Cum au făcut bolșevicii rost de bani, după ce au încercat să îi desființeze

(parte din serialul „Schimbarea banilor” )

Partea a 6-a:

Hiper-inflația din Rusia e mai puțin cunoscută decât cea din Germania Republicii de la Weimar, deși a avut urmări mult mai grave. Ea începuse încă dinainte de instalarea regimului comunist, din timpul războiului mondial când guvernul provizoriu al lui Kerenski ajunsese să tipărească (doar pe o singură parte) un fel neobișnuit de bancnote. Pierderea încrederii în rublă s-a petrecut pe fundalul unui deceniu de război (mondial, urmat de război civil cu mai multe grupări și cu armate de eliberare națională ale unor popoare din fostul imperiu).

Ideologia comunistă, a cărei aplicare se încerca pentru prima dată pe glob, a jucat și ea un rol major. Dar aici e nevoie de unele precizări. Ce vom descrie mai jos, acoperă doar aspecte economice din primii ani, cunoscuți drept „comunismul de război” și nu e reprezentativ pentru întreaga durată a comunismului sovietic (1917 – 1991). Cititorii care au amintiri personale din comunismul românesc ar putea spune, pe bună dreptate, că ei nu au trăit așa ceva. La fel, cei tineri ar greși să confunde o singură fază locală cu întreaga epocă.

Fiind la origine un simplu deziderat utopic, comunismul a avut nevoie să fie „altoit” cu alte „esențe” pentru a fi aplicat în lumea reală. Cele mai uzuale combinații sunt cu: naționalismul, capitalismul sau internaționalismul. Măcar cu numele, el mai există și astăzi cel puțin în două versiuni cu diferențe uriașe. În China, e o formă de organizare politică, dar abia întrezărită sub capitalismul cu care e împletit, având de asemenea un pronunțat program de dezvoltare națională. În Coreea de Nord, e o variantă mai dogmatică a egalitarismului și centralismului planificat, combinat cu o versiune extremă de autarhie, militarizare și izolaționism.

Și în cazul românesc, cei 45 de ani au avut 3-4 etape distincte. Au început cu o etapă de ocupație militară, cosmopolită, chiar anti-națională, cu o brutală represiune, în primul deceniu și jumătate. Apoi a avut un deceniu de destindere, liberalizare parțială, colaborare cu Occidentul. A inclus o etapă de alertă dezvoltare națională, încheiată cu o prăbușire economică și izolaționism. Cei care regretă sau au și cuvinte pozitive de spus despre epocă, nu regretă etapa represivă de la început, Canalul și colectivizarea. Ci unele aspecte din perioada 65-80; sau trăsături ce țin mai curând de naționalism și conservatorism.

Această mini-serie nu și-a propus să facă o istorie a comunismului. Dar ar fi nedrept să nu ne referim și la părți deloc de neglijat, ca amploarea represiunii, exportul ideologiei în alte țări și cum a decurs războiul civil, aspecte ce vor face obiectul unor articole separate.

etape ale comunismului sovietic

Întrucât au luat puterea printr-o lovitură de stat, bolșevicii au avut ca primă problemă instalarea efectivă la butoane și recunoașterea internațională. Ideologia lor era considerată extremistă în restul țărilor. Aveau de tratat cu Puterile Centrale, de la care doreau să obțină cât mai repede pacea, și cu Puterile Antantei, pe care și le ostilizau prin ruperea alianței. Flota britanică a organizat chiar o blocadă navală în Marea Baltică. Pe plan intern, problema majoră era că nu controlau decât o mică parte din teritoriu, respectiv câteva centre urbane, iar căile de comunicații se prăbușeau. Chiar și în orașe, erau instituții care nu răspundeau la comenzile lor.

Războiul civil, izbucnit tot mai clar în primăvara anului 1918, accentua incertitudinea externă. Pentru că alte țări așteptau deznodământul, recunoașterea internațională a durat mai mulți ani. Borne importante sunt acordurile economice cu Marea Britanie din 1922 și tratatul de la Rapallo cu Germania din același an. Oficial, abia în noiembrie 1933 Statele Unite au recunoscut Uniunea Sovietică și au trimis un ambasador la Moscova. În primul deceniu de după „Marele Război”, Rusia și Germania (pe care o infectase temporar cu virusul revoluționar) au fost state ostracizate. Ceea ce pune în altă lumină atât inflația din cele două țări și legăturile comerciale pe care ele reușeau să le lege în acea vreme.

Primii ani ai puterii comuniste, sub tandemul Lenin – Troțki au fost o etapă revoluționară, axată pe confiscări de bunuri și afaceri. Se încerca eliminarea totală a proprietății private și centralizarea. Întrucât țăranii și alți mici producători refuzau să își mai vândă marfa pe bancnotele devenite lipsite de valoare, s-au instituit cote obligatorii, de produse ce se luau cu forța, lăsând familiile înfometate. A primit numele de „comunism de război”, fără să fie clar dacă așa își imaginau liderii aplicarea fantasmei lui Marx sau erau doar măsuri dictate de conjuncturi. Lenin a suferit atacuri cerebrale încă din 1922, care l-au adus treptat în totală incapacitate, fiind folosit doar ca lider de fațadă.

Respectiva versiune de comunism era internaționalistă, cu obiectivul explicit de a fi baza de plecare pentru o revoluție pe tot globul. Putem considera troțkismul una din sursele de inspirație ale actualului globalism, care diferă, desigur, prin pronunțatul caracter liberal. Rezultatul a fost o prăbușire totală a societății și vieții economice, combinată cu declanșarea unui regim de teroare.

Din 1921, comunismul de război a fost înlocuit cu NEP (noua politică economică). A fost tot o schimbare de conjunctură, dictată de colapsul precedentei secvențe. Prin această etapă nouă s-a renunțat la ambiția naționalizării totale a proprietăților și s-a permis o oarecare liberă inițiativă privată în întreprinderi mici și mijlocii. S-au scos și cotele, înlocuite cu măsuri fiscale.

Serialul nu se va referi pentru moment la alte etape majore ale comunismului sovietic. Doar le menționăm acum. Începând din 1924, Stalin se impune în fața lui Troțki, care va sfârși asasinat în exil în 40. Stalinismul aduce o altă filosofie economică, materializată prin planurile cincinale, instituite din 1928. Era o formă alertă de industrializare folosind tehnologie străină și prin sacrificarea populației țărănești. Etapa e combinată cu o brutală represiune cu zeci de milioane de victime, mai ales în anii 30, inclusiv din rândul foștilor „tovarăși de drum”. Ea reușește într-adevăr să construiască o mare putere economică, rivală a Occidentului, cu costuri umane incalculabile. Are și o componentă de construcție a unei „națiuni sovietice”, fracturată dar și stimulată de participarea la al doilea război mondial, în care de asemenea pierde 23 de milioane de vieți.

După război, stalinismul ia o formă imperială, prin extinderea în Europa și Asia, în multe locuri inspirând regimuri la fel de brutale. Perioada 60-80 poate fi considerată una de pierdere a cursei dezvoltării cu Occidentul, deziluzie, stagnare, care a coincis și cu o conducere gerontocrată. După 1985, Mihail Gorbaciov încearcă reformarea sistemului prin liberalizare, deschidere față de Vest. Dar reformele sale sfârșesc în dezintegrarea colosului sovietic.

Ar fi un eufemism cinic să spunem că politicile economice ale comuniștilor au fost eronate. Mai ales anii de început sunt marcați de cel puțin două episoade de foamete majoră. Cea din 1921-22, de pe vremea lui Troțki și Lenin a produs probabil 5 milioane de morți. Ea s-a repetat la o amploare încă mai mare în 1932-33, pe vremea lui Stalin, când a costat 11 milioane de morți, în care e inclusă și marea tragedie ucraineană a Holodomorului.

prădarea băncilor

La momentul când au ajuns bolșevicii la putere, rubla pierduse deja jumătate din valoarea ei antebelică. La fel ca toate țările, și Rusia ieșise din etalonul aur încă din 1914, transformând rubla în bani fiduciari. Chiar din noiembrie, autorii loviturii și-au instalat oamenii la Trezoreria de Stat. O vreme, au scos bancnote cu grafica lui Kerenski, peste care aplicau pur și simplu o ștampilă nouă. Dar capacitatea de a tipări bancnote – limitată de momentele ironice când rămâneau fără hârtie – nu îi ajuta foarte tare, pentru că deja emiterile lor aveau mai puțină trecere și decât cele anterioare.

Dacă restul contextului nu ar fi fost tragic, harababura ce a urmat și totala incompetență a bolșevicilor în gestionarea finanțelor ar avea mult umor involuntar. O mare parte din detaliile de mai jos se bazează pe excelenta carte, publicată de editura Universității Yale, „Cel mai mare jaf din istorie”. Autorul Sean McMeekin descrie, de exemplu, felul hilar în care comuniștii s-au luptat luni de zile cu angajații Băncii Centrale, care nu le recunoșteau autoritatea și au declarat grevă. Deși au reușit să controleze fizic clădirea, politrucii nu aveau nici cea mai vagă idee cum lucrează o bancă.

Felul în care extrăgeau bani din sucursalele băncilor, sub amenințarea armei, în primele luni, nu diferea mult de procedura lor din anii de ilegalitate. Ca să obțină cheile seifurilor de la instituția redenumită Banca Poporului, la un moment dat au luat ostateci o parte din greviști. Când cekiștii s-au întors victorioși cu cheile, Lenin a replicat că au nevoie de bani, nu de chei. Chiar și spargerea casetelor de valori ale deponenților a durat ani de zile.  

Bolșevicii erau dezamăgiți că în seifurile băncilor de stat sau private găseau doar o fracție din valoarea lor estimată. Și acesta e unul din cele mai importante aspecte ale episodului. Deși sectorul bancar e, pe bună dreptate, criticat pentru imoralitatea lui, e totuși un mecanism complex, care necesită inteligență și existența unei societăți funcționale în jur, bazată pe încredere. La fel cum au făcut cu odoarele bisericești, vechi de secole, pe care le-au distrus încercând să recupereze poleiala de aur sau lemnul icoanelor, bolșevicii au reușit în această primă etapă doar să distrugă angrenajul bancar și o industrie funcțională.

Valoarea acelor bănci și fabrici nu stătea în clădirile, birourile și mașinăriile lor, ci în cum funcționau. De exemplu, obligațiunile pe care le recuperau din seifurile respective și chiar bancnotele nu erau de folos, dacă nu era cine să onoreze datoriile în cauză sau să livreze produse contra lor. Ironic, cum s-a întâmplat și în primul deceniu românesc de tranziție de după comunism, distrugerea bazei industriale a depășit furtul propriu-zis, fiind o pierdere iremediabilă.

Vechiul lor colaborator, Olaf Aschberg, vine în ianuarie 1918 la Petrograd, unde încearcă să fie mediator între bolșevici și salariații băncii aflați în grevă. Îi sfătuiește pe primii să retragă decretul care anunța anularea datoriilor externe, ca pe ceva scandalos, care le-ar distruge credibilitatea internațională. În zadar. Sovnarkom (guvernul) decretează întreruperea plății dobânzilor și dividendelor, interzicerea tranzacționării de obligațiuni sub amenințarea confiscării averii. (p. 52) [8] Comerțul cu aur, argint și platină e declarat și el monopol de stat.

Bolșevicii luaseră încă din luna următoare venirii la putere decizia să nu mai recunoască datoria publică, pe care o anunță în ianuarie. Doar un sfert din datoria de 6,5 md $ a Rusiei era către străini (p. 61) pierderile pentru băncile străine naționalizate și investitori ar fi fost undeva la 30 md. $. Păgubiți de anulare erau și cetățenii proprii.

Repudierea datoriei externe a adus blocarea activelor din străinătate de către țările Antantei și imposibilitatea de a plăti pe credit importurile. (..) Naționalizarea băncilor a pus fabricile în imposibilitatea de a plăti salariile. Directorii și inginerii au fost făcuți vinovați de sabotaj, ceea ce a paralizat activitatea productivă. (p. 53) [8]

Alt element notabil e că și în anii imediat următori, când au reușit să își asigure controlul, comuniștii foloseau băncile într-un mod rudimentar. Fără cea mai importantă funcție a lor, aceea de a genera credit, instituțiile deveneau simple oficii de transfer de fonduri și de reglaj între părți. În paralel, avea loc o masivă dezindustrializare. Pentru că satele nu mai aprovizionau orașele, muncitorii le părăseau pentru a se întoarce la țară, unde cel puțin își puteau produce hrana.

În primele trei luni ale lui 1918, s-au închis 405 firme, cu 200.000 de salariați, ca urmare a tăierii creditului bancar. (p. 56) Grevele continuau și după naționalizare; comitetele muncitorești continuau să ceară drepturi, alegeri și hrană. Bolșevicii, care încurajaseră astfel de manifestări prin toate organele lor de propagandă, în anii precedenți, au trecut la interzicerea lor și militarizarea unor sectoare strategice.

În martie 1918, Lenin se plângea de lipsa banilor pentru că tipografia nu reușește să producă destule bancnote, pe care țăranii oricum refuzau să le accepte. (p. 63) Din noiembrie în aprilie, tipăriseră 10 miliarde de ruble. În bănci au fost instalați comisari și s-a anunțat naționalizarea pentru depozitele mai mari de 5.000 de ruble. În ziare, se publicau decrete prin care se anunțau pedepse pentru cei care nu se prezintă cu cheia la cutiile de valori, dar mulți nu se conformau.

viața fără bani

Una din cele mai bizare etape a fost tentativa bolșevicilor de a desființa banii. În utopia lui Marx, dispariția banilor nu era un deziderat la fel de explicit ca dispariția statului, dar nici incompatibil. Ironia e că ambele erau încercate în paralel cu efectul contrar – respectiv cu totala acaparare a puterii și proprietății de către stat și cu o emisie furibundă de monedă fără valoare. De aceea, e la fel de neclar dacă bolșevicii chiar își propuneau să desființeze banii sau căutau metode alternative temporare, forțați de împrejurări.

Concret, bolșevicii au încercat să desființeze moneda prin trecerea la un sistem de barter. Lucru care s-a dovedit rapid nepractic. În sistemul introdus în 1918, statul emitea cupoane, care țineau loc de bani, în baza cărora se puteau lua rații de alimente, produse și servicii. Acestea, ca și chiriile, erau teoretic gratuite prin aceste cupoane. Sistemul s-a mai prelungit în anii următori doar pentru reglarea „pe caiet” a comenzilor de materii prime ale întreprinderilor.

În 1919, au fost emise primele ruble sovietice, dar și acestea se devalorizau rapid și mergeau în paralel cu acele cupoane. Banca Poporului („națională”) a fost închisă cu totul în 1920, iar ministerul de Finanțe (comisariatul) a început să tipărească direct moneda. La sistemul de barter s-a renunțat din 21, iar în 22 se face o reformă monetară. În primii cinci ani, devalorizarea a fost de 1 la 100 de milioane, ducând la pulverizarea totală a puterii de cumpărare a unor economii bănești anterioare.

Au fost încercate denominări succesive (tăieri de câte patru zerouri în ’22, apoi încă două zerouri anul următor și chiar înlocuirea valorii de 50.000 cu 1 în anul trecerii la etalonul aur). În martie 1924 e introdusă rubla de aur (cervoneț), care într-un final stabilizează monetar URSS. Cervonețul a funcționat la un moment dat în paralel cu rubla fără acoperire în aur și era acceptată în afara țării practic ca un bon de trezorerie. Criza se prelungise atât de mult încât la lista lungă de probleme interne se adăuga și Marea Depresiune de la sfârșitul anilor 20. Abia un deceniu după venirea la putere a comuniștilor, producția agro-industrială și-a revenit la nivelul antebelic.

Efectul catastrofal al distrugerii monedei, dincolo de alți factori, e subestimat sau total necunoscut. Țăranii ruși aveau depozite de 3-4 miliarde de ruble, pulverizate de bolșevici, care au tipărit 40 md de ruble doar în 1918. (p. 90) În septembrie 1922, când aurul era cam epuizat, emisiile monetare au depășit pragul de 1 trilion, pentru a ajunge la 7 trilioane în decembrie. (p. 302) [8]

colapsul economic

Decretul de naționalizare era conceput de Iuri Larin, un fost menșevic, încă din martie 1918. Dar într-o primă instanță, dezindustrializarea a fost un proces cu mult mai important decât schimbarea formei de proprietate, care părea simplă în teorie. Orașele industrializate ale fostului imperiu rus depindeau de resurse energetice și de hrană aflate la mare distanță. Pe lângă indisponibilizarea milioanelor de soldați aflați pe front, nici țăranii nici minerii sau muncitorii nu puteau fi convinși să lucreze fără o plată acceptată pe piață.

Când nu erau greve, lipseau materiile prime și căile de transport. Producția de locomotive scăzuse de la 800-1.000 înainte de 1917, la 40 în 1919. (p. 222) [8] Scădea până și propaganda. Lipsa fondurilor după preluarea puterii e dovedită și de scăderea tirajului Pravda, de la recordul de 110.000 de exemplare în noiembrie 1917, la 85.000 în primăvara următoare. (p. 160.) [8]

Populația din Sankt Petersburg a scăzut de la 2,5 milioane la 500.000 în 1919, din cauza dificultăților de asigurare a hranei. (p. 208) În orașele pustiite, oamenii răbdau de foame, iluminatul public, transportul și încălzirea nu mai funcționau. Clădirile abandonate erau devastate pentru lemn de foc, țevile de apă crăpau de îngheț. Gunoiul nu mai fusese luat de trei ani la Moscova și Petrograd, străzile fiind pline de mormane de gunoi. (p. 220) [8]

Epidemiile făceau ravagii din cauza invaziei de șobolani, gândaci și țânțari și din lipsa condițiilor de igienă. La un spital din Moscova inspectat în 2020, murise 75% din personal în ultimele trei luni. Iar morgile așteptau cu lunile înmormântarea cadavrelor. (p. 221) [8]

Impunerea cotelor în produse a adus foametea și la sate, cu episoade crâncene, asupra cărora vom reveni. Tot din primăvara primului an de guvernare se declanșa și „teroarea roșie”. Viața politică devenea irelevantă pe fundalul acestei tragedii. Tehnic, socialiștii revoluționari câștigaseră alegerile din noiembrie. (E vorba de fostul partid al lui Kerenski.) Dar scorul nu a contat. În aprilie, ultimii colaboratori socialiști sunt scoși de la ședințele guvernului.

Liderul de facto, Lev Troțki, spunea că ar fi nevoie de „un organizator ca Bernard Baruch”, referindu-se la cel care controlase toată industria de război a Statelor Unite. Dar bolșevicii abia reușiseră să înfrângă opoziția greviștilor de la banca națională, luând frâiele finanțelor. Comisarii poliției politice CEKA umblau înarmați și acționau ca trupe de șoc, cu execuții sumare oriunde bănuiau vreo opoziție. Iar capii partidului erau păziți de garda letonă, fidelă revoluției.

rolul central al aurului

Prăbușirea monedei și a productivității economice a făcut din aur mult mai mult decât era în vremuri normale, de pace. Bolșevicii depindeau de aur, pentru că altceva nu prea aveau ce exporta (exceptând mărfuri minore, ca meiul). Nici măcar extracția de cărbune și exploatația forestieră, altă dată exporturi abundente, nu mai ajungeau nici pentru nevoile interne.

Tezaurul Băncii Rusiei, de 1.200 de tone de aur fusese folosit în timpul războiului. Doar spre Marea Britanie plecaseră echivalentul a 330 milioane dolari pentru armament. Între timp, din Siberia se mai extrăseseră 123 mil $ în aur. Jumătate din ce avea Banca Rusiei era la Kazan și a ajuns în posesia Armatei Albilor, 330 mil $. După Brest Litovsk au plătit parte din ce se angajaseră față de Germania, 80 mil $ în lingouri. (p. 66) [8]

Căpăta o valoare considerabil mai mare în context și aurul din Tezaurul României, livrat în 1916, pe care Sean McMeekin îl evaluează la 62,5 milioane de dolari de atunci. (p. 65) [8]

Istoricul american face un bilanț al jafului bolșevic din primii ani, grupat în patru surse majore.

• Echivalentul a 250 de milioane $ și 380 de tone de aur sunt extrase din seifurile băncilor, deschise în 1918.
• Bijuteriile coroanei, găsite abia în 1922, ar fi putut fi amanetate pentru 4-500 milioane de $ în credite externe.
• Obiectele de colecție confiscate de Gokhran (instituție special creată), 4-500 de milioane $.
• Averea Bisericii, cam 10 milioane $.

Cu totul, 1,6 miliarde de dolari au fost prădate în primii patru ani de bolșevici, sumă echivalentul a 160 de miliarde de dolari actuali. (p. 146) [8]. Dar trebuie subliniat mai ales pentru ultimele două categorii, ce am spus și despre preluarea sistemului bancar și industrial. Câștigul a fost, în final infim, în comparație cu prejudiciul, cu incalculabila distrugere a patrimoniului. Efectul final, cel puțin pentru aur, a fost transferul spre țări occidentale. Dar nu se poate spune că acesta a fost un parcurs calculat dinainte și urmarea unui plan. Pentru Rusia a fost cu certitudine o pierdere și o împingere înapoi în timp.

Datele defalcate arată exact cum s-a petrecut acest jaf. Vom spicui doar o parte din secvențele inventariate în lucrarea lui McMeekin. Într-un an și jumătate, pe vremea războiului civil, bolșevicii au vândut aur echivalând cu 294 milioane de dolari, în sume neactualizate cu inflația. (p. 26) [8]

Ulterior, 285 tone sunt capturate de la Armata Albă a lui Kolchak. (p. 66) [8] În 1922, bolșevicii au încasat echivalentul a 200 milioane dolari din vânzarea de metale prețioase (p. 128) [8] Dar tot în februarie 1922 par să se fi terminat rezervele de aur moștenite de la vechiul regim (și cetățeni). La începutul lunii pleacă ultimul transport de 40 de tone. (p. 131) [8]

Dar dată fiind izolarea internațională a noului regim, chiar valorificarea acestei prăzi era o provocare în sine. În următorul articol vom reveni cu noi detalii despre cum s-a făcut această spoliere de bunuri și cum au fost reînnodate relațiile cu lumea afacerilor externe. Și ce-au făcut cu banii încasați.

(va urma)

Partea a 7-a: Drumul spre vest al aurului prădat de bolșevici

Bibliografie:

[1] Antony C. Sutton – „Wall Street și Revoluția Bolșevică” (1974)
[8] Sean McMeekin – „Cel mai mare jaf din istorie. Jefuirea Rusiei de către bolșevici”, Yale University Press (2009)