintele Asociației Bancherilor Americani,
• A. Coffin de la General Electric,
• Pierre du Pont (din marea familie de industriași, înrudită cu Astor și Roosevelt),
• Otto Kahn de la Kuhn & Loeb,
• WL Saunders, director al Rezervei Federale New York (sfătuitor al președintelui Wilson în primul război),
• James Stillman, moștenitorul băncii National City Bank și alții din aceeași bancă (Ogden Armour, ulterior prezent în documentele găsite la Biroul Sovietic),
• Robert Dollar, armator care încercase să introducă în 1920 ruble țariste de aur în SUA… (p. 97) [1]

În conducerea AIC erau 4 din cei 9 directori din Rezerva Federală New York, cea mai importantă (și singura care contează) din sistemul Fed. National City Bank avea 10 dintre directori în comitetul AIC. Stillman, fondatorul ei, formase alianțe de business și matrimoniale cu urmașii lui Rockefeller și ai lui Carnegie și un parteneriat cu Kuhn & Loeb. Atât National City Bank cât și Guaranty Trust au avut reprezentanți în Rusia în timpul revoluției. (p. 51) [1]

În ianuarie 1918, când războiul civil mai avea mulți ani înainte și bolșevicii controlau doar un teritoriu restrâns din centrul Rusiei, care includea capitalele Petrograd și Moscova, Departamentul de Stat consultă AIC dacă ar trebui să recunoască noul regim. Din partea corporației, o epistolă răspunde că s-a pierdut deja destul timp pentru „recunoașterea lui Troțki”. (p. 99) [1]

Cel care răspundea atât de pozitiv în numele acelor mari afaceriști de pe Wall Street era William Sands. Cu un deceniu înainte, reprezentase în alte țări banca lui James Speyer (grupul Lazard – Speyer), după care fusese diplomat și, sub acoperirea Crucii Roșii, într-o misiune în Rusia în 1916. Continua să facă oficiile de curier al unor tratate secrete cu bolșevicii, de la Petrograd la ambasada americană de la Stockholm. (Pe atunci, CIA încă nu se înființase.) Sands trebuie să fi fost și în 1917 în Rusia și să aibă contacte solide cu noua putere comunistă, ca să poată funcționa ca intermediar al unor negocieri secrete. (p. 101) [1] Bancherul Speyer apare și între conexiunile internaționaliste ale lui Marburg din planul de dinainte de război.

agenții americani de la fața locului

„Proiectul Wall Street în Rusia din 1917 a folosit Misiunea Crucii Roșii ca vehicul. Atât Guaranty Trust cât și National City Bank au avut reprezentanți în Rusia în timpul Revoluției.” (p. 51) [1]  Așadar, și în 1916 și în 1917, ce am putea numi „statul paralel” american, care includea indistinct sfera politică și de afaceri, avea agenți la fața locului sub acoperire medicală sau diplomatică. De remarcat e că acest desant din chiar anul marii schimbări venea în lunile dintre prima și cea de a doua revoluție, pe care le vom descrie într-un articol următor mai în detaliu. Și că veneau în paralel cu întoarcerea acasă din exilul american cu înșiși revoluționarii conduși de Troțki.

Șefia Crucii Roșii a fost preluată de Henry P Davison, un sponsor al lui Woodrow Wilson și partener în JP Morgan Company. De aici încolo, instituția caritabilă a fost înțesată cu oameni de afaceri bine conectați. Membrii misiunii erau voluntari, remunerați de directorul Rezervei Federale, William Boyce Thompson. (p. 52) [1] 

În așa zisul comitet al Crucii Roșii sosit la Petrograd în 1917, erau 15 avocați și oameni de afaceri, peste jumătate din districtul financiar al New Yorkului. Autorul Antony Sutton face o comparație cu organismul similar care activa în România în același an, având într-adevăr preponderent doctori în componență. „Judecând după componența ei, era o misiune comercială, judecând după acțiuni, era un grup politic subversiv.” (p. 56) [1]

talentatul domn Thompson de la Fed

Din acest grup al acoperiților cu misiune discretă, se distinge un personaj aparte. „William Boyce Thompson a jucat un rol crucial în Revoluția Bolșevică.” afirmă autorul Antony Sutton. Înainte de primul război și de postul de la Fed, Thompson fusese reprezentantul la bursă al familiei Guggenheim. Rolul lui era să strângă capital de pe Wall Street, pentru marile ei explorări în mineritul de cupru și aur, la concurență cu Rockefeller. Thompson era și director la Kennecott, operațiune de 200 de milioane de dolari a grupului Guggenheim. „Thompson era unul din cei mai grei acționari în Chase National Bank” (precursoare a JP Morgan). Și în 1914 devine director la Rezerva Federală din New York. (p. 63) [1] Putem presupune că vastele resurse rusești și oportunitățile de investiții și creditare erau un subiect de interes al celor care considerau că e mai important ca el să fie detașat acolo, decât să se ocupe de banca centrală americană.

Inițial, misiunea lui Thompson și a celorlalți „sanitari” ai afacerilor de la Crucea Roșie pare să fi fost de a susține doar regimul rezultat după răsturnarea țarului în primăvara lui 1917. Dintr-o scrisoare către Departamentul de Stat, JP Morgan confirmă că i-a trimis lui WB Thompson 425.000 de ruble pentru obligațiunile Libertatea, emise de Kerenski. (p. 58) [1] „Legătura principală dintre finanțarea lui Kerensky și a bolșevicilor de către Thompson era obiectivul de a ține Rusia în război contra Germaniei.” (..) „Thompson nu era bolșevic, nici măcar pro-bolșevic, nici pro-Kerenski, nici măcar pro-american. Motivația fundamentală era capturarea pieței ruse postbelice.”. (p. 68) [1]

Marea bancă JP Morgan a avut în războiul civil ce a urmat revoluției un rol ambiguu, de susținere sporadică a ambelor tabere. Gen de acțiune, care nu era chiar o premieră în lumea finanțelor. „Nu doar unul, ci mai mulți parteneri din banca Morgan au lucrat concertat să încurajeze formarea armatei de voluntari a Sovietelor.” (p. 67) [1]

În ediția din 2 februarie 1918, Washington Post scrie că „William B Thompson, care a fost la Petrograd din iulie până în noiembrie anul trecut, a contribuit 1 milion de dolari din bani personali către bolșevici, pentru a ajuta la răspândirea doctrinei lor în Germania și Austria.” El crede că bolșevicii sunt o stavilă contra militarismului german. Și consideră că bolșevicii sunt greșit înțeleși în America, iar acești bani sunt cheltuiți cu folos pentru viitorul Rusiei și cauza Aliaților. (p. 58) [1]

Dar erau chiar banii lui? Biograful lui Thompson a publicat și o telegramă prin care acesta era înștiințat chiar la începutul lui decembrie 1917, că Morgan i-a virat aceeași sumă, de 1 milion prin National City Bank. Aceasta a fost singura bancă străină exceptată de la naționalizări. (p. 59) [1] Wikipedia susține că era o confuzie a presei, că donațiile lui Thompson erau pentru regimul Kerenski, nu pentru bolșevici. Dar datele telegramelor sunt post-revoluționare.

„Înainte de a părăsi Rusia în decembrie 1917, Thompson i-a predat misiunea Crucii Roșii adjunctului Raymond Robins. Robins i-a organizat pe revoluționarii ruși să implementeze planul Thompson, de răspândire a propagandei bolșevice în Europa.” (p. 64) [1] La întoarcerea în America, Robins a pledat pe lângă Woodrow Wilson și Roosevelt pentru normalizarea relațiilor cu URSS.

Înainte să se întoarcă la New York, Thompson trece pe la Londra, împreună cu Thomas Lamont, partener în Banca Morgan. „Principala realizare a lui Thompson și Lamont în Londra a fost să convingă Cabinetul de Război Britanic – pe atunci foarte anti-bolșevic – să își schimbe politica și să îi susțină pe Lenin și Troțki, pentru că regimul lor e instalat pe termen lung.” (p. 64) [1] În Anglia, s-au întâlnit cu premierul Lloyd George „îndatorat unor interese internaționale puternice din producția de armament, aliniate cu bolșevicii”. „Lordul Milner era puterea din spatele scenei, înclinat favorabil către socialism și Karl Marx.” (p. 65) [1] (Considera „Capitalul” un monument de gândire și un depozit de date.”)

Reprezentanții americani ai Crucii Roșii se mută apoi în 1918 la Budapesta, în timpul revoluției comuniste condusă de la Bela Kun. În 1919, ambasadorul SUA își anunță superiorii că la Londra au sosit 400 de bolșevici sub acoperirea Crucii Roșii, dintre care doar un sfert s-au întors în America, în timp ce restul s-au dispersat în țări europene să facă agitație comunistă. (p. 60-61) [1]

(va urma)

• partea a III-a: Cât de bogată era Rusia Țarilor. Bancherii bolșevicilor de dinainte de 1917 (Olof Aschberg și alți colaboratori occidentali.)

Bibliografie:
[1] Antony C. Sutton – „Wall Street și Revoluția Bolșevică” (1974)
[5] Gary Allen și Larry Abraham – „Nimeni nu îndrăznește să îi spună conspirație” (1971)
[6] Jennings C Wise – „Woodrow Wilson, discipol al Revoluției” (1938)
[7] Theodore Marburg – „Problema mondială a banilor” (1896)