Finala surpriză (2) Contextul intern

(Partea 1 a prezentat contextul extern în care s-a jucat primul tur al alegerilor prezidențiale din 2024. A fost o privire mai teoretică despre cum au evoluat conceptul de „democrație” și raporturile de putere în societatea contemporană. Scuze, dacă articolul a fost prea abstract și dens. Restul ar trebui să fie mai ușor de parcurs.)

democrația suprimată

Să ne amintim de unde am pornit. Curtea Constituțională a decis să pună capăt celor trei decenii și jumătate de democrație, începută în decembrie 1989. Și să tranșeze într-un conclav cine are și cine nu are voie să ia parte la alegeri. Abuzul a fost explicit prezentat ca interdicție de a fi ales dacă critici apartenența la NATO și UE, sau dacă nutrești simpatii spre alte țări, decât cele care au trupe pe teritoriul României. Spre deosebire de regimurile autoritare, chiar militarizate (unde democrația e limitată în numele unor considerente de interes suveran), sau în teocrațiile (unde limitele sunt de ordin religios), aici supra-structura de forță nu face niciun secret că acționează în numele altor entități supra-naționale și pentru a menține raportul de supunere de tip colonial.

Motivarea Curții pentru excluderea candidaturii Dianei Șoșoacă e o mostră de poliție politică, de un comic absurd. Reacția mea firească, după ce Diana Șoșoacă și Răzvan Constantinescu au fost opriți să participe, a fost să boicotez farsa electorală, la care nu au fost primiți să ia parte decât candidații aprobați de sistemul ocult. Ceea ce am și făcut. Poate așa au gândit și mulți din cei aproape jumătate din electori, care nu s-au prezentat. Totuși, 52% au mers la vot, dând minima legitimitate a majorității.

(Prezența a fost egală cu cea de la europenele din vară, deci ușor de ignorat de organizatori. Iar voturile anulate au fost 223 de mii, reprezentând protestul activ și explicit. Adică fix 2,35% din voturile exprimate, gest simbolic care n-a beneficiat nici măcar de o știre în fluxul presei.)

economia își așteaptă depresiunea

Al doilea punct de pornire e că suntem economic pe buza falimentului. Guverne succesive au împrumutat 177 de miliarde de euro, fără să facă vreo operă de industrializare și dezvoltare. Din ele, 40 sunt adăugate doar în ultimul an electoral, într-o spirală care se accelerează. Criza deja a început în Europa și în țară, prin restrângeri de activități. Și cineva va trebui să gestioneze de anul viitor suferința austerității și plățile dobânzilor.

O ipoteză ar fi să vedem în aceste alegeri un concurs pentru postul de țap ispășitor. Datoriile de acum sunt incomparabil mai mari decât cele returnate în anii 80 cu o suferință colosală. Criza ce vine se anunță de alte proporții decât cea din 2008. Deci cineva va trebui să iasă la televizor să anunțe tăierile de pensii și salarii pentru bugetari, creșterile de taxe și impozite care vor trimite pe mulți în șomaj. Și ar fi bine să fie cineva care să pornească de la un oarecare capital de încredere. Va fi mult mai ușor să spui: liderul populist a prăbușit economia, s-au pierdut fondurile de la UE din vina lui (nu că e ea falită), au plecat investitorii ca pedeapsă, a căzut cursul de schimb…. Nu am certitudinea că asta e ideea, dar e o ipoteză de lucru.

Cel puțin la fel de luat în calcul ca alt scenariu: că ni se livrează „un Zelenski al nostru”. (Oricare din cei doi finaliști.) Adică un personaj brusc popular, care nu era pe radar cu un an în urmă, care să ne poarte spre o misiune semnificativă. Tot război sau altceva? Nu știm. Să revenim la certitudini.

reabilitarea sistemului

Un prim efect miraculos al finalei-surpriză a fost resuscitarea interesului public. Fusese cea mai anostă campanie electorală din ultimii 35 de ani. Nimeni nu era încântat de vreun candidat, toți se declarau dezolați de ofertă, cel mult votau în silă. Pocinogul produs de CCR a produs rumoare chiar și în presa oficială și în oamenii rețelei Soros. Inclusiv o judecătoare a Curții simțise nevoia să scrie, pentru istorie, o opinie separată. Chiar adversarii celor eliminați au privit descumpăniți la acea intervenție ca la un act excesiv și deloc necesar, periculos pe termen lung.

Se lăsase liniște, ca la o petrecere veselă, cu mulți invitați, unde un bețiv începe brusc să urle și să spargă geamuri. Nu prea mai erau argumente să convingi opinia publică de importanța votului și necesitatea implicării. Ca în pandemie, tot eșafodajul se deslușea ca o farsă plictisitoare până duminică seara, la ora 21. Ba chiar și o oră după, căci exit-pollurile nu divulgau surpriza. 

Apoi, brusc, ne-am trezit într-o altă realitate, în care pasiunile urcă la cote înalte pentru una din cele două tabere – fix „triburile” cele mai mari și mai pasionale de pe internetul românesc: naționaliștii și progresiștii.

Sigur, mașinăria era pregătită să ne spună că e momentul să apărăm democrația, și dacă finala era Ciolacu – Simion sau Ciolacu – Georgescu. Dar Ciolacu nu reprezenta ceva atât de antitetic, oroarea pe care o poate întruchipa pentru electoratul naționalist „userismul”. Dacă cineva a realizat că totuși CCR a făcut-o prea lată și iluzia democratică riscă să se destrame, nu putea găsi o formă de resuscitare mai rapidă decât o finală între cele două „extreme”. Chiar și din perspectiva asta, mi se pare „pusă cu mâna”. Iar operațiunea a reușit magistral. Audiențele televiziunilor sunt salvate.

marile polarități

În cele trei decenii de tranziție, România a fost sfâșiată de doar 2-3 mari antagonisme. Ponderea taberelor a fluctuat, dar din când în când s-a stabilizat aproape la o egalitate perfectă numită convențional stânga și dreapta. (Uneori aleatoriu sau total pe dos față de cea din America, de exemplu.)

Criticii mai vechi ai modernității consideră acesta chiar un neajuns major al democrației. Ea pare că epuizează inutil energiile unei societăți într-o continuă sfâșiere internă, de tip război civil, fie în haosul multor partide sau între două culori ireconciliabile până la dușmănie. Sistem, care ar favoriza minoritățile omogene, organizate.

Așa e cazul celei maghiare de la noi, care votează fără abateri, aproape de 100%, pentru etno-naționaliști, la toate zecile de scrutine locale și generale. Votul respectiv – cu nimic diferit de cel dat acum de sub un sfert dintre români – nu stârnește scandalul „societății civile”, contra-campanii ale „influencerilor”, dezaprobări din partea ambasadelor, programe de schimbare a mentalităților demarate de ONG-urile „filantropilor”. Acela e luat ca o opțiune naturală, firească, de la sine înțeleasă, deloc criticabilă în actuala accepțiune a ideii de democrație. Pur și simplu, așa votează ei, mereu cu UDMR, toată populația.

„jos comunismul!”

În primul deceniu de tranziție, polaritatea a fost între  (foștii) „comuniști și anti-comuniști”. (Cei din urmă erau inițial o firavă minoritate ce includea victime autentice și treptat tot mai mulți foști colaboraționiști convertiți și noua generație de oportuniști.) Tema geopolitică apărea doar ca o anexă a marii baricade: „Cine-a stat cinci ani la ruși, nu poate gândi ca Bush” (i se reproșa lui Iliescu).

Cum dictatura lui Ceaușescu luase o coloratură preponderent naționalistă și puritană, în prima tabără erau paradoxal incluse și reflexe ale dreptei clasice, conservatorismul în toate accepțiunile și patriotismul.

Sociologic, partidele „foștilor” tindeau să aibă susținerea celor mai în vârstă, a satelor, micilor orașe și periferiilor, a celor mai săraci. În timp ce „dreapta anti-comunistă” avea un nucleu mai tânăr, educat și urban. Capitalismul era un concept străin ambelor tabere, un fruct al Edenului din care încă nu mâncasem. Primii și-l imaginau din frânturi ale propagandei comuniste (moșieri, care pun botniță culegătorilor), iar ceilalți din ecourile reclamei Vestului, pe care îl idealizau sub toate aspectele. (Coca Cola și blugi.) Nici unii nici alții nu trăiseră în capitalism, spre deosebire de toate generațiile actuale de bătrâni și tineri, care sunt cufundați mai adânc decât realizează în realități construite de corporații. Dezbaterile aprinse până la violență de stradă între cele două blocuri erau pur idealiste. Se ciocneau două utopii. Uneori, pe teme cu totul simbolice și îndepărtate, ca monarhia.

Paradoxurile acestei împărțiri, cu electorat conservator alocat stângii, aveau să răzbată și în câteva dezbateri prezidențiale. La prima din istoria noastră, studenții care manifestau în Piața Universității, erau reprezentați la televizor de doi oameni foarte bătrâni: Ion Rațiu și Radu Câmpeanu, ambii proaspăt întorși din Vestul Europei. Ei îl făceau pe Ion Iliescu să pară candidatul mult mai tânăr, volubil, dezinvolt, în temă cu problemele țării, cu proverbialul zâmbet care a luat atunci 85% din voturi. Aerul lor exotic, cu papion și accent, oferea FSN un mare strigăt de mobilizare prin sloganul „nu ne vindem țara!”.

În 96, Emil Constantinescu îl descumpănea cu celebra întrebare pusă teatral: „domnule Iliescu, credeți în Dumnezeu?”. Genul de întrebare pe care n-o aștepți azi dinspre tabăra dreptei pro-occidentale. În tot cazul, nu ceva cu care ai putea deraia un politician socialist pe alte meleaguri.

Ca în serialul Twin Peaks, popular în epocă, „lucrurile nu erau ceea ce păreau” în cele două tabere de susținători. Așa zișii „comuniști” care votau PSD erau bisericoși. Dar naționalismul FSN / PSD s-a dovedit simplă fățărnicie electorală și nimic mai mult. Partidul „cel mare” a livrat în toate cele trei decenii un viguros program de globalizare, dezindustrializare și înstrăinare de active, zisă privatizare. Ei au adus și capitalismul și măcar formal democrația reprezentată prin legi și instituții, urmând docil indicațiile venite din Apus. 

finala Vadim – Iliescu

Traian Băsescu încă mai invoca fantoma de care spunea Marx că bântuie Europa, când în finala din 2004 îl năucea pe Adrian Năstase cu altă întrebare stranie: „Măi, Adriane, ce blestem o fi pe țara asta, să aleagă între doi foști comuniști….?”.

Dar, în realitate, falia „comunism / anticomunism” încetase să fie cea mai importantă diviziune cu patru ani înainte. Atunci, în 2.000, avusese loc obsedanta finală „Vadim – Iliescu”, mult invocată în contextul actual ca un deja vu. După patru ani de guvernare CDR, tema anti-comunismului își dădea obștescul sfârșit prin absența adepților ei din finala disputată de doi foști comuniști. Unul, convertit la social-democrație, altul, la naționalism. Iar vedetele anti-comunismului de după comunism au optat public să își îndemne alegătorii să îl voteze chiar pe cel mai comunist dintre ei: fostul prim-secretar PCR, școlit la Moscova. Gest prin care întăreau că aceea nu mai e tema cea mai relevantă a momentului.

Doar că era mult prea devreme ca aceea să fie o finală între „globaliști și naționaliști”. Era mult prea devreme pentru mentalitatea țării și pentru realitățile planetei, așa cum erau ele conștientizate de mase. De fapt, mișcarea lui Vadim era doar o formă de a pedepsi retoric dezamăgirea produsă de marile speranțe legate de victoria „democraților” de centru-dreapta. Votanții dădeau în CDR de ciudă, cu ce-au găsit mai contondent decât centru-stânga. În comparație cu epigonii lui, acum Vadim pare vizionar, mult mai autentic, substanțial, cu un colosal talent oratoric și umor. Dar ascensiunea lui Vadim a fost atunci mai mult o frondă promovată de presa stângii. Un one man show, nu un partid. Mișcarea s-a retras spășită în turul doi, sub un obscen linșaj mediatic unanim. Votanții PRM s-au răzlețit rapid fie înapoi spre PSD, spre insolitul Băsescu și apoi spre comicăria lui Dan Diaconescu.

al doilea val

Dar ce subiect devenise mai important decât trecutul comunist? Mai importantă devenise „integrarea în Europa și NATO”. O temă care mai mult unea decât dezbina, pentru că era aproape unanim acceptată. Fie și în totală necunoștință de cauză. Deci n-o putem număra la marile conflicte.

Cele două decenii cu Băsescu și Iohannis au fost inițial animate de o altfel de falie, construită pe tema anti-corupției. Țara a început să fie sfâșiată pasional de ura paroxistică, pe care o jumătate din ea o nutrea față de „moguli” și cealaltă jumătate față de „băsiști”. Retrospectiv, putem spune că a fost un veritabil „psy op”, care a consumat energii incredibile fără să implice marile curente ideologice cunoscute și nici măcar persoane din cale afară de carismatice.

Personajul Băsescu pornise din postura unui turbulent energic și memorabil prin ciudățenia lui, ceea ce l-ar încadra în zona populismului. După care a reușit miraculos să absoarbă fostul bazin al „anti-comuniștilor”, în fața cărora s-a impus ca aliat eficient contra pesediștilor. A devorat apoi toată mitologia Europei și Americii idealizate ca tărâmuri de vis, de care ne despart doar forțele ostile ale trecutului comunist și corupției oligarhilor ridicați din rândul foștilor securiști, proprietari de presă. A sfârșit el însuși devorat de instituțiile construite și prin reformele lui, de binomul SRI-DNA. A fost demascat tardiv ca fost turnător la Securitate și și-a văzut chiar rude și colaboratori închiși pentru infracțiuni jenante de ordin penal.

Operațiunea psihologică a „anticorupției” pornea, desigur, de la realități de necontestat ale unei tranziții murdare. Dar avea marele „merit” că lăsa impresia că acest viciu e ceva specific românilor, o anomalie care nu s-ar găsi în lumea vestică, atât de idealizată. În timp ce la Washington și Bruxelles se învârt miliarde de dolari în fonduri de lobby, un trafic de influență legalizat, la noi se făceau dosare inclusiv unor primari acuzați că au avut „beneficii de imagine” din realizarea unor contracte de infrastructură în oraș. Nici nu știu vreo altă societate pe glob, care să fi fost stăpânită timp atât de îndelungat de o astfel de pasiune aproape mistică de auto-purificare.

Cei mai mulți dintre condamnați își meritau cu prisosință pedepsele. Și nenumărați alții au scăpat prea ușor. Dar marele hei-rup al anti-corupției a ținut locul unui autentic plan de dezvoltare și al limpezirii ideologice. Adică a unor forme de înțelegere politică a prezentului. În plus, forma de justiție selectivă a fost îndreptată exclusiv contra unor complici locali, niciodată cu finalitate spre beneficiarii externi ai marelui transfer de avuție. Și a contribuit prin intimidare la o înfeudare totală față de puterile apusene, cărora li s-a oferit un mijloc de represiune, care să prevină coagularea unei rezistențe la dominația lor.

Deceniul Iohannis a pornit folosindu-se tot de această temă, care s-a epuizat undeva între primul și al doilea mandat al lui. Lipsit total carismă și idei proprii, el a moștenit această mașinărie de propagandă, care mergea din inerție. Toată concepția era americană, apoi și logistica, pe măsură ce publicul a început să se mute de pe televizor pe online.

#rezist

Prăbușirea imaginii lui Traian Băsescu pe final de mandat, a lăsat loc unei mișcări de stradă de tip sintetic. A pornit ca apolitică, „civică”, dar susținută online din exterior, cu o temă inedită: ecologia. Era vorba de protestele contra proiectului Roșia Montană, de pe timpul guvernării Ponta. Subiectul cu „munții noștri aur poartă” a atras și naționaliști și idealiști dezinteresați. Dar a început să ia tenta revoluțiilor colorate, care răspund când votul nu iese cum trebuie.

Era unul din primele proteste ale generației născute (sau crescute) după 89, fără amintiri din comunism. Detestau politicienii, mai ales pe cei de la „ciuma roșie”, erau cosmopoliți și tot mai apropiați de stânga liberală americană. Se exprimau frust, în silabe puține, ca niște copii ai erei cibernetice, fără ocol cu „înjurătura care ne unește”. Anul următor, în 2014, Iohannis devine președinte, dar nu are majoritate pentru „guvernul meu”. Hashtagiștii revin pe marginea incendiului tragic de la Colectiv, răstoarnă guvernul și permit instalarea guvernului „tehnocraților” lui Cioloș.

Încă de la acele funebre proteste, mișcarea de stradă și de pe internet lua un tot mai agresiv caracter anti-religios, cu o campanie de denigrare a Bisericii Ortodoxe. Era o trăsătură specifică extremei stângi occidentale, transplantată dreptei românești. Apoi era un globalism explicit, ostil naționalismului, revoluționar sub sloganul „vrem o țară ca afară!”.

În 2015, apărea și partidul Elenei Lasconi, USR. Deja avea o ideologie foarte coerent conturată, un „progresism” radical, cu părți din marxismul cultural și neo-liberalism economic. Dar cum în 2016, PSD-ul lui Dragnea câștiga alegerile și tatona căile de a scăpa de un proces pe rol printr-o ordonanță, protestele anti-corupție izbucneau și mai energic din 2017, pentru a dura, cu intermitențe, doi ani.

Deja se născuse a treia mare polaritate din tranziția noastră. La suprafață, era o dispută de legitimitate, între votul democratic și „vocea străzii”. Dar era mult mai mult, căci falanga revoluționară contesta însăși ideea de identitate românească. Anul următor, 2018, înfruntarea dintre globaliști și autohtoniști a luat dimensiunea religioasă, între conservatori și LGBT, cu ocazia referendumului pentru definiția familiei. De astă dată, balastul temelor trase după noi din comunism rămăsese mult în urmă și România era sincronizată unor dezbateri la modă pe glob.

Tradiționaliștii au câștigat aproape unanim voturile exprimate – 3,5 milioane pentru familia normală. Dar au pierdut procedural prin boicotul instigat de vedetele progresiste și ținut în fapt de toate partidele parlamentare de atunci, inclusiv „conservatorul” PSD. Fusese prea devreme, pentru o temă ale cărei mize urmau să fie înțelese prea târziu.

pandemia

Pandemia declarată în 2020 a dus la paroxism ciocnirea, aproximativ între aceleași două nuclee. Dar cu o rocadă. În stradă erau acum oameni mult mai puțini, dar cu multe steaguri și icoane. Se rosteau rugăciuni și vorbitorii își începeau intervențiile cu „Doamne ajută, fraților!”. Se manifesta atât împotriva dictaturii medicale cât și împotriva noii ordini medicale. Unii participanți aflau prima dată astfel de lucruri, alții erau foarte informați din surse externe. 

În schimb, adepții #rezist au dat cel mai mare număr de credincioși ai covidului. Și din rebeli ai străzii și pasionați de jurisprudență, au devenit cerberi ai restricțiilor, inamici înverșunați ai „conspiraționiștilor”. Își arătau adevărata natură, de mișcare creată de sistem, pentru intervenții în forță.

Tot pandemia a adus după opt ani de absență un partid naționalist în Parlament. O surpriză chiar suspectă, care trecea AUR pragul în pofida sondajelor, cu vedete de la proteste: Simion și Șoșoacă.

Un aspect notabil e și că partidele vechi, deși au continuat să domine scena, erau absorbite treptat de polaritatea celor două galerii din online. PNL, deși mai mare, a fost atras irezistibil de ideologia progresistă a USR. Iar PSD, după ratarea insurecției protecționiste a lui Liviu Dragnea, a fost preluat printr-o serie de puciuri, de echipe apropiate de serviciile secrete reformate pe vremea binomului lui Băsescu. Și, ideologic, a devenit tot mai mult un partid tipic de sistem al nomenclaturii UE.

Când oamenii au fost eliberați din case, începeau să vadă tot mai des pe stradă o altă lume. „O țară ca afară”, tot mai populată de pakistanezi, vietnamezi, africani, srilankezi, ucraineni…

diaspora

Un alt fenomen social aparte a fost migrația în masă a românilor, mai ales după aderarea la Uniunea Europeană din 2007. La fel ca personajul colectiv al străzii, și diaspora a început să fie folosită propagandistic ca o fictivă identitate unitară. Un bloc imaginar de români altoiți cu toate trăsăturile pozitive ale vesticului: harnici, civilizați, patrioți, inteligenți, corecți. Asta cât timp au votat „corect”, după așteptările propagandei.

Paradoxal e că diaspora nouă era aproape exclusiv economică, plecată din motive pecuniare, nu politice, cum pretindeau unii. Totuși, a votat întotdeauna „cu inima”, pentru teme idealiste, simbolice. În timp ce românii din țară se îndepărtau tot mai mult de marile idei și votau pragmatic, după cum simțeau că merge economia. Așa se face că votul diasporei a fost și defazat, nu pentru că unii sau alții ar fi fost rău intenționați sau mai incapabili.

Deci în primele dăți când au început să conteze numeric, „plecații” au votat preponderent pentru cei care promiteau anticorupție și occidentalizare. Sosiți de puțin timp pe tărâmul magic al tuturor posibilităților, ei își doreau și pentru acasă acel gen de strălucire. Apoi, dezamăgirile personale și semnele tot mai vizibile ale declinului Occidentului îi făceau tot mai reacționari. Televiziunile începeau să-i ignore. Au fost printre primii care au înțeles pericolele migrației în masă dinspre lumea a treia, riscurile vieții în metropolele multiculturale, nemulțumirile occidentalilor înșiși cu care erau colegi, panta degenerării ca politică de stat.

Așa că de la pandemie încoace au început să voteze tot mai apăsat naționalist și conservator. De fapt, împărțiți în cele mai radicale „extreme”, ignorând aproape complet partidele vechi „de centru”.

(va urma)

Episodul următor va fi dedicat învinșilor din primul tur la prezidențiale.