(parte din serialul „Schimbarea banilor” )
Notă: Episodul 35 a devenit o mini-serie despre apariția primului stat comunist. Acoperă Revoluția Bolșevică și primii ani ai economiei sovietice. (Apoi revenim la episoade „normale”.) Cuprins:
|
Partea a 4-a:
Din vara lui 1914, Rusia Țaristă era angrenată alături de aliați în „Marele Război” cu Puterile Centrale. Mobilizase de departe cea mai mare armată de pe continent, circa 8 milioane de soldați. Chiar dacă avea și cea mai mare populație și suprafață, efortul s-a simțit în trei ani prin penurii de hrană. Economia agrară nu era suficient de așezată să suporte dislocarea unei mase țărănești atât de mari, deopotrivă pe front cât și în orașele din spate, care produceau muniția. Iar moneda se devaloriza galopant.
De cealaltă parte, cel puțin în est, combatanți majori erau Germania cu 6,8 milioane de soldați (cea mai avansată tehnologic) și Austro-Ungaria (al doilea cel mai întins imperiu al Europei), cu peste 4 milioane sub arme. Desigur, linia frontului de est a fluctuat în cei patru ani, dar ne putem imagina o linie verticală, care urcă pe conturul Carpaților până la Riga, pe țărmul Mării Baltice. Amplasamentul semnala o altă problemă pentru ruși: bătăliile se dădeau în grânarele cu cernoziomul mai roditor, cu bazine miniere și mai industrializate. Dar erau teritorii înglobate mai recent, unde trăiau popoare ce ar fi vrut să se rupă din stăpânirea imperială. La fel era cazul și celor de sub austro-ungari. Tot pe linia frontului era și amintitul areal cu o mare concentrație evreiască, numit Zona de colonizare.
În august 1916 intră și România în război, de partea Antantei. Își propunea să mobilizeze o treime din populația bărbătească, pentru a avea 800.000 de ostași și 400.000 de rezerviști. Dar probabil a reușit să strângă o jumătate de milion, din care mai puțin de jumătate ajung în focul bătăliei. Înzestrarea anterioară se dovedește lamentabilă și în doar câteva luni, pierdem jumătate din teritoriul „României Mici”.
În octombrie 1916, începe mutarea capitalei la Iași, incluzând guvernul, casa regală și banca națională. Bucureștiul e cucerit în decembrie 1916 de germani, bulgari, austrieci și turci. Abia în noiembrie 1918 se reinstalează administrația românească. Iar regele Ferdinand I și Regina Maria intră triumfal în București abia pe 1 Decembrie 1918, în chiar ziua Marii Uniri de la Alba Iulia.
Dată fiind situația disperată, în toamna lui 1916, politicienii decid să „salveze” Tezaurul României prin încredințarea spre păstrare celui mai mare dintre aliați, sub garanția familiei imperiale a Romanovilor. Nu era vorba doar de cele 93 de tone de aur ale Băncii Naționale, de bijuteriile Casei Regale, de deținerile de obligațiuni și valute forte, dar și de colecții private de artă, descoperiri arheologice, arhive naționale, manuscrise și obiecte de cult bisericești, colecții numismatice, tot ce se putea găsi de preț și muta cu trenul.
Decizia a fost aprobată de Consiliul de Miniștri în decembrie 1916, când pleacă și primul transport feroviar spre capitala de atunci, Petrograd. În februarie (martie pe stil nou), acolo izbucnește și cea de-a doua din cele trei revoluții ruse, respectiv prima din acel an.
De la cea mai mare fabrică de muniții ies în stradă 12.000 de muncitori. Li se adaugă rapid rude și alte zeci de mii de concitadini pentru care privațiunile războiului deveniseră de nesuportat. Prețurile se triplaseră la începutul anului 1917, inflația scăpase de sub control și alimentele se găseau greu. Armata a fost pusă să tragă în demonstranți. Unii au executat ordinul, alții s-au alăturat protestelor. Atât între civili cât și între militari era un cumul între o nemulțumire spontană, întemeiată, și rodul unei lungi propagande pentru pacea imediată și demobilizare, finanțată de comuniști și germani.
Pe 15 martie 1917 (stil nou), Țarul Nicolae al II-lea abdică. Se simțea părăsit de forțe politice în conflict și nu dorea să sporească vărsarea de sânge. Se încheiau astfel trei secole de istorie dinastică a Romanovilor.
După unele izvoare istorice, propunerea de trimitere a tezaurului la Petrograd i-a aparținut lui Nicolae Titulescu, doar sub-secretar de stat la Finanțe înainte de trimiterea primelor trenuri; avansat ministru de Finanțe când s-a livrat și tranșa a doua. Fusese inițiat în masonerie pe vremea studiilor la Paris, de la începutul secolului. Apoi a făcut o fulminantă carieră diplomatică și a ajuns de două ori președinte la Liga Națiunilor. (Precursoarea ONU era visul de decenii al internaționaliștilor, evocat în partea a 2-a.) Desigur, nu-l putem acuza pe ilustrul diplomat român de un act trădător; nici întregul guvern, care a luat decizia, de o premoniție în ce privește răsturnarea de situație din martie 1917. Dar poate erau victimele neștiutoare ale altora, de la care primeau „sfaturi bune”.
Dar ce e și mai curios e că în aprilie 1917, primul ministru Ionel Brătianu face o vizită la Petrograd. Vede pe viu nu doar că nu mai exista pe tron țarul, garantul suprem al tranzacției, dar și haosul revoluționar, o economie prăbușită, unde armata se răzvrătește. Totuși, politicienii decid să trimită tocmai în iulie 1917 a doua tranșă a tezaurului. Contextul e controversat. S-a emis și ipoteza că, de fapt, era o pretenție neoficială din partea guvernului Kerenski, care prin păstrarea tezaurului se asigura că România nu iese din război prin pace separată cu Germania.
Dacă era neoficial un gaj, înseamnă că politicienilor români li se forța mâna în ideea că sunt apărați de marele aliat. (Cam cum ne spune și azi guvernatorul Isărescu că trebuie să ne ținem tezaurul la Londra, „ca să dovedim că-l avem”.) În vara acelui an, armata română a dat împreună cu cea rusă glorioasele bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Dar în restul frontului, eșecul militar al rușilor era evident. La bătălia de la Mărăști, românii au furnizat un corp de armată, rușii, două, contra celor din Germania și Austro-Ungaria, care furnizau fiecare câte unul. În bătălia de la Mărășești, românii și rușii furnizau câte un corp de armată, contra celui nemțesc. Fără acele sacrificii ale soldaților români de pe front, regatul ar fi dispărut cel puțin temporar și Marea Unire nu s-ar mai fi realizat.
Un articol de ziar din 1922 îl acuză pe Titulescu de încăpățânare pentru trimiterea tezaurului musai la ruși. Și susține că diplomatul n-a vrut să asculte alte propuneri, ca Londra și capitala norvegiană Christiania (Oslo). Personajul pozitiv al articolului, care chipurile ar fi făcut propunerile era bancherul Mauriciu Marmorosch. (La propriu după război, mulți înțelepți se arată.) Și mai interesant e cine era patronul publicației economice Argus, în care apărea articolul: Simion Pauker, socrul Annei Pauker. Foarte influent în interbelic ca președinte al Asociației Generale a Presei, patron la ziarele Adevărul și Dimineața, era și tatăl lui Marcel Pauker, agent Comintern, lichidat în epurările lui Stalin în 38. Dar la data articolului pomenit din Argus, era în Comitetul Central al Partidului.
Relațiile lui Titulescu cu bancherii se legau și de cel mai mare scandal din interbelicul românesc. La 1848, Iacob Marmorosch fondase instituția ce-i purta numele, dusă de Mauriciu Marmorosch și fiul său Aristide Blank la statutul de cea mai mare bancă din România imediat după primul război mondial. Banca a dat un răsunător faliment și pagubele au fost preluate la buget prin absorbția de către BNR. Într-un discurs parlamentar din 1931, Corneliu Zelea Codreanu acuza o listă de politicieni că sunt corupți prin primirea de credite preferențiale de la banca Marmorosch Blank. Titulescu era menționat cu 19 milioane de la „Banca Răducanu din Tecuci”. Alte izvoare susțin că Titulescu luase 14 milioane fără dobândă de la Marmorosch Blank și că îi fusese chiar martor la căsătorie lui Aristide Blank.
Și a doua revoluție din Rusia i-a găsit pe marii lideri bolșevici tot în exil. Vladimir Lenin (Ulianov) a aflat tot cu întârzierea de o săptămână din ziarele ajunse la Geneva în Elveția. Lev Troțki (Davidovici Bronstein) fusese expulzat în 1916 din Franța, trecuse printr-o scurtă vacanță agreabilă în Spania și din ianuarie 1917 era la New York. Pentru niște „revoluționari de profesie” își cam ratau obiectul muncii.
Stilul de viață al lui Troțki în Brooklyn a ridicat multe semne de întrebare. Veniturile oficiale se reduceau la mărunțiș primit pentru articole sporadice, dar își permitea limuzină cu șofer, telefon și frigider, extravaganțe în epocă. (p. 10) cf. Sutton op. cit. [1]
Pe 22 martie 1917, familia țarului Nicolae al II-lea e pusă în arest la domiciliu. Pe 26 martie, Troțki părăsește America însoțit de comuniști și oameni de afaceri de pe Wall Street. Puțini dintre cei îmbarcați pe acel vapor aveau scopuri legitime de călătorie, ne spune Antony Sutton. De colectarea fondurilor pentru el la New York se ocupase Gregory Weinstein.
Însuși președintele Woodrow Wilson a intervenit ca Troțki să aibă asigurat pașaport american, ca și cum ar fi fost cetățean după doar trei luni de ședere în SUA, dar și viză de tranzit prin Marea Britanie. Cu tot luxul în care trăise la New York, la intrarea în Canada i se confiscă o sumă importantă de 10.000 de dolari. Cum Canada era posesiune britanică, intervine pentru el și ambasada de la Londra, la solicitarea Departamentului de Stat american. (p. 12-13) [1]
De invitația unor comuniști pe vaporul lui Troțki se ocupase Richard Crane, fost șef al finanțelor Partidului Democrat American, care contribuise anterior la susținerea lui Kerensky. (p. 13) „Charles Crane, prieten și susținător al lui Woodrow Wilson, finanțator și politician proeminent, avusese un rol în prima revoluție din februarie. Și călătorise în Rusia în vară, cu comunistul american Lincoln Steffens, care ținea legătura atât cu Wilson cât și cu Troțki.” (p. 14) [1]
Intervenția pentru un extremist de stânga, care n-avea nicio funcție oficială, la un nivel atât de înalt, uimește și prin altă coincidență. În doar câteva zile de la îmbarcare, pe 6 aprilie 1917, Statele Unite intrau în război de partea Antantei, deci și alături de Rusia, pe care subversiv o puteau destabiliza cu protestatari. Dată fiind detenția canadiană și peripețiile de drum, Troțki ajunge abia la mijlocul lui mai la Petrograd. Dar nu mai era singur.
Pogromurile, restricțiile puse unor afaceri ca distilarea alcoolului și alte persecuții economice sau politice, amintite de Soljenițîn într-un articol anterior, creaseră un val de emigrație din Rusia. Căderea monarhiei, percepută ca opresoare, a stârnit un val de entuziasm în comunitatea evreiască. Iar acum avea loc un aflux în sens contrar. Guvernul Provizoriu al lui Kerenski a jucat un rol paradoxal. După amnistia celor condamnați politic dată de el, 250.000 de exilați din diaspora au revenit în Rusia. (p. 60) cf. Garry Allen op. cit. [5] Unii veneau pentru prima dată în Rusia, fără să cunoască nici măcar limba sau stăpânind-o aproximativ.
La ordinul lui Kerenski, ambasada rusă din America dădea pașapoarte rusești oricui aducea doi martori să îi confirme identitatea, scrie Soljenițîn. Între cei întorși atunci în Rusia era și Iuri Larin, viitorul artizan al programului economiei comuniste de război. (p. 435) [2] O vreme, Larin i-a fost consilier pe probleme economice lui Lenin, ocazie cu care a schițat decretul privind naționalizarea industriilor. Iuri Larin milita pentru o apropiere economică de America. Lenin îl îndrăgea, dar îl considera fantezist și ciudat, iar în final i-a acordat o sinecură la Londra ca să scape de el.
Același regim de tranziție a eliberat la un moment dat 90.000 de deținuți politic din interiorul imperiului, care s-au transformat într-un cocktail exploziv în marile orașe.
Alexander Kerenski era totuși un membru al partidului Socialiștilor Revoluționari, deci tot un adept al unei schimbări radicale. Dorea totuși păstrarea unui cadru democratic, de trecere graduală la socialism, fără partid unic. La fel de important pentru o parte a Antantei, era dispus să continue participarea la războiul mondial.
În martie se reînființează Sovietul de la Petrograd, altă „emanație” a revoluției, un fel de consiliu local, pe care l-am schițat în prima parte. Ideea era să se asigure o reprezentare populară a muncitorilor și soldaților în acest for, numit „soviet”. Dar în confuzia înființării unor instituții ad-hoc s-a ajuns ca Guvernul Provizoriu și Sovietul de la Petrograd să guverneze în paralel prin decrete și să-și dispute autoritatea.
În fruntea Sovietului de la Petrograd a fost instalat în martie gruzinul Nikolai Ceidze. La fel ca Alexander Kerenski și mulți membri ai regimului de tranziție era mason în Marele Orient al Rusiei. (cf. Volkogonov op. cit.)
Un amănunt esențial e că „Guvernul Provizoriu” al lui Kerenski nu a primit acest nume post-factum de la istorici, din cauza scurtei sale existențe, din primăvară până în toamnă. Ci așa s-a numit de la bun început și a fost perceput mai ales la Washington ca o etapă spre o altă organizare, neprecizată, care să desăvârșească o revoluție (teoretic democratică). După câteva luni de deschidere a granițelor și euforie revoluționară, Kerenski avea să realizeze că deschisese o cutie a Pandorei. În august, ambasada Rusiei face apel la autoritățile americane să nu mai permită plecarea de elemente anarhiste sau infractori. [1] Dar până atunci, avem de recuperat un alt personaj cheie.
Aproape simultan cu punerea în mișcare a lui Troțki, venea în Rusia și Vladimir Ilici Lenin. Nici voiajul lui nu era simplu, pentru că se afla în Elveția neutră și avea de traversat exact teritoriul inamic, controlat de Germania.
„Ideea ca guvernul german să mizeze pe cartea Lenin îi aparținuse lui Alexander Helphand, cunoscut ca Parvus, teoretician al „revoluției permanente”. Pentru fiecare din inamicii lor – Franța, Marea Britanie, Italia și Rusia – germanii concepuseră planuri ca să sprijine o trădare din interior. Doar planul cu Lenin reușind (…).
Pe 9 aprilie (stil nou), un tren în care se aflau 32 de emigranți a părăsit gara din Zurich, îndreptându-se spre Germania. Printre pasageri se aflau Lenin, soția Nadejda Krupskaia și iubita acestuia Inessa Armand, Grigori Zinoviev cu soția și copilul, Karl Radek și alți viitori lideri bolșevici. Contrar legendei, trenul nu era sigilat, dar a avut prioritate maximă la tranzitarea Germaniei.” (p. 104) din op. cit. Lavinia Betea [4]
Felul cum Lenin a străbătut țările Europei ca și cum granițele n-ar mai fi existat, îl face și primul beneficiar al spațiului Schengen. Din Elveția a ajuns în Suedia și abia de acolo în Rusia. Dar deși povestea trenului e îndeobște cunoscută, sunt și elemente ocolite de istoricii oficiali. Cel mai straniu e că au existat două trenuri, aducând cam 200 de revoluționari din Germania, nu doar bolșevici, ci mult mai mulți menșevici. Aceștia din urmă erau teoretic rivali cu primii și adepți ai continuării războiului. Alt detaliu e cel etnic, menționat de Soljenițîn, că în ambele evreii erau majoritatea pasagerilor. Atât în garnitura bolșevicilor, unde i-am pomenit deja pe Zinoviev (Gershon Aronovici) și pe Karl Radek (Berngardovici), provenit din Ucraina atunci austro-ungară și viitor șef al propagandei, dar și în trenul menșevicilor condus de Iulius Martov (Osipovici Tsederbaum). (p. 435) [2]
Garnitura lui Lenin ajunge în Rusia pe 15 aprilie. „În fața simpatizanților, expune programul: „ieșirea Rusiei din război, declanșarea revoluției, naționalizarea, dizolvarea armatei și înlocuirea ei cu miliții populare, trecerea întregii puteri politice și economice în mâna sovietelor, crearea unei noi Internaționale.” (Așa zisele teze din aprilie.)
„Speriată de radicalismul programului, însăși conducerea ziarului Pravda a refuzat să îl publice. Iar când a fost obligată să o facă, a însoțit textul de un editorial ce se disocia de opiniile autorului.” (104) [4]
Am prezentat în partea a treia legăturile bănești ce îi legau pe bolșevici de nemți și în prima parte agenții de legătură Parvus și Ganețki (Furstenberg). Nu erau simple aranjamente cu vreun ciubuc dat vameșilor. Intervențiile lui Parvus merseseră până la Marele Stat Major German, unde s-a aprobat transportul, despre care a fost informat ulterior însuși împăratul. Dar creierul era în Ministerul de Externe.
Richard von Kulmann e creditat a fi fost coordonatorul finanțării bolșevicilor de către nemți. (Cel puțin la nivel de stat.) Cu un an înainte, fusese ambasador în Imperiul Otoman și acoperise genocidul armean. Tot acolo activa și Parvus, ca finanțator al presei progresiste a Junilor Turci. Mai înainte de război, fusese ambasador la Londra.
Șeful lui la Externe era Arthur Zimmermann, care (involuntar sau nu) a precipitat intrarea Americii în război în aceleași zile. Acesta trimisese o bizară telegramă conducerii revoluționare din Mexic (cea susținută să ajungă la putere de globaliștii din siajul lui Carnegie). În ea le propunea o susținere reciprocă, prin care să îi ajute să recupereze teritoriile de la graniță, ca Texas. Ca prin farmec, telegrama e interceptată de americani și folosită ca argument al urgenței intrării în războiul din Europa.
După operațiunea trenurilor, pe 6 august, Richard von Kulmann îl înlocuiește pe Zimmermann la șefia MAE. În decembrie același an își recunoaște implicarea în susținerea bolșevicilor pe care o explică astfel:
„Destabilizarea Antantei și crearea de combinații politice agreabile nouă constituie cel mai important obiectiv de război al diplomației noastre. Rusia se prezenta ca veriga slabă în lanțul adversarilor. Sarcina era să o slăbim și, pe cât posibil, să o înlăturăm. Acesta a fost țelul acțiunilor nostre subversive în spatele frontului – promovarea tendințelor separatiste și susținerea bolșevicilor.
Până când bolșevicii nu au primit de la noi un flux stabil de fonduri pe diverse canale și sub diferite etichete, nu au putut să își pună pe picioare principalul organ, Pravda, să ducă o propagandă energică și să-și extindă baza mică a partidului.
Bolșevicii au ajuns acum la putere; cât se vor menține, nu se poate spune. Au nevoie de pace să își întărească poziția. Pe de altă parte, e în interesul nostru să exploatăm perioada cât sunt la putere, care poate fi un timp scurt, să obținem mai întâi un armistițiu și, de s-ar putea, pacea.”
Felul în care au preluat puterea bolșevicii nu e doar o poveste de film cu agenți secreți, bani și conspirații. Deși nu au avut rolul pretins în lovitura finală, masele populare au avut partea lor în lunile precedente. Agitația prin exacerbarea nemulțumirilor era tehnica de bază a comuniștilor. În fine, alt element fascinant e inventivitatea cu care au știut să se folosească de instituții burgheze, de comisii, congrese, decrete și proceduri aparent anoste și birocratice. (E elementul cu cele mai izbitoare asemănări cu tehnicile din prezent de acaparare graduală a unor state și supra-state ca Uniunea Europeană, printr-o puzderie de normative, agenții, fundații, legi și directive.)
În martie, cu ocazia căderii țarului, am spus că se redeschisese Sovietul de la Petrograd. Dominat de menșevici, experți în proceduri legale. Dar față de primul soviet din 1905, acum și bolșevicii înțeleseseră că e o unealtă la care merită să participe, nu să o desconsidere. Guvernul Provizoriu de la Petrograd avea mai mult funcția de administrare directă, coordona politic efortul de război și asigura reprezentarea externă. În timp ce Sovietul trebuia să exprime voința „societății civile”, cum am spune astăzi, sau o variantă de parlament, pentru partide și masele de muncitori și soldați.
Ca șef al Guvernului, Kerenski făcea parte din ambele organisme. Ascensiunea lui a fost graduală din martie 1917, de când preia mai multe funcții cheie. A fost ministru la Justiție, apoi la Ministerul Războiului și abia din iulie șef al Guvernului Provizoriu. Partidul din care venea era de nuanță agrariană, parte din curentul Socialiștilor Revoluționari. Era inițiat în masonerie și avea ca model Revoluția Franceză. Sub el, La Marseillaise a fost folosită ca imn național. După debarcare, a beneficiat de protecție externă, trăind multe decenii în Occident. (A murit în America.)
La o lună de la instalare, în aprilie 1917, noua putere a lui Kerenski constată că statul revoluționar era falit și emite obligațiunile „Libertatea”. Comunitatea evreilor începe să contribuie masiv la aceste titluri de stat. La o singură strigare într-o sinagogă din Moscova se adună 22 milioane de ruble. Din străinătate, bancherii devin și ei generoși: Jacob Schiff achiziționează titluri de 1 milion de dolari, Rothschild de la Londra, alt milion. Bogătașii de origine rusă însă refuză participarea. (p. 430) [2] Schimbarea de atitudine a creditorilor internaționali era evidentă, în contrast cu boicotul de multe decenii de pe vremea țarilor.
Într-adevăr, doleanța lobby-ului internațional de îmbunătățire a condițiilor pentru această minoritate a găsit deschidere la noua putere. Soljenițîn insistă că nu evreii au făcut revoluțiile, dar că s-au implicat cu mare entuziasm într-o mulțime de partide și instituții imediat ce au avut voie. Iar când bolșevicii s-au dovedit forța câștigătoare mulți din ei s-au alăturat cu toată energia regimului. Nu lipseau nici din partidul lui Kerenski (care după toate datele era etnic rus). „La congresul Socialiștilor Revoluționari din iunie 1917, evreii erau 7 din 20 de membri ai Comitetului Central și 39 din 318 delegați.” (p. 439) [2]
După a doua revoluție, din februarie, încă și mai multe partide evreiești încep să se afirme, nu doar de nuanță socialistă. Pe lângă anterior faimoasele Bund și Poalei Țion, apar și altele pierdute în uitare: Sioniștii, Sioniștii Socialiști, Sioniștii Teritoriali, Partidul Muncitoresc Evreiesc. Mișcarea sionistă era cea mai populară (300.000 în anul revoluționar și insistând că nu se poate alia decât cu partide socialiste). Era urmată de hasidici și abia pe trei de socialiști. În vara lui 1917, calea spre gradele de ofițeri se deschide pentru mii de soldați evrei prin pregătirea în academii militare. Avansarea a stârnit proteste de la o parte din ofițeri, contrazise de cei cu înclinații progresiste. (p. 434) [2] Rușii nu erau obișnuiți să îi vadă pe acești minoritari în poziții atât de proeminente.
Încep să aibă funcții în afara Zonei de Colonizare. O. Minor, socialist revoluționar devine conducătorul Dumei locale din Moscova. G. Schreider devine primar la Petrograd. Din primăvara în toamna lui 1917, țara a fost condusă mai curând de Comitetul Central Executiv, decât de Guvernul Provizoriu. În prezidiul său aveau 5 din 9 membri, alături de un polonez, un gruzin, un armean și un singur rus. Între ei, bolșevicul Lev Kamenev (Leo Rosenfeld) fost deportat în Siberia, avea să ajungă în noiembrie câteva zile șef al statului în fruntea Comitetului. (p. 440) [2] Să adăugăm informația de „detaliu” că acest Lev Kamenev se întâmplă că era și cumnat cu Troțki.
Pe lângă sovietele locale, exista și un Soviet al Întregii Rusii, care se reunea periodic și era expresia votului popular. Se reunește pentru prima dată în iulie 1917. La acel Congres al Sovietelor e adoptată o proclamație de luptă contra antisemitismului, cam singura votată în unanimitate. (p. 445) [2]
Chiar la instalare, în martie 1917, Sovietul de la Petrograd dăduse faimosul Ordin cu numărul 1, adresat armatei. Formularea stranie din el îndemna soldații să recunoască doar autoritatea sovietului și le promitea că vor avea drept de vot. Intenția era să le promită participarea după război la o societate democratică, bazată pe vot universal. Dar a fost interpretată ca un îndemn la ignorarea ierarhiei militare și la alegerea ofițerilor prin vot direct. Rezultatul a fost o degringoladă în sânul trupelor, indisciplină și conflicte între ierarhiile politice și ostășești.
După revenirea în țară a lui Lenin, Kerenski a încercat să-i propună o colaborare, dar a fost refuzat. Bolșevicii doreau totul sau nimic și preferau armele lor tradiționale, agitația în rândurile muncitorimii urbane. Fabricile erau paralizate de greve și de ședințe interminabile de sindicat în care se vorbea despre cum urmează să preia muncitorii administrarea întreprinderilor. La fel ca armata, industria era dezarticulată de ideea ca muncitorii să-și voteze șefii sau chiar deciziile administrative curente, ca gestiunea stocurilor. Unii înțelegeau că au devenit proprietari pe mijloacele de producție și pot să-și ia acasă cota de materii prime. Cum spuneau comuniștii: se ascuțea lupta de clasă. A doua revoluție plutea în aer.
(va urma)
Partea a 5-a: Lovitura din octombrie roșu. Preluarea puterii de către bolșevici
[1] Antony C. Sutton – „Wall Street și Revoluția Bolșevică” (1974)
[2] Alexandr Soljenițîn – „200 de ani împreună”
[3] col. Dimitri Volkogonov – „Lenin, o nouă biografie” (1995), Ed. Orizonturi
[4] Lavinia Betea – „Psihologie politică” (2001), Ed. Polirom
[5] Gary Allen și Larry Abraham – „Nimeni nu îndrăznește să îi spună conspirație” (1971)
[8] Sean McMeekin – „Cel mai mare jaf din istorie. Jefuirea Rusiei de către bolșevici”, Yale University Press (2009)