CCR pune capăt democrației din post-comunism
Abuzul de aseară al celor 5 indivizi numiți politic în Curtea Constituțională are implicații care depășesc cu mult anvergura personajului politic Diana Șoșoacă. E nevoie de câteva zile să treacă undele de șoc ale acestui cutremur, care pare doar o bornă într-un reality show televizat cu „breaking news” din oră în oră. Iar apoi… chiar și cei care o detestă pe insolita europarlamentară vor fi nevoiți să admită că decizia reprezintă o schimbare de sistem politic pentru România.
În tradiția Franței, noua etapă ar primi numele de a doua, sau a treia republică… Adică un nou tip de aranjament politic constituțional. Doar că aici vorbim de sfârșitul aparențelor unei democrații instaurate cu 35 de ani în urmă. „Vrem alegeri libere!” a fost una din scandările unanim agreate de milioanele de români din stradă. A fost baza aranjamentului instituit în 1989. Regretabil, ajunsese și între puținele linii roșii ale unui sistem care a început de un deceniu să practice limitarea dreptului la liberă exprimare.
Cum-necum, se țineau măcar alegeri și cine dorea participa. Poate n-aveai ce alege, presa și serviciile mai viciau rezultatul prin manipulări, prin sondaje, DNA-ul făcea justiție selectivă punându-i pe unii în cătușe, se mai furau voturi prin sate sau în buricul Sectorului 1… Dar, măcar de formă, se respecta această fațadă de onorabilitate în care erau primiți să concureze demonstrativ toți opozanții, până la cei mai stranii, gen Mudava, Nuțu Anghelina, Ninel Potârcă, Gigi Becali.
Pentru prima dată vorbim de scoaterea din cursă a unui candidat cu un segment propriu de popularitate, membră în Parlamentul Național și apoi în cel al Uniunii Europene, care nu are condamnări penale. În ziua în care a luat decizia istorică, CCR nu a catadicsit nici să își justifice printr-o comunicare publică decizia, scurgând „pe surse” doar zvonuri. Știm că nu poate fi o chichiță procedurală, gen autenticitatea semnăturilor, pentru că aceea e treaba BEC, filtru de care DȘ trecuse deja. Nu rămâne decât pista unor delicte de opinie pentru care pseudo-judecătorii să o fi declarat un pericol pentru însăși Constituția și stabilitatea statului, altfel spus un inamic al ordinii actuale.
Orice ar invoca ei post-factum, viitorii încasatori de pensii speciale au călcat ei înșiși legea fundamentală prin ignorarea articolului 37. Adică i-au luat fără motiv Dianei Șoșoacă dreptul de a candidat și de a fi aleasă. Nu doar după ce au decis ceva atât de grav nu au comunicat, dar nimeni nu știe (nici măcar „reclamata”) măcar motivele imputate în cele două plângeri de la doi cetățeni oarecare. Nu a existat nici cea mai mică bănuială, nu mai vorbim de o dezbatere publică, nici măcar marile trusturi de presă, care o antipatizează, sau politicienii adverși nu ceruseră scoaterea partidului SOS în afara legii sau blocarea candidaturii ei. Opinia publică nu a participat în niciun fel la anticiparea acestei decizii istorice, care s-a luat în spatele unor uși închise în cel mai pur stil conspiraționist.
Felul în care reacționează fiecare la acest act e un turnesol pentru atașamentul instinctiv pe care îl are pentru idealul democratic. Evident, pseudo-societatea civilă, cu ONG-uri și formatori de opinie legați de servicii de pretutindeni pică cu brio acest examen. La fel ca în pandemie, avem dovada că nu avem societate civilă, când se dă ordinul, drepturile se suspendă și nu mai au acces pe ecran decât cei încolonați.
Din motive de ipocrizie, politicienii înscriși în cursă au reacționat mult mai bine la test. Adică au comentat poate ipocrit, dar îngrijorați și fără a aplauda sentința. Încă o confirmare că decizia e total aberantă, când nici măcar restul concurenților nu o consideră necesară. George Simion, care se deduce că ar fi principalul beneficiar pe culoarul eliberat al suveranismului, a comentat corect: fiecare trebuie să aibă dreptul de a alege și a fi ales.
Acceptat pe ultima sută de metri să își depună candidatura, doctorul Răzvan Constantinescu a spus de asemenea că decizia reprezintă „abolirea democrației în România”. Apucasem să spun că îl consider opțiunea cea mai decentă și că îl voi vota, dar acum cred că decizia de ieri e atât de gravă încât reacția normală e de boicotare a acestei farse electorale. Nu e o soluție și nu îndemn pe nimeni să facă în vreun fel anume, dar nici nu putem valida o mascaradă ca și cum nimic nu s-a întâmplat.
Culmea, destul de în esența problemei au mers și doi lideri ai USR, altfel fani ai restricțiilor la precedenta suspendare a Constituției în dictatura medicală a lui Arafat. Elena Lasconi a asemuit situația cu cea din Iran, unde un consiliu religios, al Gardienilor Revoluției, avizează candidaturile. Iar primarul Timișoarei a spus că nu e corect ca „o putinistă” să fie scoasă din cursă prin metodele din Rusia, unde candidații sunt doar cei acceptați de Kremlin.
Gura păcătoșilor adevăr grăiește! Cei doi au descris perfect, fără să realizeze, intrarea României într-un alt tip de regim. Doar că au făcut ambii două comparații imperfecte. Pentru că atât Rusia, cât și Iranul, sunt regimuri autoritare, de democrație limitată, în care există structuri – foștii KGB-iști sau teologi islamici – care fixează limitele jocului democratic. Ei pun mai presus de preferințele publicului și unele criterii superioare, de stat sau religioase, corecte sau incorecte, nu discutăm aici. Diferența esențială e că sunt structuri – se le spunem de stat paralel – dar din chiar sânul acelor țări. Lucru care e valabil și în alte regimuri mai puțin mediatizate, cum ar fi în Taiwan sau în cele cu o decisivă componentă militară, ca Pakistan sau Egipt.
Ori la noi e destul de ușor de bănuit că butonul a fost apăsat din afara țării, după recentele „derapaje” de la linia geopolitică. Așadar, noi nu suntem de acum oficial un regim autoritar, ci un regim colonial de democrație limitată. Dacă în Iran sau Rusia, scopul intervenției e să ferească societatea de influențe „nocive” din exterior, la noi e vorba de intervenții brutale al căror scop e tocmai să se asigure că nu apare o mișcare locală, de eliberare sau de recuperare parțială a suveranității. De unde reiese că forma noastră de autoritarism e inferioară celor două pe scara democrației.
Chiar net inferioară, dacă adăugăm și că pulsiunile populare sunt stârnite și controlate de o presă care de asemenea e sub obediență colonială, chiar într-o perpetuă venerare a Occidentului și cu program anti-național. Regimurile lor au o bază oarecare de popularitate pentru niște lideri carismatici sau valori religioase și naționale, imperiale… pe când al nostru e o colonie penitenciară cu gardieni ai gândirii corecte.
Diana Șoșoacă a fost cea mai tranșantă în a critica pericolul atragerii României în războiul din Ucraina. A cerut normalizarea relațiilor cu Federația Rusă și neutralitate (nu știu dacă s-a pronunțat și pentru ieșirea din NATO). Dar aceste „antecedente” ale folosirii liberei exprimări nu i-au blocat drumul spre Parlamentul European. Deci altceva trebuie să fi fost, dacă nu un cumul de „bile negre”. Diana Șoșoacă a fost cea mai vehementă critică din politică a genocidului din Gaza și a ingerințelor statului Israel în politica României prin simboluri ca instituirea unei zile speciale în locul celei care comemora victimele comunismului. Dar nu mai târziu de săptămâna trecută a fost și singura care a condamnat invazia Israelului în Liban, ca țară suverană și a cerut public organizarea unei vizite politice la Teheran. Se pare că acesta a fost momentul care a umplut paharul.
În clipa când a aflat decizia, în direct la unul din nesfârșitele sale live-uri, Șoșoacă a fost luată de valul mâniei și a scandat inclusiv: „Trăiască Legiunea și Căpitanul!”. Lucru care a sunat cât se poate de bizar din gura ei și total nepotrivit cu momentul. Dar, din nou, poate involuntar a indicat că suntem într-un moment care rimează cu altul din istoria interbelică. Mai precis, suntem ca în situația în care un guvern „liberal” interzicea participarea în alegeri, în preziua votului, a partidului „Totul pentru Țară” înființat de legionari. Era încă un moment al instaurării dictaturii carliste, care avea să fie presărată cu crime politice și de stat. Regim extrem de corupt, care n-a încetat decât prin instaurarea altei dictaturi, antonesciene, urmată și ea de o dictatură și mai lungă, comunistă.
Apropo de liberali, Nicolae Ciucă a avut cea mai proastă reacție la decizia Curții. A părut că o aprobă, spunând că nu comentează deciziile justiției. După care a încercat un atac la PSD (sau poate la Șoșoacă? nu e foarte clar) zicând că „românii înțeleg când cineva își dorește puterea absolută în stat”. Deja era o aberație un partid „liberal” condus de un general de armată, dar dacă se întâmplă să ajungă și președinte, chiar că o să fim într-un regim de juntă sud-americană, păpușată de la Washington.
Dacă a fost cineva mai penibil chiar și decât Ciucă, la comentat momentul, acela a fost chiar fostul soț, Silvestru Șoșoacă. Chiar merită titlul de papagalul etapei. Pentru că nu doar că s-a bucurat public de decizia aberantă a CCR, dar a folosit momentul și ca să anunțe că susține alt partid-fantomă și alt candidat. Ei bine, nici mai mult nici mai puțin, dar consortul bronzat al parlamentarei ne-a dat vestea aiuritoare că – în lipsa fostei neveste – „acum Mircea Geoană e candidatul anti-sistem”. Ar fi de râs dacă n-ar fi de plâns. Măcar să-și fi părăsit nevasta pentru „Mihaela, dragostea mea”, dar Silvestru pare fugit de acasă pentru Mircea, dragostea lui!
Comentarii la textul Motivării:
Mai multe despre: Politica • Curtea Constitutionala • democratie • Diana Iovanovici Sosoaca • dictatura