Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări

Lovitura din octombrie roșu. Preluarea puterii de către bolșevici

(parte din serialul „Schimbarea banilor” )

Notă: Episodul 35 a devenit o mini-serie despre apariția primului stat comunist. Acoperă Revoluția Bolșevică și primii ani ai economiei sovietice. (Apoi revenim la episoade „normale”.) Cuprins:

Partea a 5-a:

Între revenirea în Rusia a marilor lideri Lenin și Troțki, în primăvară, și cucerirea puterii în toamnă, bolșevicii au dat mesaje publice de un populism uimitor, cu elemente anarhiste. Ele puneau accentul pe sloganuri ca libertate, dreptate, democrație, sfârșitul lipsurilor. Rar se poate găsi în istorie un contrast atât de mare între promisiunile electorale și ce a urmat imediat după, anii de represiune, dictatură, război civil, lagăre și foamete.

În aprilie 1917, Lenin teoretiza situația nou creată în articolul „Puterea duală”. Revoluția din februarie (martie pe stil nou) adusese două instituții concurente. Guvernul Provizoriu, treptat dominat de Kerenski, era descris ca o putere de tip burghez. În opoziție cu el, era Sovietul, o instituție revoluționară a muncitorilor și soldaților („țărani în uniformă”). Sursa legitimității lui, spunea Lenin, nu e o lege dată de vreun parlament, într-un stat centralizat, ca în republicile burgheze, ci inițiativa populară de jos în sus. Poliția și armata, ca „instituții divorțate de popor și întoarse împotriva lui”, urmau să fie înlocuite cu înarmarea directă a întregii populații. Ordinea în noul stat urma să fie menținută de muncitorii și țăranii înarmați.

Prin acest artificiu retoric, Lenin îi plasa pe socialiștii revoluționari ai lui Kerenski, pe social-democrați și menșevici de partea clasei burgheze. Și făcea doar din bolșevici reprezentanții luptei de clasă a defavorizaților.

Existau mai multe soviete locale, cel mai important fiind cel din capitala Petrograd. În iunie, se ține și primul Congres al Sovietelor pentru întreaga Rusie. Lenin ia cuvântul și afirmă că bolșevicii sunt gata să preia puterea. „Afirmația e primită cu aplauze de bolșevici și râsete de restul sălii. Metoda propusă: întărirea propagandei în fabrici și printre militari.

În iulie, Lenin se prezintă cu un program populist. Promite „să exproprieze câteva mii de bănci și câțiva bogătași industriali, și să înfrângă rezistența câtorva sute de milionari”. Promite „o Rusie a muncitorilor liberi”, că țăranii vor primi pământ (fără să amintească de fermele colective) și neagă că are de gând să facă pace separată. În loc, oferă o formulă vagă că „pacea se va obține prin revoluție.” (p. 166), Volkogonov, op. cit. [3]

Tot în iunie, președintele american Woodrow Wilson îl trimisese în Rusia pe Elihu Root. (Care anul viitor va înființa și prezida CFR, Consiliul pentru Relații Externe.) El condiționează finanțarea Rusiei lui Kerenski de continuarea războiului cu nemții și austro-ungarii.

două rebeliuni eșuate

Simțindu-se suficient de puternic, Lenin încearcă în iulie organizarea unui mare miting popular, cu care să răstoarne puterea la Petrograd. Între motive, era și nemulțumirea rușilor față de o nouă ofensivă militară fără mare succes, încercată de Kerenski pe frontul de Est. Cum am amintit deja, doar pe segmentul românesc de front ofensiva a avut succes în acea vară, prin bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Cu ajutorul fondurilor primite din Germania și America, presa comunistă își crescuse tirajele foilor de propagandă ca Pravda. Iar numărul membrilor de partid crescuse spectaculos în doar câteva luni, de la 80.000 la 240.000.

Tentativa de rebeliune eșuează, așa că regimul Kerenski scoate în presă și instrumentează dosarul prin care îi acuză pe Lenin, Parvus și Ganețki că sunt agenți plătiți de germani. Era iminentă judecarea pentru înaltă trădare, deci Lenin (Ulianov) fuge peste graniță. E inițial însoțit doar de Nadejda Krupskaia și de Iakov Aaron Sverdlov. Apoi se ascunde în Finlanda, doar cu Grigori Zinoviev (Ghershon Aronovici), într-o colibă de pescari. Revoluționarii de profesie erau maeștri ai deghizării, iar Ulianov era neîntrecut în a-și atribui felurite identități și porecle. De-a lungul timpului s-a prezentat nu doar ca Lenin, dar și: Petrov, Ilin, Mueller, Bătrânul, Maier, Iordanov, Richter, Karpov, Tulin. (p. 174) [3]

Troțki (Leon Bronstein) e mai puțin norocos și nu apucă să fugă, iar în august e arestat pentru acea tentativă de rebeliune. Dar nu rămâne în arest decât 40 de zile. La mijlocul lui septembrie, are loc un eveniment învăluit în mare mister. Generalul Kornilov părăsește frontul și pleacă în fruntea unei armate să pună lucrurile la punct în capitala Petrograd.

S-au făcut multe presupuneri legate de acest gest. Unii au spus că acționa la ordinul lui Kerenski, pentru a-l ajuta să elimine puterea rivală a Sovietului, alții că acționa cu ambiția personală de a institui o dictatură militară. Să fi fost o diversiune? Kornilov a avut sprijin și de la Marea Britanie în tentativa sa de lovitură de stat posibil contra ambelor autorități. Iar după evenimente, Kerenski l-a acuzat public pe Winston Churchill că a fost instigatorul acelui moment. Lovitura militară a eșuat, dar a avut un efect concret, în afară de eliberarea lui Troțki. În așteptarea sosirii coloanei lui Kornilov, sunt distribuite arme Sovietului de la Petrograd, care ajung la bolșevici.

Troțki preia Sovietul

La doar o lună de la eliberare, pe 8 octombrie (stil nou) Troțki e instalat președinte al Sovietului de la Petrograd, în care bolșevicii reușiseră să atingă majoritatea prin efortul de propagandă în rândul maselor. Rolul lui devine crucial în luna rămasă până la termenul limită. Pentru că pe 7 noiembrie 1917 era programat viitorul congres al Sovietelor pentru Întreaga Rusie, în care bolșevicii știau că nu pot atinge majoritatea. În această funcție, va fi succedat de Grigori Zinoviev.

Lenin revine și el, deghizat, la Petrograd, iar pe 10 octombrie se ține ședința conspirativă în care se hotărăște mare lovitură. În mod ironic, ședința are loc în casa unui menșevic, Nikolai Suharov (Himmer), căsătorit cu o bolșevică, Galina Flaksermann. Ședința a fost prezidată de Iacob Sverdlov. „Din cei 21 de membri ai Comitetului Central erau prezenți 12. Ei pot fi considerați nucleul de decizie: Sverdlov, Lenin, Zinoviev, Kamenev, Troțki, Urițki, Dzerjinski, Alexandra Kollontai. Au votat împotrivă doar Kamenev și Zinoviev, argumentând că bolșevicii încă nu au destul sprijin popular. Avea să li se reproșeze la procesul din 1936. (p. 184) Volkogonov, „Lenin, o nouă biografie” [3]

Personaje secundare la acea întâlnire de taină au mai fost: Iosif Visarionovici Stalin (Djugașvili), Grigori Sokolnikov (Hirsch Yankelevici Brilliant), care s-a aflat în trenul lui Lenin din Elveția și Andrei Bubnov, un lider al comuniștilor din Ucraina. Așadar, fără a mai socoti gazdele, în comitetul care a decis să dea lovitura de stat, din 12, erau 6 evrei, un polonez (Dzerjinski), un georgian (Stalin), un ucrainean și 3 ruși.

Tot acolo s-a ales și Politbiro („biroul politic” sau nucleul de conducere) de 7, cu: Lenin, Troțki, Zinoviev, Kamenev, Stalin, Sokolnikov și Bubnov. De aici doar Lenin era preponderent rus.

ce-i de făcut cu băncile?

Remarcabil la Lenin era că în cele mai aventuroase condiții de viață nu se oprea niciodată din a produce teorie politică. Era cumva obligat de natura vagă a operei lui Marx în ce privește indicațiile de organizare practică a comunismului. Acela fusese doar un perseverent critic al capitalismului și un profet al unei noi ere ce urma să vină prin prăbușirea respectivului sistem. După el, statul urma să dispară la un moment dat. Dar până atunci, îi revenea lui Lenin sarcina să traseze mai concret căile de preluare a puterii prin revoluția proletară și organizarea de după într-o „dictatură a proletariatului”. Ideologia era altoită sub numele de „marxism-leninism”.

Pe 14 octombrie, publică un text intitulat „Pot păstra bolșevicii puterea de stat?”. Acum că erau la doar trei săptămâni de termenul limită pe care și-l fixaseră în secret pentru capturarea puterii, comuniștii începeau să vadă mai pragmatic problema. Pe lângă instituțiile de forță, Lenin constata că statul are și un aparat birocratic, de calcul economic, care „n-ar trebui distrus”. Trebuie doar să fie luat din mâinile capitaliștilor și subordonat proletariatului, reprezentat de Soviete. (Consilii în care bolșevicii urmau să dețină controlul, iar decizia să se ia în biroul politic.) Mai mult, aparatul trebuie extins la scara întregii economii, folosind metodologia inventată de capitaliști. Iată baza noii filosofii sovietice: economia planificată. Să cităm mai mult din acest articol, pentru că e relevant pentru serialul nostru:

„Capitalismul a creat un aparat de contabilitate sub forma băncilor, trusturilor, serviciilor poștale, societăților de consumatori și uniunilor de angajați de birou. Fără marile bănci, socialismul ar fi imposibil. Marile bănci sunt „aparatul de stat” pe care trebuie să îl aducem în socialism și pe care îl luăm de-a gata de la capitalism (…) să îl facem și mai mare, și mai democratic (…)

O singură Bancă de Stat, cea mai mare dintre cele mari, cu sucursale în fiecare sat, în fiecare fabrică, va constitui până la nouă zecimi din aparatul socialist. Aceasta va fi o contabilitate pentru întreaga țară, o gestiune pe toată țara a producției și distribuției de bunuri. Va fi, ca să spun așa, osatura societății socialiste.”

De la cariera lor de spărgători de bănci, cu un deceniu în urmă, la promisiunile de control total dat muncitorilor și sindicatelor, din primăvara anului revoluționar, bolșevicii ajunseseră acum la transformarea întregului stat într-o mare bancă. Era un monopol încă mai dur decât cel realizat de cartelul bancar care înființase Rezerva Federală Americană.

Intuiția lui Lenin era remarcabilă, dar îmbina o idee practică cu alta catastrofală și foarte multă naivitate în înțelegerea economiei. Scriind serialul de față despre bani, am ajuns la concluzia că ideea de a naționaliza întregul sistem bancar nu e deloc năstrușnică, așa cum aș fi considerat-o acum câțiva ani. S-ar putea să fie chiar singura viabilă, dată fiind natura aparte a banilor față de orice altă marfă sau instrument de măsură, și pentru felul în care creditul și dobânda leagă generații și comunități întregi. Dar ceea ce propunea Lenin aici nu era doar naționalizarea băncilor, ci suprimarea pieței libere pentru tot restul economiei.

Planificarea comunistă a eșuat în competiția cu sistemul capitalist. Acum știm deznodământul. Dar la data respectivă, părea o formă „științifică” de organizare a resurselor. Era genul de teorie prea tentantă să n-o încerci. Iar ideea revine în zilele noastre, odată cu apariția inteligenței artificiale, a marilor baze de date colectate din observarea comportamentului consumatorilor, prin supravegherea online, în magazine și pe stradă. Există mult mai multă putere de calcul și informație pentru organizarea sistemului visat de Lenin. Va eșua probabil la fel de lamentabil în era creditului social. Dar sună prea tentant pentru planificatorii de azi să nu o încerce. Nu e exclus ca oligarhia ocultă de azi să aleagă tocmai ce mi se pare mai rău din propunerea lui Lenin. Anume, să păstreze sub controlul unor privați sistemul bancar și să reglementeze restul economiei în așa măsură, încât să devină confundabilă cu planificarea de tip comunist.

În ce-l privește pe Lenin, în articolul său din octombrie 1917, era atât de încântat de noua idee, încât credea că toate se vor rezolva printr-un simplu decret. Observa inteligența necesară organizării afacerilor, dar credea că ea va fi capturată prin transferarea clasei managerial – birocratice.

„Printr-un singur decret al guvernului proletar, acești angajați pot și trebuie transferați la statutul de funcționari de stat. (…) În ce-i privește pe înalții funcționari, care sunt doar câțiva, ce gravitează în jurul capitaliștilor, va trebui să ne ocupăm de ei ca de capitaliști. Adică „sever” (..) e doar o chestiune de a frânge rezistența unei minorități insignifiante a populației, literalmente o mână de oameni (…).”

„Confiscarea proprietății capitaliștilor nici nu va fi cel mai important lucru, ci impunerea controlului total al muncitorilor asupra capitaliștilor și suporterilor lor din toată țara. Confiscare singură nu duce nicăieri. Pentru că nu conține elementul de organizare, de calcul contabil și distribuție corectă. În locul confiscării, am putea impune cu ușurință o taxă corectă (..).”

lovitura în sine

În săptămâna de dinaintea loviturii finale de la 7 noiembrie (pe stil nou, octombrie pe stil vechi), Troțki a avut rolul decisiv. (Chiar a insistat în memorii, nu fără malițiozitate, pe contribuția neglijabilă a lui Stalin, despre care credea că i-a acaparat ulterior mișcarea.) Troțki a asigurat susținerea garnizoanei din capitală pentru bolșevici. Militarii nu au mai executat ordinul tardiv al lui Kerenski de a-i aresta pe puciști. În schimb, au înconjurat Palatul de Iarnă, sediul guvernului.

În noaptea de 6 spre 7 noiembrie (stil nou), „trupele de șoc coordonate de Troțki au ocupat centrele cheie ale capitalei Petrograd: gările, oficiile poștale, centrale telefonice și telegrafice, bănci și poduri, plasând pichete la fiecare dintre ele”. (..) „Nu s-a tras niciun foc de armă. A doua zi, viața în oraș și-a urmat cursul obișnuit. În afară de participanți, nimeni nu știa ce s-a petrecut.”

Marinarii din Kronstadt au fost convinși de propaganda bolșevică și s-au raliat, trăgând salve către Palatul de Iarnă, cu pagube minime. Spre închisoarea fortăreață Petru și Pavel s-au tras câteva salve de tun, doar două au atins clădirea. Regimul Kerenski a cedat nedorind să provoace vărsare de sânge. Revoluționarii au intrat pe ferestrele palatului dinspre Ermitage și, spre miezul nopții, au arestat membrii Guvernului Provizoriu. (p. 105) cf. Lavinia Betea, op. cit. [4]

Străinătatea a fost și ea derutată inițial de evenimentul, care tocmai instituise primul stat comunist din istorie. Corespondentul în Rusia al ziarului aproape comunist francez L’Humanite, scria la cinci zile după „revoluție”: „O bandă de tâlhari pune mâna pe Rusia”. El relata că totul a fost „un complot militar executat de pretorienii bolșevici, formați din oameni trândavi, desfrânați, toți stricații din Petrograd, ajutați de câțiva militari și de câteva mici unități ale Flotei din Baltica, devotați bolșevicilor.” Ziaristul Boris Kricevski își completa relatarea susținând că „însuși Troțki a recunoscut în Izvestia că locuitorii orașului dormeau liniștiți, neavând habar că în acel moment o nouă putere lua locul celei de până acum”. (106) [4]

Mai târziu, propaganda sovietică avea să glorifice evenimentul prin filme ca „Crucișătorul Poteomkin”, care prezenta mase mari de oameni luând cu asalt palatul țarilor. Pe 8 noiembrie, Lenin semna „Decretul Păcii”, prin care anunța dorința muncitorilor de a ieși din războiul cu Puterile Centrale.

împărțirea puterii

Cu orașul capitală astfel capturat, Lev Kamenev (Rosenfeld) a fost ales președintele Comitetului Central al Sovietelor Întregii Rusii. Salt spectaculos pentru un fost deportat în Siberia. În aceeași funcție va fi succedat de Iacob Sverdlov. Tehnic, în absența unei funcții de președinte, era cea mai înaltă poziție în stat și pentru prima dată când un evreu conducea Rusia.

Conducătorii bolșevici au avut o scurtă discuție despre cum să-și intituleze membrii guvernului. „Nu miniștri”, a spus Lenin, „este un termen învechit, nepotrivit”. Troțki a sugerat: „Poate comisari, dar sunt cam mulți în momentul de față.” Apoi a propus titulatura de comisari supremi, dar a renunțat în favoarea celei de „comisari ai poporului”, care i-a plăcut și lui Lenin. Cât despre denumirea guvernului ca atare, Troțki a propus să i se spună Sovietul Comisarilor Poporului (Sovnarkom). La care Lenin a replicat entuziasmat: „Miroase a revoluție!”. (p. 195) Volkogonov op. cit. [3]

Lenin e instalat președinte al Consiliului Comisarilor Poporului (funcție executivă, echivalentă cu primul ministru). Troțki a preluat Externele, iar ulterior a condus Armata Roșie în lungul război civil și interetnic ce avea să urmeze. O mare parte din comisarii poporului aveau să fie executați în anii 30, la epurările lui Stalin.

În afară de Lenin, în primul guvern erau 15 comisari ai poporului. Se mai remarcau rusul Lunacearski la Educație, ucraineanca Alexandra Kollontai la Protecție Socială, gruzinul Stalin la Comisariatul pentru Naționalități.

Un organism cheie era și Comitetul Central al Partidului. Dacă mai exista undeva democrație, ea era de găsit în acest for de conducere politică, în care se puteau ține dezbateri și se înfruntau grupările din partid. Surprinzător, Wikipedia notează că în CC, Lenin nu avea majoritate, fiind depășit de grupările lui Troțki și Buharin. Iar uneori, discuțiile erau mai libere și aprinse decât ne-am imagina. Când liderul a venit cu propunerea păcii cu Germania, Karl Radek l-a amenințat pe Lenin la o ședință că „dacă am mai avea 500 de oameni curajoși în Petrograd, te-am băga la pușcărie.”

Comitetul Central avea o componență diversă. Din cei 21 de membri erau 5 evrei (Troțki, Iacob Sverdlov, Zinoviev, Kamenev, Moisei Urițki, Grigori Sokolnikov). Dar erau reprezentate și alte minorități, pe lângă ruși: ucraineni (Kollontai), un leton, un georgian, un polonez (Dzerjinski), un armean (Shahumian).

începutul guvernării

Deși s-au mai ținut alegerile programate de Guvernul Provizoriu, adunarea Sovietelor a fost întreruptă de bolșevici, care au adus miliari în sală peste delegați. Semn că nu exista o unanimitate de opinii pe criterii etnice în a susține lovitura, partidul evreiesc Bund și gruparea menșevicilor, în care erau de asemenea bine reprezentați, s-au retras de la acel congres.

Imediat ce gruparea lui Lenin și Troțki a preluat puterea, a dat semnalul ieșirii din război. În „Decretul Păcii”, de pe 8 noiembrie, continuarea războiului era descrisă ca „o crimă împotriva umanității”. În ziua următoare, un decret de doar câteva rânduri anunța că se permite din nou „libertatea totală pentru agitația pe front” și se abolește pedeapsa capitală pentru astfel de fapte. În schimb, în aceeași zi se anunță interzicerea ziarelor rivale. Tot un decret al primelor zile era și cel care abolea proprietatea funciară.

Pe 4 decembrie 1917, rușii încetează luptele cu nemții, chiar înaintea păcii separate de la Brest Litovsk, din primăvara anului următor. Pe 9 decembrie, urmare a acestui abandon de către ruși, România încheie armistițiul de la Focșani cu Germania, oprind și ea luptele. Pierdusem deja 335.000 de vieți într-un an și jumătate de conflict. Dar după o răsturnare de situație, revenim pentru o scurtă ofensivă în noiembrie 1918.

În februarie 1918, Lenin decretează trecerea Rusiei la noul calendar gregorian. (Primele țări catolice îl adoptaseră din secolul 16, iar altele protestante, ca Marea Britanie, de prin secolul 18.)

Lenin formulase încă din 1914 un proiect de lege împotriva antisemitismului, pe care l-a avansat în numele partidului. Dar Duma de Stat l-a respins la acea dată. La câteva zile după instalarea la putere, dă un decret despre drepturile omului în Rusia. În el condamnă explicit pogromurile, anunță drepturi egale pentru toate minoritățile și abolirea discriminărilor religioase. În același act afirmă principiul dreptului la auto-determinare al popoarelor din Imperiul Rus, idee la care achiesa și Woodrow Wilson și va fi folosită în lupta pentru suveranitate de mai multe națiuni estice.

Pe măsură ce între militari și țărani se închega o mișcare de opoziție la comuniști, ce va constitui baza viitorului război civil, apăreau și caricaturile pe această temă. Ținta atacurilor era mai ales Leon Troțki, dată fiind și calitatea lui de conducător al Armatei Roșii, deci rivalul direct al Armatei Albilor. Era remarcată și poziția simbolică de șef al statului a lui Iacob Sverdlov și treptat ponderea mare în aparatul represiv al CEKA.

În aprilie 1918, Lenin dă instrucțiuni să se ia cele mai radicale măsuri contra propagandei antisemite și contra-revoluționare a clerului ortodox, considerat principalul suspect. În același an înregistrează pe gramofon un discurs pe aceeași temă, care să fie distribuit la sate. În el acuză „țarismul blestemat”, cu poliția, chiaburii și capitaliștii că au făcut pogromuri. „Ostilitatea față de evrei apare doar acolo unde cabala capitalistă a întunecat mințile muncitorilor și țăranilor.” Îi îndeamnă pe aceștia din urmă să îi apere pe „frații noștri oprimați de capitalism, tovarășii care luptă pentru socialism”. (p. 469) [2]

Pe 27 iulie 1918, se dă și un decret al Consiliului Comisarilor Poporului prin care cadrele sunt îndemnate să ia cele mai energice măsuri pentru smulgerea din rădăcină a antisemitismului și anunță că agitatorii pogromiști sunt scoși în afara legii. Deși decretul nu instituia explicit pedeapsa capitală pentru antisemitism, cum au conchis unii autori, el a fost interpretat ca atare de mulți agenți ai CEKA. (Lucru descumpănitor pentru pregătirea de avocat a lui Lenin, mai toate decretele primilor ani ale bolșevicilor n-aveau forma clasică a unor legi, fiind deseori mai mult niște proclamații vagi, completate cu ordine directe.)

În toamna lui 1918, se înființează secția evreiască a Partidului Comunist, care va absorbi majoritatea organizațiilor comunității, în frunte cu Bund, partidul cândva cu cea mai mare reprezentativitate. Deși conștient că tema era deja folosită de propaganda Albilor contra bolșevicilor, anul următor, când i s-a cerut să cenzureze o piesă a lui Maxim Gorki, care glorifica rolul evreilor în revoluție, Lenin a refuzat spunând că e totuși adevărat și meritul lor trebuie recunoscut. „Imediat după octombrie, evreii au salvat revoluția, înfrângând rezistența funcționarilor civili. Prin urmare opinia lui Gorki e perfect corectă.” (p. 470) [2]

În martie 1918, capitala a fost mutată de la Petrograd la Moscova, spre a fi mai ușor de apărat militar. Tot atunci partidul își ia denumirea oficială de Partidul Comunist al Întregii Rusii. (Ulterior redenumit Partidul Comunist al Uniunii Sovietice.) În același an, imnul a fost schimbat cu „Internaționala”, păstrată până în 1944, când s-a înlocuit cu actuala melodie, folosită și de Federația Rusă, cu versuri ușor modificate. Schimbarea numelui țării din Rusia în URSS (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste) s-a făcut mai târziu, în 1922.

Imediat după lovitura din noiembrie, Lenin anunță că toate întreprinderile și băncile intră sub controlul muncitorilor. De facto, lucrul era realizat în mai multe locuri din perioada revoluției, prin mișcările de răzvrătire și auto-organizare la care fuseseră îndemnați salariații. Decretul e completat cu un altul, care stipula că deciziile luate de muncitori pot fi anulate de sindicate și congrese. Perioada haotică a comitetelor și chiar alegeri locale cu mai multe partide a mai continuat câțiva ani, pentru că, după cum se va vedea, bolșevicii controlau inițial doar o mică zonă urbană.

În primăvara lui 1918, regele Angliei i-a refuzat azilul politic vărului său, țarul Nicolae al II-lea. La execuția efectivă au participat letoni, ruși, maghiari și doi evrei botezați. Decizia a fost luată de Lenin. Orașul unde e asasinat țarul, ia numele asasinului Sverdlovsk, notează Soljenițîn. Coordonatorul echipei de cekiști (agenți ai poliției politice bolșevice) era Iakov Iurovski. Acesta are bizara inițiativă de a scrie pe un perete al casei unde e împușcată toată familia țarului, pe 17 iulie 1918, un vers în limba germană, inspirat de o legendă din Vechiul Testament. E vorba de faimoasa scenă a banchetului regelui babilonian Belșațar, când o mână nevăzută scrie cu litere ebraice „numărat, împărțit, cântărit”:

„Atunci a trimis El vârful mâinii care a scris aceste cuvinte.
Iată inscripția care a fost scrisă: Mene, mene, techel ufarsin.
Aceasta este tâlcuirea cuvântului mene: Dumnezeu a numărat zilele regatului tău și i-a pus capăt.
Techel: l-a cântărit în cântar și l-a găsit ușor.
Peres: a împărțit regatul tău și l-a dat Mezilor și Perșilor”.
Atunci a poruncit Belșațar și au îmbrăcat pe Daniel în veșmânt de purpură și i-au pus lanț de aur la gâtul lui și au dat de veste că el va cârmui ca al treilea în împărăție.
Chiar în noaptea aceea a fost omorât Belşaţar, împăratul Caldeilor.” (Daniel, cap. 5, vs. 24-30)

Cele trei cuvinte misterioase sunt toate, la origini unități monetare. Techelul e alt cuvânt pentru shekel, mene, un multiplu al lui, iar parsin, o bucată de o jumătate „împărțită” din el. Iakov Iurovski s-a achitat lamentabil dar cu mult zel de sarcina organizării asasinatului multiplu, care a inclus 11 membri ai familiei imperiale, inclusiv copii împreună cu suita lor. Bijuteriile aflate asupra lor au fost parțial salvate de jefuitori și cadavrele reîngropate după scene macabre în care au fost arse cu acid și s-a trecut cu roțile unui camion peste groapa superficial săpată inițial.

Pentru efortul lui, Iavov Iurovski e răsplătit după misiune cu șefia Departamentului Aur al Trezoreriei de Stat a URSS. Iakov Ganețki (Iacob Furstenberg), omul de legătură al lui Lenin cu Parvus (Helphand) și cu fondurile virate din Germania, a avut și el o ascensiune remarcabilă. Ajunge vicepreședinte, iar apoi președinte plin al Băncii Centrale a URSS. Dar va sfârși împușcat în 1937. Problemele cu banii ale comuniștilor erau abia la început…

(va urma)

Partea a 6-a: Cum au făcut bolșevicii rost de bani, după ce au încercat să îi desființeze

Bibliografie:

[1] Antony C. Sutton – „Wall Street și Revoluția Bolșevică” (1974)
[2] Alexandr Soljenițîn – „200 de ani împreună”
[3] col. Dimitri Volkogonov – „Lenin, o nouă biografie” (1995), Ed. Orizonturi
[4] Lavinia Betea – „Psihologie politică” (2001), Ed. Polirom
[5] Gary Allen și Larry Abraham – „Nimeni nu îndrăznește să îi spună conspirație” (1971)
[8] Sean McMeekin – „Cel mai mare jaf din istorie. Jefuirea Rusiei de către bolșevici”, Yale University Press (2009)

Victor Grigore

evadare.ro
April 18th, 2024
Mai multe despre: istorie

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact