Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări

Ep. 35: Bancherii capitaliști care au sponsorizat revoluția comunistă (I)

(parte din serialul „Schimbarea banilor”)

Un mare paradox al istoriei e că regăsim o parte din cei mai mari bancheri ai vremii atât la întâlnirea secretă din 1910, unde s-a decis înființarea Băncii Centrale a Statelor Unite, cât și între finanțatorii discreți ai apariției primului stat comunist. Alături de ei, nume foarte grele de pe Wall Street și din Europa au contribuit în aceeași direcție, pentru o ideologie care promitea să îi elimine în favoarea muncitorimii. O multitudine de alte forțe sociale a contribuit la înfăptuirea schimbării de regim din Rusia în 1917, care n-a fost în niciun fel doar opera acestor suporteri din umbră. Dar rolul lor e insuficient cunoscut.

Am prezentat, pe larg, participanții la întâlnirea unde a fost convenită înființarea Rezervei Federale americane. Era vorba de un cartel de bănci private, care reunea conglomeratele industriale și financiare ce dominau America – JP Morgan și Rockefeller – împreună cu extensiile clanului Rothschild din Europa, respectiv Paul Warburg (creierul operațiunii) și ruda lui, Jacob Schiff, de asemenea un teoretician al noii bănci centrale americane. Ultimii doi erau parteneri cu Otto Kahn în marea bancă Kuhn & Loeb, toți trei fiind germani de origine evreiască. (Tatăl lui Jacob, Moses Schiff, pornise împreună cu Mayer Anselm Rotschild, pentru care lucrase, din același ghetou din Frankfurt.)

Aprobată în ultimele zile ale lui 1913, Fed începe să funcționeze efectiv în vara lui 1914, moment care coincide cu declanșarea primului război mondial în Europa. (Intrarea Statelor Unite survenea aproape trei ani mai târziu, în aprilie 1917.) Războiul mondial a dus și țările capitaliste la un model centralizat de economie, bazată pe comenzi de stat. Întreaga industrie americană a funcționat în acel interval ca o economie planificată, sub coordonarea unui birocrat, Bernard Baruch. Transformarea trebuie să fi semnalat oligarhiei financiare că profiturile se pot obține și într-un sistem diferit de cel al pieței, printr-un monopol obținut pe cale politică.

Răsturnarea monarhiei în Rusia are loc în timpul primului război mondial. Și, cum se va vedea, implicarea Germaniei în susținerea destabilizării țării, cu care se afla în conflict, e abundent documentată. Dacă intenția era de a promova partidul comuniștilor doar pentru că susținea defetismul în rândul trupelor, sau chiar instaurarea unui regim anticipat ca ineficient, e mai greu de știut. Dar din perspectivă germană, operațiunea a fost în primă instanță un succes: În doar patru luni de la preluarea puterii, bolșevicii semnează pacea separată de la Brest Litovsk, în martie 1918. Prin aceasta, fostul imperiu al țarilor pierde 34% din populație, jumătate din capacitățile industriale, un sfert din rețeaua de căi ferate și 89% din resursele de cărbune. În plus, Rusia se angaja să plătească Germaniei 6 miliarde de mărci despăgubiri și un sfert din câmpul petrolier caspic de la Baku. Deloc rău, pentru modica investiție în exaltații „revoluționari de profesie”.

Totuși, tratatul a fost repudiat de sovietici (care nu au semnat actul de la Versailles, ce-l înlocuia) deci banii nu s-au mai plătit. Iar în același an 1918, popoarele estului, între care și România, profitau de context pentru a-și împlini visul întregirii naționale pe ruinele imperiilor dizolvate de război. Comuniștii deveneau exportatori de revoluții în Bavaria și Budapesta, anul viitor. Mișcările revoluționare au dus la ieșirea precipitată a Germaniei din război în noiembrie 1918 și proclamarea Republicii de la Weimar. De astă dată, efecte imprevizibile ale investiției germane.

acel subiect delicat

Karl Marx (care murise în 1883) profețise că lupta de clasă va fi principala linie de conflict (fiind singura care conta pentru el în interpretarea istoriei). Ea va opune proletariatul din toate țările, indiferent de etnie, clasei burgheze, ca expresie a capitalului internațional. Istoricii remarcă aproape în unanimitate că grila lui Marx a fost infirmată de desfășurarea din primul război mondial. Atunci, dimpotrivă, popoarele s-au ciocnit coagulate în jurul identității naționale, nu s-au răsculat împotriva deținătorilor mijloacelor de producție și ai capitalului.

Dacă Revoluția Bolșevică ar fi fost într-adevăr rodul unei mișcări a maselor populare, așa cum o prezenta istoriografia comunistă, ea ar fi constituit excepția de la această constatare: anume singura țară în care, în limbaj marxist, „conștiința de clasă” ar fi depășit-o pe cea națională. În afara cercurilor marxiste, nu mai există istorici care să susțină o astfel de perspectivă. Toți sunt de acord că a fost o lovitură de palat dată de un grup restrâns de indivizi motivați ideologic.

Totuși, aceiași istorici ai narațiunii oficiale fac o excepție de la această concluzie, atunci când proclamă ca „teorie a conspirației” participarea unor evrei la mișcarea comunistă. În această paradigmă a corectitudinii politice, excepția nu erau rușii, ci evreii, singurii din Europa, care nu ar fi dezvoltat o conștiință etnică proprie. Suntem puși în fața unui alt paradox: al doilea război mondial e prezentat având în centru tragedia evreilor, ca personaj colectiv esențial în geopolitica Europei. În timp ce primul război mondial trebuie tratat ignorând sau negând total existența și contribuția aceleiași comunități, chiar și pentru evenimentele în care a avut o implicare considerabilă.

Un exemplu în acest sens e chiar cartea lui Antony Sutton, din care vom cita de mai multe ori în articolul de față. „Wall Street și Revoluția Bolșevică” [1] e o carte excelent documentată, atât de înțesată cu trimiteri la acte oficiale meticulos recenzate, până pe punctul de a deveni anostă. Dar are o ciudățenie: în tot cuprinsul ei nu e folosit niciodată cuvântul „evreu”, deși apartenența unora e de notorietate, iar în cazul altora, autorul simte nevoia unor precizări de genul: era „german de origine suedeză”. În schimb, la finalul volumului, a inclus un eseu de patru pagini, intitulat: „Anexa II. Teoria conspirației evreiești în Revoluția Bolșevică.” Eseul e o pledoarie de ce trebuie respinsă teoria în cauză și dă de astă dată apartenențele ocultate în volumul propriu-zis. Adică, informații total necunoscute celui care s-ar fi mărginit doar la lectura cărții în sine, apar în anexă doar pentru a fi negate, ca o interpretare inacceptabilă.

Mi se pare necinstit să procedezi astfel. Resping ambele forme de extremism: atât a reduce revoluția comunistă la o afacere evreiască, dar și negarea contribuției lor la acest proiect. Nu poți ignora total contribuția la apariția concepției comuniste a unor germani de origine evreiască, în frunte cu Moses Hess, cel care l-a convins pe englezul Friedrich Engels să i se alăture, desigur, a lui Karl Marx însuși. Nici rolul lui Ferdinand Lasalle în geneza mișcării socialiste în preajma revoluției pașoptiste. Desigur, nu toți pionierii comunismului erau evrei – Karl Kautsky, care era autoritatea în materie de marxism înainte de primul război mondial, era ceh. Dar alții erau, ca energica organizatoare Rosa Luxemburg și nu numai.

Implicarea ar fi de neînțeles fără secolele de conviețuire din Imperiul Țarist, unde trăiau jumătate din evreii de pe glob la acea dată; perioadă marcată de persecuții, pogromuri, ciocniri de mentalitate și de interese economice. De aceea am făcut o sinteză în articolul recent „Situația evreilor în Imperiul Țarist”, (deci până la revoluția din 1917). Și voi continua să citez și aici date relevante din amplul studiu al lui Alexandr Soljenițîn, „Două sute de ani împreună”. [2]

Așadar, nu putem exclude fără a cerceta ipoteza că, la fel ca restul popoarelor epocii, și între evrei putea exista un sentiment de solidaritate peste cel de clasă și granițe, chiar paradoxal între unii foarte bogați și alții foarte săraci. Între laureații Nobel au existat 214 laureați de origine evreiască, numărați din toate țările, după etnie, nu după cetățenie, reprezentând 22% din total, la o populație mondială de doar 0,2%. Dacă astfel de statistici se pot face și se pot anunța cu îndreptățită mândrie, ar trebui să se poată număra și prezența în unele mișcări politice, pentru o istorie onestă. Concluzia, dacă rolul lor a fost semnificativ sau neglijabil, o vor trage cititorii.

particularitatea rusă

Karl Marx a mai fost infirmat de evenimente și într-o altă privință. Revoluția comunistă nu a izbucnit în cele mai avansate țări capitaliste, cu cel mai mare (și „mai exploatat”) proletariat industrial – Anglia și Germania. Ci în Imperiul Rus, înapoiat economic, agrar, cu o industrie incipientă, abia ieșit din relații de tip feudal. (Abia la 1861 se desființase iobăgia, în care se afla peste o treime din populație.) Înainte de începutul războiului mondial, 85% din populația acelui imperiu era ocupată în agricultură. Situația explică succesul surprinzător al unor grupuri foarte mici de conspiratori și agitatori în capitala Petrograd. Vasta majoritate a populației trăia în sate răzlețite în imensitatea imperiului, nu făcea politică și avea nemulțumiri autentice legate de nivelul de trai.

Partea ei activă era oricum mobilizată pe frontul de vest, unde suferea o catastrofă militară. A pierdut 1,5 milioane de soldați, la fel ca Imperiul Austro-Ungar, ambele depășite doar de cele două milioane de soldați nemți căzuți în același conflict. La fel ca habsburgii, și țarii aveau un imperiu multi-etnic, din care mai multe popoare abia așteptau să se elibereze; între ei și românii basarabeni, polonezii, ucrainenii, balticii. Greva de zel și propaganda pacifistă prindeau în rândul unei părți considerabile a trupelor prost echipate și haotic conduse. Militarii erau pe alocuri cuprinși de o bizară febră revoluționară, votau pentru diverse acțiuni sau se răsculau de-a dreptul. Creierul politic al puciului a fost Lenin, dar a fost suficient ca Troțki să își asigure susținerea unei garnizoane din capitală, pentru ca lovitura de stat să reușească surprinzător de ușor.

În lumea rusă domina fascinația pentru progresismul occidental încă de pe vremea lui Petru cel Mare. Intelighenția rusă (formată aproape integral din etnici ruși) inflamase tot secolul XIX cu idei de reformă și schimbare radicală a societății. Socialismul revoluționar era doar o ramură, nu străină de anarhismul lui Mihail Bakunin (un rebel din chiar nobilimea rusă) sau de nihilismul radical al comunistului Serghei Naceav (dintr-o familie de țărani ruși). Astfel de idei politice au găsit, în vreme de război, o populație urbană confruntată chiar cu foametea, dispusă să asculte pe oricine le promitea pacea și o lume mai dreaptă. O mână de agitatori și câteva zeci de mii de comuniști n-ar fi putut să se impună peste o populație de 140-150 de milioane de locuitori în absența acestor condiții obiective. (Chiar dacă revoluția a fost urmată de șase ani de război civil cu multiple tabere.)

Articolul de față are ca obiect doar felul în care comuniștii au preluat puterea în 1917. Nu se va putea referi și la cum s-a manifestat comunismul în cele șapte decenii de după, la represiunea în masă, care a costat probabil 60 de milioane de morți doar în URSS, la cum au fost reorganizate economia și societatea. Dacă notăm și implicarea unor evrei în mișcarea comunistă, nu înseamnă că negăm rolul masiv al rușilor în răspândirea comunismului pe glob. Poporul rus a fost prima victimă a comunismului, dar a dat și un număr uriaș de conducători și torționari, participând decisiv la impunerea și menținerea comunismului în țările Europei de Est după al doilea război mondial. Ideologia era născută în Occident (Manifestul comunist și Capitalul erau scrise de Marx și Engels la Londra). Dar rușii i-au dat un caracter propriu, impregnat de specificul național rusesc.

trei revoluții și trei războaie

Revoluția Rusă a fost, de fapt, o succesiune de trei pseudo-revoluții, care au dus în cele din urmă la dispariția secularei dinastii a Romanovilor, a Imperiului însuși și la apariția Uniunii Sovietice. Stat ce va rezista 74 de ani, timp în care a fost cel mai mare de pe planetă. Prima din cele trei a constat într-o serie de revolte populare din 1905. Cărora Țarul le-a răspuns în toamnă printr-un pachet de reforme, care făceau trecerea spre o monarhie constituțională. Era creat un parlament (Duma), se înființa postul de prim-ministru, care prelua o parte din atribuțiile executive directe ale monarhului absolut. Iar anul viitor era adoptată și prima Constituție. Această primă revoluție liberală a avut loc pe fondul pierderii războiului ruso-japonez.

Elanul plin de speranță al reformelor e frânt în 1911, prin asasinarea primului ministru Piotr Stolipin, (cel care împroprietărise două milioane de țărani cu pământ) de către socialistul evreu Dimitri Bogrov, care a insistat că îl pedepsește pentru antisemitismul din țară. În 1915, e desființată restricția de relocare a evreilor în afara Zonei de colonizare, ceea ce permite un aflux considerabil în marile orașe ale Rusiei, inclusiv capitala Sankt Petersburg.

Celelalte două revoluții s-au petrecut în 1917, în plin război mondial. Cea din februarie a avut drept consecință abdicarea Țarului și apoi instalarea guvernului provizoriu al lui Kerenski. Din guvern făcea parte un spectru larg de partide reformatoare: de la unele moderat conservatoare, liberale și ansamblul celor socialist – revoluționare, în care bolșevicii erau doar un grup mai mic, dar mai radical. (Din cauza folosirii calendarului vechi, ambele au consemnate date duble. Revoluția din februarie s-a petrecut în martie după actualul calendar, ce se folosea deja în vestul Europei.)

În fine, cea de-a treia revoluție, din octombrie (respectiv 7 noiembrie, după calendarul revizuit) a fost mai curând o lovitură de palat, prin care facțiunea bolșevică a capturat controlul centrului de putere din capitala Petrograd. Printr-o stranie coincidență, evenimentul a fost încadrat de alt act ale cărui consecințe se vor vedea mai târziu. Pe 4 noiembrie, lordul Arthur Balfour (ministru de Externe britanic) îi trimite lordului Walter Rothschild scrisoarea în care îl anunță că a obținut acordul guvernului Majestății Sale pentru „înființarea în Palestina a unei case naționale pentru poporul evreu”. Declarația Balfour, viitoarea bază a apariției statului Israel, va fi făcută publică la Londra pe 9 noiembrie. Apoi, timp de o lună, începând din 17 noiembrie, armata britanică asediază Ierusalimul, pe care îl va cuceri în preajma Crăciunului de la Imperiul Otoman.

Puciul bolșevic de la Petrograd a fost urmat de o ieșire precipitată a Rusiei din războiul mondial, cu mari cedări teritoriale pentru defunctul imperiu. Și de un sângeros război civil, care durează din 1917, până în 1923, când Armata Roșie a comuniștilor (condusă de Troțki) se impune asupra Armatei Albe – o coaliție anti-comunistă ce includea o parte din fosta armată țaristă, naționaliști, apărători ai ortodoxiei, monarhiști și liberali. În afara acestor armate principale, la conflict au luat parte armate țărănești opuse atât comunismului cât și vechii monarhii („Verzii”) și armate ale unor popoare ce luptau pentru independența de Imperiul Țarist, în principal cele din Ucraina și Polonia, Țările Baltice și Finlanda.

Pentru câteva luni, în februarie-martie 1918, și Armata Română a participat la eliberarea Basarabiei, împreună cu voluntari din Ardeal și partizani basarabeni. (Războiul civil din Rusia se derula în paralel cu primul război mondial și a continuat după acesta.)

un fundal economic

În a doua parte a secolului XIX, mai mulți bancheri internaționali au pus presiune pe regimul țarist pentru a-l convinge să amelioreze soarta evreilor din Rusia, sau ca represalii pentru decrete discriminatorii. Moses Montefiore sosește prima dată în Rusia în 1846 cu aceste doleanțe, ca emisar al Reginei Victoria. Era unul din cei mai bogați oameni din lume și maestru mason. Bunicul pe linie maternă al lui Karl Marx era Levy Barent Cohen, un finanțist foarte influent, care își mărită o fiică cu Nathan Mayer Rothschild, marele bancher al Londrei, iar altă fiică cu Moses Montefiore, care funcționa și ca agent pentru cumnatul său. 

Începând din 1873, în mai multe țări au loc episoade de profundă recesiune, timp de un deceniu, care erau numite „Marea Depresiune”, până la cea din secolul XX. A fost valabil și în SUA, Marea Britanie, Germania, Austro-Ungaria. Dar în Rusia, criza coincide cu înăsprirea situației evreilor după asasinarea în 1882 a țarului (de care erau învinuiți fără dovezi directe). Au existat pogromuri spontane și restricții economice. Între efecte a fost apariția unui val de circa două milioane de emigranți în America și radicalizarea tineretului rămas în țară, spre o multitudine de partide socialiste și sioniste.

În 1892, grupul Rothschild refuză să mai acorde împrumuturi Rusiei, ca urmare a expulzării negustorilor evrei din Moscova. (cf. [2] pag. 227) Jacob Schiff, liderul băncii Kuhn & Loeb și președinte al Comitetului Evreiesc American, devine unul din cei mai darnici finanțatori ai mișcărilor revoluționare și sioniste din Rusia, ca Bund și Poalei Țion („Muncitorii Sionului”). Claude Montefiore conducea alt grup de lobby, Comitetul Evreiesc Englezesc.

În timpul războiului ruso-japonez, Jacob Schiff împrumută Japonia cu 200 de milioane de dolari și își folosește influența ca să blocheze accesul Rusiei la împrumuturi pe piețele externe. [2] (p. 277) Înfrângerea și penuriile din Rusia au precipitat prima revoluție din 1905. Situația s-a repetat în primul război mondial, deși Rusia era aliată cu puterile occidentale. Băncile Rothschild de la Londra și Paris puneau la acordarea împrumuturilor către Anglia și Franța condiția ca niciun ban să nu ajungă în Rusia. De la New York, Jacob Schiff nu doar că nu împrumuta Rusia, dar contacta și alți bancheri să o boicoteze până ce soarta evreilor se va ameliora, cu toate că discriminările judiciare fuseseră abolite în 1915. După război, tot el va conduce o delegație americană la negocierile de la Versailles, de astă dată din partea administrației Woodrow Wilson.

primii comuniști

Cum am arătat, comunismul era o idee vestică, de import în Rusia, care a prins doar în cercuri intelectuale la finalul secolului XIX. Gheorghi Plehanov, rus ce avea rădăcini în nobilimea tătară, a fost în ultimele două decenii ale acelui veac marele promotor al marxismului. Îl cunoscuse pe Friedrich Engels și pune bazele unui cerc comunist în exil împreună cu Pavel Axelrod, Leo Deutsch (viitorul protector al lui Troțki), Iulius Martov (Țederbaum, viitorul lider al menșevicilor; toți trei, evrei) dar și cu Vera Zasulici (rusoaică de sorginte poloneză) și rusul Vasili Ignatov.

Lenin se va alătura și el cercului lui Plehanov de la Geneva, devenindu-i cel mai promițător discipol. La 1900, împreună lansează ziarul Scânteia (Iskra), tipărit în Germania, Elveția și Anglia și adus prin contrabandă în Rusia. Gazeta era ținută în principal de Martov, Lenin și Plehanov, dar corespondau și alții ca Troțki, Parvus sau Rosa Luxemburg. Era tribuna ideologică, destinată elitei comuniste, iar partidul s-a dezvoltat mai mult ca un produs al cercului de la Scânteia. Din 1912, a început să se publice și Adevărul (Pravda), ziarul destinat maselor largi. Aceste tipuri de propagandă costau mult și nu puteau fi susținute doar din cotizații.

După ruptura de Plehanov din 1905, Lenin a devenit ideologul dominant, adeptul răsturnării violente a regimului „exploatator” capitalist. Puținele referiri la violență și dictatura proletariatului din scrierile lui Marx, luau la el un loc de căpătâi. Susținea că nu trebuie așteptat ca masele să facă revoluția comunistă, de care trebuie să se ocupe grupul restrâns și energic al partidului, mai bine organizat. Astfel, revoluția putea apărea și în țările încă nepregătite din concepția lui Marx. Nici el, nici ceilalți lideri comuniști ruși nu erau muncitori, ci intelectuali sau „autodidacți”. Avea o pregătire incompletă de avocat, dar nu pledase decât pentru a se apăra în două procese.

Pe numele real Vladimir Ilici Ulianov, Lenin nu era evreu decât pe sfert, după bunicul matern, Blank. Era un rus reprezentativ pentru conglomeratul imperiului, având între strămoși calmuci (mongoli de la Marea Caspică), ciuvași (popor turcic înrudit cu hunii), suedezi și germani. În absența televiziunii, Lenin devenise o mare senzație prin condeiul mușcător și instigator din Scânteia. În afara cercului restrâns al partidului, nici comuniștii de rând nu îl văzuseră până să ia puterea și au fost uimiți să vadă un mărunțel de 1 metru 65, chel, cu o figură mongoloidă și accent ciudat.

partidul se organizează

Partidul marxiștilor din Rusia și-a luat numele de Partid Comunist abia în 1918, după ce capturase puterea. De înființat, se înființase în 1898, la Minsk, sub numele de Partidul Social Democrat Muncitoresc din Rusia. La o lună de la lansare, Ohrana, serviciul secret țarist arestase deja 4 din 9 lideri. Așa că nu e de mirare că activitatea comuniștilor se derula în exil, iar congresele se țineau în capitale occidentale. (Cele mai importante au fost al doilea, de la Bruxelles din 1903 și al cincilea, de la Londra, din 1907.)

În anul înființării partidului, Troțki (Leon Davidovici Bronstein) era deja în închisoare, ca deținut politic în Odesa. Acolo a aflat despre Lenin și s-a regăsit în radicalismul său. După patru ani, a reușit să evadeze din Siberia, unde era exilat, și să se alăture mișcării comuniste din Occident. Inițial a activat la menșevici și a avut un rol determinant în toate etapele revoluționare și conducerea de după. Mult mai târziu, de prin 1923, odată cu ieșirea din scenă a lui Lenin, Troțki avea să devină marele rival al lui Stalin și să încarneze linia internaționalistă a comunismului.

Mișcarea comunistă a avut încă de la Manifestul lui Marx din 1848 un caracter internațional. Chiar partidele locale erau subordonate unei „internaționale” și se organizau uneori ignorând frontierele. De exemplu, Troțki activase și în Partidul Socialist Elvețian. Rosa Luxemburg, care trăia în Germania, înființase un partid polonez, pe care îl dirija, intitulat Social Democrația în Regatul Poloniei și Lituaniei. Între fondatori era și polonezul Felix Dzerjinski, viitorul conducător teribil al poliției politice bolșevice. Partidul lor a fost înglobat în partidul comuniștilor din Rusia (PSDMR). Membru fondator în partidul marxiștilor ruși era și Bund, cea mai mare organizație evreiască din secolul XIX (un fel de UDMR). Ea împletea caracterul unui for etnic, cu unul ideologic. La finalul ședințelor Bund se intona atâta Marseilleza, cât și Internaționala. (p. 431) [2]

Un subiect dezbătut la congresul din 1903 a fost chiar dacă Bund să rămână o formațiune autonomă în partid sau să fie absorbită, conform principiului marxist al irelevanței naționalității. Factorul etnic e consemnat și de istorici mainstream, cum e americanul Robert Pipes – „Scurtă istorie a Revoluției Ruse” (Humanitas 1995):

„În 1903, Lenin și ceilalți redactori de la Iskra (Scânteia) au hotărât să convoace al doilea congres de constituire. Delegații s-au deplasat la Bruxelles, apoi, din cauza intervenției poliției țariste pe lângă autoritățile belgiene, au plecat la Londra. Acolo s-au întâlnit reprezentanții a 26 de organizații marxiste, adică 49 de delegați, dintre care circa jumătate erau evrei.” (citat de Lavinia Betea, p. 79, în cartea Psihologie politică, Polirom 2001) [4]

Treptat, în intervalul 1903-1907, are loc ruptura dintre aripa menșevică și cea bolșevică a partidului. Erau toți marxiști, adepți ai comunismului, cu unele diferențe de nuanțe. Aceste porecle – care însemnau „minoritarii”, respectiv „majoritarii” – au fost impuse propagandistic de bolșevici, care inițial nu fuseseră mai numeroși, cum le plăcea să se prezinte. Menșevicii tindeau să favorizeze o organizare mai democratică în partid, colaborarea cu alte formațiuni și atingerea graduală a obiectivelor comuniste, după dezvoltarea unei economii capitaliste. (Gradualismul îi asemăna cu Fabian Society din Anglia.) Bolșevicii erau mai radicali, doreau un partid ierarhic disciplinat, care să dea lovitura dintr-odată pentru a prelua puterea pe cale revoluționară.

prima revoluție

Revoluția din 1905 l-a găsit pe Lenin în Elveția, la Geneva, trăind destul de bine. În locul lui, masele proletare fuseseră conduse neașteptat de un preot, la un mare miting în poarta Palatului din Petrograd. Denunțat ca o falsă opoziție și agent al poliției țariste, părintele Gapon e asasinat de un activist al partidului mai „moderat”, Socialist Revoluționar. (Partid în care s-a înscris în acel al și viitorul șef de guvern, Kerenski.) Anul a fost marcat de greve de mare amploare, în fabrici și la căile ferate, care riscau să paralizeze țara. Mai ales în partea vestică a imperiului (Polonia) milițiile înarmate ale Bund au avut un rol covârșitor în mișcările revoluționare.

Am pomenit deja concesiile făcute în octombrie 1905 de monarhie, prin crearea unui parlament și delegarea de autorități către guvern. Totuși, reformele nu au calmat starea revoluționară. În următorii patru ani, revoluționari de toate nuanțele au făcut peste 7.000 de asasinate, dintre care peste 2.600 de oficiali, inclusiv miniștri și un premier.

Pe fondul acestor turbulențe revin temporar în capitala rusă două personaje cheie ale mișcărilor ulterioare, care încearcă să sporească agitația. E vorba de Troțki și de Parvus, care preiau controlul presei de propagandă. Împreună cu Lenin, aceștia pot fi considerați cele mai importante trei personaje ale preluării puterii de către comuniști în anii următori.

„puterea sovietelor”

Deși termenul „sovietic” a ajuns să îi numească pe toți cetățenii URSS, el nu desemnează o etnie. Și avea cel puțin înainte de comunism o conotație pozitivă între ruși, sinonimă cu „democratic”. Un „soviet” era un consiliu, o adunare aleasă prin vot, așadar un antonim pentru puterea absolutistă a vechiului regim. (Uniunea Europeană a preluat o parte din această terminologie, fiind condusă de comisii, consilii, comisari pentru diverse probleme. Fără a fi comparabilă ca nivel de teroare și crimă cu acel regim totalitar, UE are în comun și o altă bizarerie cu supra-statul sovietic. Anume: existența unor organisme alese, de largă reprezentare, dar fără putere (parlamentul și consiliile), în paralel cu conclavuri mici („comisii”), alese în spatele ușilor închise, care decid efectiv.) În cazul sovietic, acestea erau Comitetul Central al Partidului și Biroul Politic Executiv.

Se pare că ideea înființării unui „soviet” îi aparținuse chiar lui Troțki, care o lansase prin presă. Cert e că în timpul primei revoluții de la 1905 se înființează primul Soviet de la Sankt Petersburg. Spre deosebire de Duma, creată tot atunci, care reunea aleși din partide politice, ca un parlament clasic, Sovietul trebuia să fie expresia populară directă a muncitorilor. (Astăzi i s-ar spune „societatea civilă”.)

Inițial, bolșevicilor ideea sovietelor li s-a părut o mascaradă burgheză, care să detensioneze nemulțumirea maselor. Și au refuzat să ia parte la ele. (Abia în 1917 au înțeles cum pot folosi organismele ca să preia puterea.) În schimb, socialiștii revoluționari și menșevicii (între care și Troțki) au participat încântați. Troțki a preluat rapid controlul de facto al publicației sovietului și îi redacta comunicatele.

Acel prim soviet a rezistat doar o lună și jumătate, timp în care a proclamat ziua de lucru de opt ore, spre indignarea industriașilor, care amenință să închidă fabricile. Organismul chema oamenii la greve (clasice și fiscale). Actul care a umplut paharul pentru regimul țarist a fost când Sovietul a cerut sistarea plății datoriilor externe. (Putem specula că acei bancheri, care la acea dată boicotau Rusia Țaristă, puteau doar să se amuze de această idee, care i-ar fi păgubit eventual pe competitorii lor.)

Ca urmare, sovietul e dizolvat și Troțki e arestat sub acuza că vrea să răstoarne puterea pe cale armată. (Ceea ce avea să și facă, dar 12 ani mai târziu.) E din nou exilat în Siberia și în doi ani reușește încă o misterioasă evadare, la fel ca Parvus. Revin amândoi în Occident.

Parvus – omul cu banii și secretele

Pe numele real Israel Lazarevici Helphand (sau Gelfand), faimosul Parvus era un personaj demn de filmele de aventuri. Inteligent și cultivat, îi oferise lui Troțki teza „revoluției permanente”. Dar era simultan comunist și om de afaceri. Era suspectat de apartenență la mai multe servicii secrete, germane și britanice. El se va dovedi veriga de legătură cu conducerea germană, esențială pentru ca Lenin să ajungă din Elveția la putere în Rusia.

Parvus i-a întâlnit în occident încă înainte de revoluția din 1905 pe: Lenin, Plehanov, Axelrod, Zasulici, Kautsky, Adler și Troțki. A funcționat ca impresar pentru piesele lui Maxim Gorki. Lua 20% din banii din bilete, autorul tot atât și restul se dona PSD (partidul marxiștilor din Germania). Într-un scandal de pomină, Parvus a fugit cu toți banii, 100.000 de mărci, și a mărturisit că i-a cheltuit într-o escapadă prin Italia cu o femeie. Dramaturgul Gorki a oftat scriind că trebuie să fi fost o vacanță frumoasă… (p. 144 din [3] Dimitri Volkogonov – „Lenin, o nouă biografie”)

Exclus de Partid, Parvus pleacă în Imperiul Otoman, unde devine consilier al mișcării revoluționare a Junilor Turci, cărora le finanța publicații din comerțul între Turcia și Germania și le facilita accesul la arme. Deși naționalistă, mișcarea avea un caracter ocult, influențat de francmasonerie. Erau de asemenea implicați și evrei, unii proveniți din convertirea la islam după eșecul sectei lui Shabatai Țvi, în secolul 17 (numiți domneh). De exemplu, în Salonic, locul nașterii lui Ataturk, erau majoritatea populației. Junii Turci au avut un succes parțial într-o revoluție ce a avut loc în 1908, iar ulterior nu au fost străini de genocidul armean.

Chiar înainte de revoluția din 1905, Parvus începuse să aibă o aură profetică, pentru articolele din Scânteia, în care prevestea o revoltă anti-burgheză în Rusia și căderea statelor naționale. Cu aceeași naturalețe scria în gazete revoluționare în Rusia, Turcia sau Germania (ca un adevărat Soroș al revoluțiilor colorate din vremea noastră).

Pe căi misterioase, dar mereu legate de Germania, Parvus ajunsese milionar. Afacerile de comerț cu grâne și cărbune, inclusiv din România, Danemarca, Turcia, Bulgaria, i-au adus lui Parvus zeci de milioane, depuse în bănci din Zurich. (p. 147, [3]) Schema prin care Parvus primea bani de la nemți în timpul războiului, ca să le facă jocurile, era ingenioasă: exporta aparatură medicală din Germania în Rusia, care era vândută de asociatul lui, Ganețki. Doar că Parvus nu achita marfa nemților și încasările puteau merge cu totul la finanțarea propagandei.

Partenerul lui de afaceri, Ganețki (Jakob Furstenberg) era omul de încredere al lui Lenin, și cel la care apela pentru treburile practice legate de bani. În exil, Lenin vorbea zilnic cu el și doar corespondența cu amanta Inessa Armand e depășită numeric de răvașele către Ganețki. (p. 151 [3]) Tehnic, acesta i-a asigurat „părintelui popoarelor” banii pentru faimoasa călătorie cu trenul spre Rusia din primăvara lui 1917. Dar cel mai probabil, era doar un intermediar pentru Parvus. Cu acea ocazie, când era tranzitat teritoriul inamic, intervenția lui Parvus a mers nu doar la Comandamentul German, dar și la Kaiser.

Parvus a pledat pe lângă Lenin pentru necesitatea ca revoluția să fie precedată de ieșirea din război, deci câștig de cauză pentru Germania. „Deși Lenin nu se amesteca personal în niciuna din afaceri, era informat. Mai mult, nu se puteau desfășura fără aprobarea lui.” (..) Fondurile investite în propagandă erau considerabile. În iulie 1917, partidul avea 41 de ziare, într-un tiraj de 320.000 de exemplare, 27 din ele în limba rusă. (p.149 [3])

La trecerea prin Stockholm, Lenin a refuzat să se vadă cu Parvus, ca să nu se compromită. Și, după preluarea puterii, i-a respins colaborarea considerând că ar păta revoluția. „Cauza revoluției nu trebuie întinată de mâini murdare.” (p. 156 [3])

congresul de la Londra

În 1907, se ține într-o biserică din Londra ultimul congres al comuniștilor din Rusia, înaintea loviturii pe care urmau să o dea un deceniu mai târziu. Partidul se numea în continuare Social Democrat Muncitoresc (PSDMR). Federația evreiască Bund avea a șasea parte din delegați. Dar comunitatea era masiv reprezentată și în restul facțiunilor, chiar mai bine în rândul menșevicilor (cu care obișnuia să voteze împreună) decât al bolșevicilor. Martov, liderul menșevicilor provenea din Bund. Concret, din 338 de delegați, împărțirea era astfel:

când partidul jefuia bănci

Un subiect de discuție la congres a fost și dacă partidul ar trebui să continue metodele haiducești de finanțare, sau să se bazeze doar pe cotizații și donații. Denumite eufemistic „exproprieri”, metodele erau jafuri în toată regula, menite să aplice în modul cel mai direct filosofia marxistă. Prezent în preajma lui Lenin la congresul de la Londra, dar deocamdată cu un rol minor, cum avea să aibă și în restul revoluției bolșevice, era un tânăr gruzin care avea ceva experiență pe subiect.

Stalin, pe numele real Iosif Visarionovici Djugașvili, era liderul comuniștilor din Georgia și trecuse printr-un seminar teologic, deși nu își ascundea ateismul încă din școală. Învățase limba rusă în școala primară, spre deosebire de mama lui, care nu știa decât georgiană și la bătrânețe se înțelegea prin translator cu nepoții. La câteva săptămâni după congres, Stalin coordonează cel mai răsunător jaf bancar organizat de comuniști în actuala capitală Tbilisi. Un număr mare de comuniști, conduși de un armean Kamo (Simon Petrosian) au prădat atunci un poștalion al Băncii Naționale a Rusiei. Ei au folosit un arsenal de explozibili și pistoale, cu care au produs un număr de 40-50 de morți, reușind să fugă cu echivalentul a circa două milioane de dolari de acum.

Folosirea prăzii s-a dovedit mai problematică, pentru că o parte din sumă era în bancnote de 500 de ruble, cu serie cunoscută. Astfel că mai mulți au fost arestați încercând să le schimbe. O parte din bani a ajuns la Lenin și asociații lui din Finlanda, care au fost nevoiți într-un final să îi ardă. Între cei arestați pentru tentativa de a plasa bancnotele furate, un alt personaj interesant e prezent la congresul londonez.

Maxim Litvinov (Meir Wallach Finkelstein) provenea, ironic, dintr-o familie de bancheri din Lituania și susținea partidul și din contrabanda cu arme. Deși poliția franceză l-a arestat cu banii proveniți din jaf, totuși autoritățile au refuzat să îl extrădeze în Rusia, considerându-l un deținut politic și i-au permis plecarea în altă țară. A doua zi după lovitura bolșevică, pe 8 noiembrie 1917, a fost numit ambasador al Rusiei în Marea Britanie. Iar în timpul celui de-al doilea război mondial, Stalin l-a trimis ambasador în Statele Unite.

(va urma)

Partea a doua – Conexiunea americană din Revoluția Rusă. Filantropii și apariția mișcării internaționaliste; administrația Woodrow Wilson și spionii Rezervei Federale; principalele categorii de finanțatori ai revoluției.

Bibliografie:

[1] Antony C. Sutton – „Wall Street și Revoluția Bolșevică” (1974)
[2] Alexandr Soljenițîn – „200 de ani împreună”
[3] col. Dimitri Volkogonov – „Lenin, o nouă biografie” (1995), Ed. Orizonturi
[4] Lavinia Betea – „Psihologie politică” (2001), Ed. Polirom

(înapoi la cuprinsul serialului)

Victor Grigore

evadare.ro
March 19th, 2024
Mai multe despre: istorie

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact