Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări

Cât de bogată era Rusia țarilor? Bancherii bolșevicilor de dinainte de 1917

(parte din serialul „Schimbarea banilor” )

Notă: Episodul 35 a devenit o mini-serie despre apariția primului stat comunist. Acoperă Revoluția Bolșevică și primii ani ai economiei sovietice. (Apoi revenim la episoade „normale”.) Cuprins:

Partea a 3-a

Cât de bogată era Rusia țarilor?

După asasinarea primului ministru reformator Piotr Stolipin în septembrie 1911, zborul Rusiei Țariste de la absolutism către o monarhie parlamentară s-a frânt de timpuriu. Nu însă și schimbările din economie, care se dezvolta mai ales cu investiții franceze, fără a se putea ști că mai erau mai puțin de trei ani până la cataclismul primului război mondial. Anul următor, o grevă a muncitorilor la minele de aur siberiene din Lena, deținute de englezi, e reprimată cu 500 de victime.

Rusia era prinsă între două lumi și oferea multe contraste. Într-adevăr, în februarie 1917 avea să se ajungă, pe fondul războiului, la greve ale disperării, în care se cerea pur și simplu pâine. Dar narațiunea promovată atât de comuniști, cât și de occidentali, că Rusia era o țară săracă, înapoiată, care s-a prăbușit natural sub greutatea nemulțumirii populare, are și contestatari. Istoricul Sean McMeekin, format de Stanford și Yale, a publicat în 2008 la Yale University Press cartea „Cel mai mare jaf din istorie. Jefuirea Rusiei de către bolșevici”. [8]

Admirabil documentată, cartea prezintă convingător o teză contrară: Imperiul Rus era vast ca întindere, cu o populație în creștere accelerată, avea resurse imense ce abia începeau să fie explorate. „În 1914, ascensiunea colosului rus era leitmotivul discuțiilor conducerii de la Berlin”. Să spicuim câteva date:

Producția industrială a Rusiei era a patra din lume după Germania, Marea Britanie și America, măsurată în tone de cărbune, fier și oțel. Anterior revoluției, tocmai depășise Franța. (p. 15) [8] În unele sectoare, ca mineritul, 90% erau investiții străine (p. 23). Exploatarea resurselor brute se muta spre o prelucrare mai înaltă: doar la Petrograd erau aproape o mie de fabrici.

Economia rusă creștea și cu 8,8% pe an, în special prin marile investiții franceze în construcția de căi ferate și armament. (p. 16) Întrucât deținea și pământurile fertile din Ucraina, Câmpia Rusă și Basarabia, era cel mai mare exportator de alimente. Doar războiul și mutarea unei populații mari la oraș au făcut ca hrana să devină insuficientă.

McMeekin consideră că era mai curând o supra-încălzire a unei economii ce se dublase între 1900 și 1914. Datoriile crescuseră și ele rapid, până la de trei ori venitul bugetar. La fel și inechitățile sociale erau izbitoare. În 1914, peste un milion de muncitori au participat la greve. (p. 18) [8]

Din vechea aristocrație și noua burghezie se născuse o clasă oligarhică. Beckendorff și Shuvalov aveau jumătate din producția mondială de platină. Yusupovii erau probabil cei mai bogați, alături de nume uitate ca: Potockis, Lubomirkis, Radzwillis, care aveau latifundii, mine, fabrici de zahăr și distilerii. (p. 19)

Războiul – deși o catastrofă – nu a oprit creșterea. Dimpotrivă, pentru unii era o afacere. Băncile din Rusia investiseră 4,5 miliarde de dolari în economia de război (p. 22) Mai ales Franța venise și ea cu o investiție de 3 miliarde de dolari în industria de armament din Rusia. Astfel, imperiul ajunsese să producă de patru ori mai multe obuze decât Austro-Ungaria și cu 50% mai multe decât Germania, ceea ce îi aducea superioritate pe frontul de est. (p. 21)

Sean McMeekin conchide că nu stagnarea, cât inflația a fost la originea grevelor și revoltei din 1917. (p. 22) [8] Deci o problemă monetară.

averea țarilor

Rusia acumulase și cele mai mari rezerve de aur din lume, 1.200 de tone, valorând la acea dată 850 de milioane de dolari. Băncile rusești aveau un miliard de ruble ca depozite și numeroase active pe lângă investițiile anterior pomenite. (p. 24) [8] Pus într-o astfel de perspectivă, interesul extern pentru schimbarea de regim ne apare și încărcat de o miză enormă.

Era apoi averea casei regale a Romanovilor, acumulată în trei secole în care primiseră obolul întregii aristocrații, la rândul ei deservită de restul populației. (Măcar teoretic, deținea cea mai mare parte din pământul imperiului. Abia după decretul de emancipare din 1861, care a abolit iobăgia, se poate vorbi de apariția unei piețe a pământului în proprietate privată.) La concurență cu casa bancară Rothschild, familia țarului era printre cele mai bogate din lume. Averile ei cumulau palate, colecții de artă, latifundii. Coroana Ecaterinei cea Mare era încrustată cu aproape 5.000 de diamante, sceptrul avea unul din cele mai valoroase diamante găsite vreodată.

Estimarea din New York Times din 1917 pentru averea țarilor era de 9 miliarde de dolari – probabil o exagerare (spune McMeekin) care ar echivala cu un trilion acum. (p. 19) [8] Dar faima atinsă peste ocean e sugestivă.

comuniștii și bancherii

Cum am văzut în prima parte, dată fiind represiunea politică a Ohranei (serviciul secret țarist), viața politică a partidelor comuniste „din Rusia” se derula în exilul occidental. Acolo se țineau și congrese, acolo se tipăreau gazetele și manifestele. Tot acolo erau și finanțatorii, motivați de interese diverse. 

În 1912, bancherul suedez de origine evreiască, Olof Aschberg fondează Nya Banken (Noua Bancă) din Stockholm. El avea să primească ulterior porecla de „bancherul bolșevicilor”, pentru că de numele lui se leagă cele mai multe dovezi directe de finanțare a bolșevicilor înainte de preluarea puterii. E și cel care i-a ajutat ulterior să spele bani, să retopească aurul capturat și a avut funcții directe într-o bancă de stat creată de comuniști. Foarte probabil, pe la el a trecut și o parte din tezaurul românesc. Dar trebuie spus că Olof avusese și unele colaborări de afaceri cu guvernarea țaristă și provenea din Rusia, deci putem deduce că ar fi fost deschis la parteneriate indiferent de ideologie.

Dar existau și alți bancheri chiar în interiorul Imperiului Țarist care cel puțin după răsturnarea de regim au fost dispuși la colaborări. Având în vedere că unii aveau chiar legături de rudenie cu personaje ca Troțki, nu e chiar o speculație hazardată să suspectăm că disponibilitatea era anterioară anului 1917. Cum documentele au ieșit la iveală cu întârzieri de decenii și sporadic, nu vom putea urmări cronologia pe care ne-am fi dorit-o. Dar să amintim câteva astfel de personaje secundare, din cartea documentară a lui Anthony Sutton, „Wall Street și Revoluția Bolșevică”. [1] Cu mențiunea că profesorul de la Stanford are o poziție epurată de multă corectitudine politică pe subiect. De pildă, îl prezintă pe Olof Aschberg doar ca suedez, cum procedează selectiv și cu alții.

Jacob Rubin era un bancher care, după propriile mărturisiri, a ajutat la formarea guvernului Sovietic din Odesa în 1920. În 1917 era asociat cu Union Bank din Milwakee și Provident Loan Society din New York. Mandatarii acesteia din urmă includeau persoane conectate cu Revoluția Bolșevică: P.A. Rockefeller, Mortimer Loeb Schiff și James Speyer.” (p. 73) [1] Menționați aici fără a li se preciza etnia sunt Mortimer Loeb Schiff, fiul lui Jacob Schiff, și James Speyer, care la 1913 deținea a treia cea mai mare bancă de investiții de pe Wall Street, parte din uriașul grup Lazar – Speyer – Ellison.

În fața unei comisii a Camerei Reprezentanților din 1921, Jacob Rubin a declarat: „Eram la Odesa cu cei din Crucea Roșie Americană. Pe atunci eram înclinat favorabil Guvernului Sovietic, pentru că eram socialist și fusesem membru al acelui partid de 20 de ani. Trebuie să recunosc că într-o oarecare măsură am ajutat la formarea Guvernului Sovietic la Odesa.” (în 1920) (p. 73) [1] Deci simpatiile comuniste ale respectivului om de afaceri coborau până pe la 1900. Cu doi ani înainte, în același oraș studentul Troțki era arestat pentru agitație comunistă.

Un raport pentru Departamentul de Stat, venit de la ambasada SUA din Stockholm, nota între „bancherii bolșevici, care acționează pentru noul regim sovietic pe Dimitri Rubenstein, de la fosta Bancă Ruso-Franceză din Petrograd.” (p. 89) [1]

Capitala suedeză revine ca placă turnantă dată fiind neutralitatea Suediei în război și proximitatea cu capitala de atunci, Petrograd. „Alt bancher bolșevic din Stockholm era Abram Givatovzo, cumnatul lui Lev Troțki și Lev Kamenev. Deși pretindea în public că e anti-bolșevic, a primit în secret sume mari de la bolșevici pentru activități revoluționare. Givatovzo era parte dintr-un sindicat, care îi includea pe: Denisoff de la fosta Bancă Siberiană, Kamenka, de la Asoff Don Bank și Davidoff de la Banca Comerțului Exterior. Acest sindicat a vândut activele fostei Bănci Siberiene către guvernul Britanic.” (p. 89) [1]

Pe lista raportului parlamentar apar alți bancheri din perioada țaristă, care conlucrau cu bolșevicii: Gregory Lessine, Jakob Berline, care controla Banca Nelken din Petrograd, și agentul lor, Isidor Kon.

Cel mai interesant exemplu e cel al lui Gregory Benenson, fost președinte al Băncii Ruso-Engleze din Petrograd. Instituția îl includea în consiliul de administrație și pe Lordul Balfour, ministru de Externe britanic. Benenson a schimbat pentru bolșevici 60 de milioane de ruble pentru 1,5 milioane de lire sterline. (p. 90)

nume mult mai grele

O parte din cei menționați mai sus sunt personaje marginale. Dar sunt ilustrative pentru neașteptata colaborare între cei ce se presupunea a fi „dușmani de clasă” în teoria marxist-leninistă. Există însă capitaliști de primă mărime, dar mult mai abili în a-și ascunde urmele, care lucrau preponderent prin intermediari. 

Între 1915 și 1918, banca Kuhn & Loeb, condusă de Jacob Schiff, devine principalul canal pentru fonduri americane către Germania. 25 de milioane de mărci sunt depuse la Hamburg, în filiala condusă de Max Warburg, fratele lui Paul Warburg, creierul înființării Rezervei Federale. (p. 43) [1] Prin astfel de manevre, Guaranty Trust al casei JP Morgan finanța ambele tabere. Legătura de peste ocean cu Germania e crucială, pentru că acea țară va oferi dovezi directe pentru sponsorizarea bolșevicilor, recunoscute azi de istoricii mainstream.

Legea internațională nu permitea finanțarea unei țări beligerante, de către o țară neutră. Documente ale Departamentului de Stat arată că National City Bank (Rockefeller) și Guaranty Trust (Morgan) au acordat împreună împrumuturi substanțiale Rusiei, în cei trei ani dinainte de intrarea Americii în conflict. (p. 35) [1]

Olof Aschberg, „bancherul bolșevicilor”, a fost chiar mijlocitor în aceste intervenții importante. În acest sens s-a întâlnit la New York cu emisarii grupului Morgan în 1915. Iar în 1916 era la Petrograd, să pună la punct creditele consorțiului Morgan – Rockefeller (cu Ralph Marsh de la Guaranty Trust și Samuel MacRoberts de la National City Bank.) Faptul nu a trecut neobservat ambasadorului american, care a telegrafiat la Washington să se intereseze dacă o asemenea antrepriză era legală. (p. 36) [1]

În 1916 Olof Aschberg revine la New York unde perfectează un împrumut de 50 de milioane de dolari pentru Rusia de la National City Bank. (p. 38) În timp ce intermedia aceste credite către regimul țarist, vira fonduri germane către revoluționarii bolșevici. (p. 39) Astfel, a ajuns să finanțeze presă comunistă în Vest și gruparea stângii în războiul civil din Spania.

În 1918, Olof Aschberg ajunge pe lista neagră a Aliaților pentru colaborarea cu Germania, ocazie cu care schimbă numele Nya Banken, dar continuă să opereze. La Londra îl avea reprezentant pe Earl Grey, fost asociat cu Cecil Rhodes, lansat în afaceri de Rothschild. Am vorbit în articolul precedent (partea a II-a) despre polul de putere britanic, susținut de Lordul Millner, promotor al unor schimbări de tip social-democrat mai în linie cu guvernarea Kerenski.

Acte doveditoare ale finanțării grupării lui Lenin și Troțki de bănci germane pentru scoaterea Rusiei din primul război mondial au fost scoase la iveală încă din anul 1917, chiar de guvernul Kerenski. Iminenta arestare a lui Lenin pentru trădare a fost chiar motivul fugii din țară în vara acelui an. (Aspect asupra căruia vom reveni.) Ce ne interesează deocamdată sunt ramificațiile pe care Aschberg, un bancher de talie mai modestă, le avea cu vârfuri ale marii finanțe mondiale.

documente acuzatoare

Există mai multe seturi de documente doveditoare în acest sens. Cele care constituiau dosarul întocmit de procurorii Guvernului Provizoriu, condus de Kerenski, au fost distruse cu prioritate de bolșevici imediat ce au pus mâna pe putere. (Fapt confirmat de cercetătorul arhivelor KGB, Dimitri Volkogonov, după 1990.) Totuși, dosarul era însoțit și de o campanie de presă în scopul defăimării, care deși trebuie luată cu prudență, atestă prin citare că hârtiile au existat.

În paralel, există telegrame cifrate, trimise de diplomați de la Petrograd și Stockholm, care aflau lucruri ce se coroborează cu acuzele din dosar. Un pachet aparte de înscrisuri sunt așa numitele „documente Sisson”. În 1918, reprezentantul spionajului american la Petrograd, Edgar Sisson, obține acest pachet de documente și le trimite la Washington. Statul american le-a tipărit într-o broșură de propagandă intitulată „Conspirația germană bolșevică”. În ea se susținea că teza între timp populară că Troțki și Lenin au beneficiat de fonduri germane ca să scoată Rusia din război.

Broșura era însoțită de mai multe texte și fotocopii pe care autoritățile americane doreau ca publicul să le afle despre bolșevici. Între ele, apare de mai multe ori numele țării noastre. Ofițerii germani și bolșevicii ar fi complotat împreună ca să îl răstoarne pe regele Ferdinand și să dezorganizeze armata română. Trimis de Troțki în acest sens la Iași era Cristian Racovski.

Faptul e confirmat de istoricii români din arhivele Siguranței. De origine bulgară, Cristian Racovski conducea Partidul Social Democrat (al comuniștilor) din România din 1912. Și în 1913 îl găzduiește pe Troțki la Mangalia. În 1915, sosește în România și Parvus (Israel Lazarevici Helphand), om de afaceri ce acționa ca verigă între comuniști și serviciile germane. (prezentat în partea I) Oamenii lui Racovski au încercat încă din mai 1917 să pornească la Iași o insurecție. (Dacă le reușea, România parțial ocupată ar fi devenit prima țară comunistă din lume înaintea Rusiei). În noiembrie, un nou desant vine trimis de Lenin și alte proteste sunt încercate și la începutul lui 1918.

În privința documentelor livrate de Sisson, istoricii au azi opinii împărțite. Unii le consideră plastografii propagandistice. Alții susțin în continuare autenticitatea lor. Wikipedia citează în articolul dedicat lor două cărți care au dovedit între timp cu documente germane sponsorizările către bolșevici. Deși depune un efort considerabil (un capitol întreg) să le conteste, Anthony Sutton ajunge la concluzia că pachetul livrat de Sisson e un amestec de documente rusești autentice și de falsuri germane, dar care erau întocmite în baza unor informații ce se confirmă în alte locuri.

Cum spuneam, chiar ignorând calupul de documente procurate de Sisson, indiciile nu sunt puține. Sutton citează un set de telegrame între Stockholm și Petrograd, obținut de spionajul lui Kerenski, care dovedesc transferuri de bani între Nya Banken și oamenii bolșevicilor, ca Parvus și Ganețki (Iakob Furstenberg), omul de încredere al lui Lenin. După preluarea puterii, Ganețki ajunge vicepreședinte, și apoi președinte al Băncii Centrale, pentru a sfârși împușcat în 1937, la epurările lui Stalin.

Alt material de propagandă al guvernului Kerenski, intitulat „Acuzele contra bolșevicilor” susține că Parvus și Ganețki primeau bani din Germania de la banca Disconto -Gesellschaft. (p. 40) [1] Ce nu precizează Sutton e că aceasta înghițise în 1901 sucursala din Frankfurt a marii rivale Rothschild, din chiar orașul de baștină al acestora din urmă. 

După revoluție, și social democratul german Eduard Bernstein a publicat dezvăluiri despre banii pe care gruparea lui Lenin i-a primit de la regimul Kaizerului, peste 50 de milioane de mărci aur, după estimările lui, pentru a face agitație în Rusia. (Volkogonov, p. 154) [3] Și nu erau doar hârtii și calomnii de la rivali. Când a murit, în 1919, Iakov Sverdlov (primul „președinte” sovietic și conspirator alături de Lenin) păstra peste 100.000 de ruble, bijuterii și șapte pașapoarte într-un seif descoperit abia la epurările din 1935. (p. 175) [3]

Unele documente au început să fie desecretizate (fie și trunchiat) fiind disponibile online pe site-uri guvernamentale americane. E și cazul documentelor trimise către Departamentul de Stat de ambasadorul David Francis în februarie 1918. În ele, de asemenea, își informa superiorii de banii primiți de Troțki și Lenin de la Banca Imperială a Germaniei, de la bancheri ca Max Warburg, fratele lui Paul Warburg, creierul formării Rezervei Federale.

Nominalizați ca intermediari erau și un alt bancher, Rubenstein, pe lângă Parvus și Furstenberg (Ganețki). Împreună cu Lenin, beneficiar al unui transfer era și un membru al partidului lui Kerenski. Documentul 862.20261

Familia bancară Warburg avea rădăcinile în comunitatea evreilor din Veneția, unde își luase numele Del Banco, tocmai de la activitatea predilectă. Anselmo del Banco e descris ca unul din cei mai bogați din Veneția începutului de secol 16. După proclamarea Republicii de la Weimar în Germania, Max Warburg ajunge în Reichsbank, între 1924 și 33. A fost și în consiliul de administrație al IG Farben, deținută de americani, dar în 1938 e forțat să emigreze în Statele Unite. Paul Warburg era și membru în influentul CFR (Consiliul pentru Relații Externe) în anii 20-30.

Alte surse care leagă revoluționarii de profesie comuniști de băncile capitaliste se regăsesc în presa epocii. Dar trebuie luate cu prudență, pentru că sunt părți din multiplele războaie de propagandă.

Gary Allen scrie că sursa finanțării lui Troțki în scurtul exil american era chiar Jacob Schiff, șeful băncii Kuhn & Loeb. Dacă este să credem ziarul New York Journal American din 3 februarie 1962, chiar nepotul lui se lăuda cu isprava: „Astăzi, John Schiff, nepotul lui Jacob, spune că bătrânul a băgat 20 de milioane de dolari în triumful final al bolșevismului în Rusia.” (p. 62) [5]

Același autor preia informația următoare din cartea lui BC Forbes, „Oameni care au făcut America”: „Schiff a colectat 10 milioane, chipurile ca ajutor umanitar de război pentru Rusia, dar care s-au dovedit mai târziu o bună investiție.”(p. 62) [5]

Acuze încă și mai directe veneau de la conducătorii Armatei Albilor din războiul civil cu Armata Roșie. Generalul Arsene Gourevitch susține că după victorie bolșevicii ar fi transferat 600 de milioane de ruble în aur către banca Kuhn & Loeb, între 1918 și 1922, potrivit fostului ambasador Bakhmetiev. (p. 63) Același general susținea și implicarea Lordului Milner în Revoluția Rusă (cel mai probabil în etapa lui Kerenski). (65) [5]

Sponsorizarea bolșevicilor de către un sindicat bancar format din Schiff, Warburg, dar și Morgan și Rockefeller era susținută și de Washington Post, din 2 februarie 1918. (p. 64) [5]

La conferința de pace de la Paris, mai mulți dintre acești magnați au fost în delegațiile oficiale, ca reprezentanți ai țărilor în care activau: Lordul Milner, din partea Angliei, într-o relație strânsă cu francezul Clemenceau, Jacob Schiff din partea Statelor Unite iar Max Warburg din partea Germaniei. (65) [5]

căderea în dizgrație a bancherului favorit

Imediat ce bolșevicii au ajuns la putere în toamna lui 1917, Olof Aschberg a trecut la o colaborare la vedere cu ei. În ianuarie 1918, vine la Petrograd, și încearcă să funcționeze ca mediator între comuniști și bancherii băncii de stat, aflați în grevă, care nu le recunoșteau autoritatea puciștilor. Totuși, îl sfătuiește pe Troțki să retragă decretul care anunța repudierea datoriilor externe, ceva ce i se părea scandalos și de natură să distrugă credibilitatea internațională a regimului. (45) [8] 

În 1922, când sovieticii și-au creat prima bancă internațională, Ruskombank, directorul ei a fost nimeni altul decât Olof Aschberg. Prin ea opera în principal capital britanic, a cărui cooperare s-a obținut și prin plata unor compensații de 3 milioane de lire pentru active naționalizate din URSS. Acestui consorțiu i s-au acordat concesiuni pentru investiții în spațiul sovietic. Scopul Ruskombank era în principal să importe tehnologie industrială din America și Marea Britanie. (p. 40) [1]

Parte din banii spălați prin Stockholm proveneau din naționalizări și furturi directe din casetele de valori ale rușilor cu depozite la bănci. Nu a fost cruțat nici patrimoniul Bisericii Ortodoxe, vizat într-un program special de „colectare” și distrugere. Totuși, personalitatea lui Olof Aschberg ne apare ca una complexă, cu lumini și umbre. De pildă, când depozitele și piețele de vechituri se umpluseră de astfel de bunuri rare, Aschberg a profitat de ocazie și a cumpărat 277 de icoane vechi. Erau opere de patrimoniu, din secolele XIV-XIX. Le-a expus într-o colecție privată acasă, ulterior donată muzeului din Stockholm. Ceea ce, apreciază McMeekin, s-a dovedit o variantă mai bună decât distrugerea pe care au suferit-o multe alte piese rămase în depozitele sovietice. (p. 143) [8]

În 1924, sovieticii renunță la serviciile lui Olof Aschberg, pe care îl acuză de deturnare de fonduri. Asupra schemei de reciclare a aurului capturat de bolșevici și de reconectare la comerțul exterior, vom reveni într-un articol separat, după prezentarea evenimentelor anului revoluționar 1917.

(va urma)

Partea a 4-a: Livrarea tezaurului și prima revoluție din 1917

Bibliografie:

[1] Antony C. Sutton – „Wall Street și Revoluția Bolșevică” (1974)
[3] col. Dimitri Volkogonov – „Lenin, o nouă biografie” (1995), Ed. Orizonturi
[5] Gary Allen și Larry Abraham – „Nimeni nu îndrăznește să îi spună conspirație” (1971)
[8] Sean McMeekin – „Cel mai mare jaf din istorie. Jefuirea Rusiei de către bolșevici”, Yale University Press (2009)

Victor Grigore

evadare.ro
April 8th, 2024
Mai multe despre: istorie

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact