Finala surpriză (1) Contextul internațional

Așadar, sistemul ne-a făcut cadou o neașteptată finală între Călin Georgescu și Elena Lasconi. Darul „elen”, care e această finală, e o ispită în spatele căreia chiar n-am idee ce se ascunde. O fi calul troian? sau o cutie a Pandorei? Dar știu că demult nu m-am mai distrat atât de bine într-o noapte a numărării voturilor. Că niciodată n-am mai avut un sentiment similar de lucru necurat, prea cusut cu ață albă. Dar și de speranță că începe o filă nouă, prin care suntem scoși dintr-o fundătură letală. Cum i-ar fi spus Toader Paleologu: „o pleașcă” venită de nicăieri, de la stăpânii butoanelor, năucitoare chiar și pentru stăpânii ecranelor. Simultan, am simțit și teama că suntem ademeniți în capcană, spre o misiune pe care nici n-o putem bănui.

Am vrut să scriu un articol mai pe îndelete, cu impresiile și bănuielile mele, ivite chiar în acea noapte de pomină. Dar cum momentul e într-adevăr istoric, am să-i aloc vreo trei (poate patru) episoade. Unul despre contextul extern, altul despre cel intern, cu câteva note despre cei învinși și „ce am pierdut” odată cu ei. Iar ultimul despre cei doi finaliști și miza alegerii. La final, o să vă spun inclusiv dacă și cum voi vota.

vechea democrație

În fond, și democrația modernă a apărut tot ca „o pleașcă”, dată mulțimilor pe cale revoluționară de „oameni de bine”, care au luat puterea din mâna vechilor autocrați și aristocrați. Locul celor din urmă a fost luat de o clasă managerială, de tehnocrați ai finanțelor, administratori și formatori de opinie. Forma de organizare condusă de ei trebuia să fie cadrul ideal pentru înflorirea națiunilor. Oamenii chiar erau învățați să fie mândri că se nasc într-o țară liberă, care a ajuns la un asemenea grad de progres încă să se cheme „democratică”.

Masele intrau zgomotos pe scena istoriei, instigate contra foștilor stăpâni, de vechili „filosofi”, care le șopteau amețitor:

„De ce uitați că-n voi e și număr și putere?
Când vreți, puteți prea lesne pământul să-mpărțiți.” 
(din discursul personajului proletar al lui Mihai Eminescu)

Și astfel, îndreptățirea numărului mai mare a stat la baza noului aranjament democratic. Trebuia ignorat că masele nu aveau competența să judece problemele abstracte ale guvernării și legiferării constituționale; că nu-și puteau forma o părere despre „reprezentanții lor” decât prin mijlocirea presei. Principiul numărului mai mare suna prea științific să nu fie adevărat. Oamenii, eliberați astfel de sub vechiul absolutism, nu aveau decât să se împartă în partide și să tranșeze între ei căile practice propuse de ideologii, schematizate în antagonicele „stânga și dreapta”.

 noua democrație

În deceniile de după al doilea război mondial, democrația a fost redefinită să nu mai însemne voința majorității exprimată prin vot. Ci un aranjament social pus la punct să apere minoritățile de pericolul „fascist” al majorității omogene și mobilizate. La început, prin favorizarea minorității economice a Capitalului, care și-a impus propria ierarhie de valori, axată pe materialism, individualism și eficiență. Pătrunderea capitalului în capilarele societății a fost într-atât de extinsă, că nu s-a mai băgat de seamă că are un program politic. Tocmai de aceea, a reușit o schimbare vastă, la nivel antropologic, civilizațional.

În ultimele decenii, s-a făcut tot mai vizibil că vehiculul numit stat de tip euro-atlantic a fost deturnat de cercuri inconștient revoluționare. Care nu-și mai ascund aversiunea față de credința creștină a majorității, ostilitatea față de orice formă de identitate colectivă a majorității, istorică, lingvistică, etno-rasială. În varianta „woke”, acest război contra trecutului, prezentului și firescului a luat forme din cele mai delirante.

Inițial, democrația, dăruită cadou de revoluționari și progresiști, trebuia să fie o culme a emancipării unei nații. Acum, dimpotrivă, clasa managerială dă de înțeles supușilor că nu mai pot avea o națiune, pentru că au democrație. Ei trebuie să accepte să dispară din istorie ca neam cu un set de caracteristici și credințe, pentru că altfel „democrația ar fi în pericol”. Trebuie să accepte că sunt interschimbabili cu alții mai ieftini, aduși de oriunde, că n-au nimic special cu care să se mândrească, să accepte politicile anti-nataliste și degenerate ale castei conducătoare. Altfel, încalcă regulile „jocului democratic”, în care – teoretic, în calitatea lor de votanți – ei sunt suverani și au ultimul cuvânt.

închiderea societății deschise

Absurditatea unor astfel de pretenții sinucigașe ar fi fost suficientă să îi determine pe alegători să îi concedieze pe administratori. Așa cum acționarii unei firme ar concedia directorii care o duc spre faliment pe termen lung, indiferent de rezultatele raportate în ultima lună. Doar că alegătorii au aflat destul de curând că administratorii firmei Democrația SA au un departament de paznici năimiți nu să-i apere de exterior, ci să-i supravegheze chiar pe ei de „idei greșite”.

Ironic, ce le era vândut prin reclamă ca „societate deschisă” și relaxare „liberală”, devenea tot mai apăsătoare și represivă. Se înmulțeau lucrurile ce nu era prudent să le spui cu glas tare. Se înmulțea și tipologia minorităților în numele cărora conducea stabilimentul politic. Era tot mai riscant să le ofensezi din te miri ce.

Prin tehnologizarea și creșterea în complexitate a societății moderne, viața însăși a devenit mai complicată și mai îndepărtată de scara umanului. Orașele, țările, corporațiile au devenit mai birocratice, instrumentele de control social și producție, tot mai sofisticate. Cum remarcase și geniul malefic Unabomber, accesul la sentimentul puterii de orice fel a devenit tot mai intangibil și mai concentrat în puține mâini. Masele rămâneau cu o senzație de frustrare și de alienare din neparticipare la ceva semnificativ.

În același timp, administratorii deveneau tot mai stăpâni pe tehnologii sofisticate de „creare a consensului”, de manipulare, predicție, programare și supraveghere. Inclusiv politica nu mai putea să se facă „improvizat”, după talentul unor lideri autodidacți. Aceștia erau creați și lansați ca produse de marketing politic, după strategiile de relații publice bazate pe măsurători despre ce vrea opinia publică să audă. Dar fără a deveni demagogi în afara campaniei electorale. Căci guvernarea propriu-zisă era treabă prea serioasă să nu fie sub autoritatea altor experți în macro-economie, fiscalitate și legislație.

Iar cum prin „știință” n-ai cum să ajungi decât la aceleași concluzii, felul cum guvernau stânga și dreapta începea să devină confundabil. (Așa cum telefoanele mobile au sfârșit prin a avea toate aproximativ aceeași formă și dispunere a componentelor.) Linia economică neo-liberală nu mai putea fi pusă în discuție, la fel nici un set tot mai voluminos de legi și „drepturi”, de la care era periculos (a se citi interzis) să te mai abați.

Când ai la conducere o minoritate tehnocrată, care guvernează tot mai apăsat în numele altor minorități presupus vulnerabile, contra majorității, cenzura devine un instrument indispensabil.

gazonul sintetic

Așa se face că societățile democratice, altfel prospere, au început să ofere tot mai puțină satisfacție la nivel popular. Și tot mai puțină speranță că entuziasmul inițial se mai poate regăsi. 

Schimbarea demografiei în țările occidentale, trecute prin acest program, și cenzura inerentă într-un aranjament de dominație asupra majorității nu puteau trece neobservate. Astfel că în țările mai avansate au început să apară nemulțumiri, frustrări, rumori, care amenințau să se transforme în mișcări politice. Multă vreme li s-a răspuns prin marginalizare, ridiculizare și diabolizare cu tot felul de etichete infamante, despre „incorectitudinea lor politică”.

Când nemulțumiții au navigat printre capcanele acelor strigăte de extremism, rasism, intoleranță, arătând mai multă moderație decât stabilimentul, un nou cuvânt a fost inventat: „populism”. Care are ironic o etimologie identică cu „democratic”. Ambele se referă la popor, înțeles ca majoritate, doar că unul vine prin latină și celălalt prin greacă. Două sinonime ca rădăcină au primit conotațiile unor antonime. Populistul, chipurile, e un dușman al democrației. Paradox, care nu are sens decât în democrația nouă, care apără grupurile mici și uneori chiar individul de popor ca ansamblu.

Strategii clasei tehnocrate și ai minorităților privilegiate prin accesul la putere au înțeles corect pericolul. Riscau să fie spulberați dimpreună cu toată oligarhia pe care o deserveau, așa cum făcuseră „strămoșii” lor cu vechii monarhi și aristocrați. Soluția lor ingenioasă a fost să creeze, preventiv, un surogat al acestor mișcări populare de revoltă. Americanii au un cuvânt pentru asta, de la o marcă de gazon artificial. I se spune „Astroturf” unei mișcări politico-sociale creată în laborator, dar făcută să semene cu o mișcare spontană, „de la firul ierbii”.

Populiștii „astroturf” sunt personaje create prin mediatizare, carismatici sau banali, care oferă soluții simple la probleme complexe. Ei rezonează cu intuițiile și nemulțumirile maselor de oameni obișnuiți, pe care le formulează cu talent, fără să pună în discuție bazele profunde ale status quo-ului. Sau promițând să schimbe din rădăcini totul, fără să precizeze exact cum, ori uitând să o facă, dacă ajung să guverneze. Rolul lor, de opoziție controlată, e să canalizeze un curent de opinie, fie pentru a-l trage pe o linie moartă, fie pentru a-l discredita, fie pentru a funcționa ca simplă supapă de eliberare a unor tensiuni.

Sunt astfel de personaje și de stânga și de dreapta, apologeți ai libertății totale și clowni ca Javier Milei, chiar partide ale bufoneriei, născute de staruri TV ca Dan Diaconescu, mișcarea 5 stele din Italia, Partidul Piraților, al băutorilor de bere sau al automobiliștilor de prin alte țări estice.

Donald Trump e cel mai de succes exemplu de astfel de populist sintetic, ivit din lumea divertismentului televizat, ca star al afacerilor. Puțini își mai amintesc când a simțit prima dată Trump „chemarea” să treacă de la organizarea de concursuri de miss, investiția în hoteluri de lux, cazinouri și show-uri TV, la politică. Se întâmpla în 1999, când Pat Buchannan, un profund gânditor conservator, naționalist moderat și erudit al istoriei, candida la președinție din partea unui partid alternativ, care amenința să spargă duopolul republicano-democrat.

Ca și când sistemul ar fi apăsat butonul de panică, mondenul Donald Trump a ieșit ca Hopa Mitică din cutie. Anunțul că îl va contra-candida pe Buchannan, acuzat de revizionism istoric, a fost făcut de Trump dintr-un loc simbolic: Muzeul Holocaustului din New York, administrat de centrul Simon Wiesenthal. De acolo, Trump intra în politică în chipul unui apărător contra „extremismului”, cu toată simpatia televiziunilor de partea lui.

Ce a reușit cel mai grozav personajul Trump a fost să dea o nouă vigoare războiului civil ideologic, care împarte cu pasiune societatea americană (și globală) pro și contra lui, acolo unde bătălia stânga-dreapta nu mai stârnea nicio emoție. Lumea părea că trăiește din nou, dezmorțită din anchilozarea ipocriziei, că are un erou să se bată prin delegați pentru ea sau un inamic groaznic, „misogin, rasist, deplorabil”… contra căruia să se mobilizeze. Show-ul politic conceput de experții imaginii avea din nou audiență. Deși, sub el, reformele ingineriei sociale, migrația, deficitele, erodarea familiei se derulaseră neabătute; avea să plece după primul mandat lăsând orașele în flăcările aprinse de revoltații BLM și AntiFa. (Alte mișcări sintetice adverse, aprinse și stinse la comandă.)

cele trei șocuri recente

Tabloul momentului n-ar fi complet, fără a aminti foarte pe scurt cele trei momente marcante ale ultimilor ani. E vorba de „pandemie”, războiul din Ucraina și cel din Israel. Nu voi intra în detalii, mă refer doar la cum sunt legate ele de curgerea descrisă până acum.

Convingerea pe care mi-am format-o e că primul și chiar al doilea se leagă de convulsiile economice prin care trece sistemul. E o criză de creștere dată de atingerea limitelor expansiunii capitaliste a economiei reale, ce nu poate ține pasul cu ritmul de multiplicare a dobânzilor, implicit a datoriilor. Pandemia și chiar războiul din Ucraina (care are și alte cauze și mize geopolitice) par declanșate ca perdele de fum, sincronizate cu seisme subterane ale sistemului bancar. (Tratez pe larg această perspectivă economică asupra istoriei în deja vastul serial Schimbarea banilor, care nu știu când se va termina.)

Esențial pentru discuția de acum e că în pandemie, oamenii au avut evidența ostilității iraționale a elitelor contra propriilor popoare. Și a coordonării acelor elite la nivel supra-statal, pe coridoare total paralele cu butaforia alegerilor, organizate în fiecare țară. Pentru cei care nu părăsiseră anterior sursele cuminți, oficiale, revelația unor administratori care nu le vor binele, i-ar ține ostatici și i-ar abuza, e un șoc pe care încă nu l-au digerat și nu-l pot accepta.

Orice om inteligent a înțeles atunci că nu mai poate avea încredere în presă, care e baza indispensabilă a democrației în societățile contemporane. Că nu se mai pot bizui pe sfatul experților, al vedetelor, pe buna credință a politicienilor. Pe alocuri, au făcut cunoștință și cu influența unor personaje misterioase, cu aer cazon, ieșite din culise, nici măcar prezente pe vreun buletin de vot. Care se impuneau drept „comandanți ai operațiunii”, cenzori sau scribi ai comunicatelor unor „grupuri de comunicare strategică”.

Am spus atunci că vechile ideologii vor deveni tot mai irelevante și politicul se va polariza între globalismul noi ordini mondiale și rezistența, pe care o văd spirituală și națională. Cum românii au continuat să valideze cu scoruri mari (și de 50%) partidele vechi, sincer uitasem de predicția asta și credeam că vom mai bălti defazați în urma schimbărilor din alte țări. Iată că duminica trecută, la primul tur de prezidențiale, am fost aruncați direct în acest tip de polaritate extremă între noile curente identitare.

Războiul din Ucraina a adus o altă dezvăluire: că stânga liberală zisă progresistă, care consideră naționalismul o gândire înapoiată, poate deveni brusc fanatic militaristă chiar pentru o miză îndepărtată și incertă, când complexul militaro-industrial o cere. Cei care au deschis programatic granițele țărilor lor, pentru a fi invadate și transformate din temelii, cu sloganul „diversitatea e forța noastră”, s-au arătat dispuși să arunce resurse nebunești și să riște al treilea război mondial pentru granița unei țări de la periferia Europei, apărută ca stat acum trei decenii.

Concluzia care s-ar trage din asemenea comportament contradictoriu ar fi, în primă fază, că administratorii noștri ne iubesc mai puțin decât pe alții străini. Bănuială care tinde spre pasul doi al concluziei: că ne displac în așa măsură, încât desfășoară asupra noastră insidios un gen de „operațiune specială”, de ocupație, colonizare și supunere, pe care o consideră intolerabilă în altă parte.

În fine, ceea ce a urmat după atacul de la 7 octombrie în Israel, poartă impropriu numele de război. Pentru că e vorba de un măcel la scară industrială, desfășurat de peste un an de o armată tehnologizată contra unei populații civile captive, care nu are armată. Chiar și judecătorii Curții Penale Internaționale au găsit credibilă încadrarea la genocid.

Indiferența și complicitatea activă în aceste crime, demonstrată de clasele conducătoare occidentale (dar și ruso-chineze) le-au discreditat și mai mult. În special cele din zona dreptei, care mima afinitatea cu creștinismul, au demonstrat un zel dezgustător din a acoperi sau a justifica ororile. Indiferența stângii și a presei de sistem la programul de epurare etnică, de înfometare sistematică și determinare a migrației musulmane spre Europa, iarăși a dus în zona grotescului ipocrizia celor care se prevalau de „valori umaniste”.

Ce reiese de aici e că elitele ostile n-aveau nici pe departe o convingere intimă, care să îi sensibilizeze de partea unor minorități vulnerabile, când își aplicau programul marxismului cultural în țările euro-atlantice. Nu dădeau doi bani pe compasiunea pentru cei slabi. Pur și simplu îi sprijineau pe cei care le puteau lua locul autohtonilor sau îi puteau disloca din statutul de majoritate. Altminteri, când interesele lor de carieră o impun, progresiștii n-au o problemă să susțină dreptul forței celui mai puternic contra celui mai slab, sau chiar proiectul unui etno-stat fundamentalist religios. Ceva ce ar fi numit scandalizați ca „rasist” și „extremist” în Europa. Uită cu totul și de „drepturile omului”, ale femeii, ale copiilor, persoanelor cu dizabilități și te miri ce alte priorități mai simulează că au în restul lumii.

O ordine creată pe minciună nu poate dura. Și minciunile pe care stau curentele „onorabile” din societate se năruie una câte una. Partidele de centru-stânga și centru-dreapta devin inconfundabile, la fel de detestabile, si se unesc între ele și cu partide zise anti-sistem, ecologiste, de tipul „Verzilor” de la nemți. Laburiști, conservatori, „populari” cad în disprețul colectiv și doar fragila prosperitate încă îi mai face pe alegători să le tolereze.

Contextul schimbat de după 7 octombrie a făcut ca statul paralel american „să îl reevalueze” pe Donald Trump, care jucase rolul proscrisului. Și să îl readucă vijelios la putere, după o cinematografică supraviețuire într-un atentat cu final fotogenic. Urmat de revelația subită că marioneta Biden suferea de senilitate, retragerea intempestivă și înlocuirea cu o ridicolă contra-candidată ineptă și antipatică, pe post de sparing partner, susținută cu jumătate de gură de presă.

Spre lămurirea ultimilor naivi din ce începe să semene cu secta martorilor lui Trump, am alocat 3 articole de trecere în revistă a membrilor guvernului său, ce preia frâiele peste două luni. (Le puteți consulta aici: (1) primele numiri – datorii către sponsori, (2) externele seamănă a cabinet de război neocon, (3) finanțele sunt încredințate unui bancher homosexual format de Soros.)

Al doilea descălecat al lui Trump, cu acceptul unanim al presei, are toate trăsăturile unui cal troian. Prin el, statul paralel nu primește vreo lovitură înspăimântătoare. Din contră, e adusă în față oligarhia tehnocrată, întruchipată de Elon Musk, personaj de fațadă, care joacă rolul unui patron genial și rebel, îmbogățit exclusiv din subvenții de stat și comenzi militare, adept al unui plan transumanist. Iar blindarea guvernului cu neoconservatori războinici și mistici pune sub semnul întrebării promisiunile și așteptările pacifiste.

(va urma)

Partea a doua: Contextul intern (Cum s-a ajuns la această rundă de alegeri și pentru ce s-au bătut românii din 89 încoace.)