27. Marx, cronicarul și salvatorul neașteptat al capitalismului

(parte din serialul „Schimbarea banilor”)

Spre deosebire de protagoniștii episoadelor anterioare, Marx nu a fost nici bancher, nici milionar, nici șef de stat. Totuși, nu poate lipsi dintr-o istorie a banilor tocmai cel care a impus în conștiința publică numele noii orânduiri. Și cel care, de peste un secol și jumătate, e perceput ca marele adversar al capitalismului. Dar a fost Marx cu adevărat așa ceva?

Omenirea nu s-a culcat într-o noapte în feudalism și s-a trezit a doua zi dimineață în capitalism. Piesele de puzzle ale noii lumi au apărut una câte una, după cum am văzut deja: o bancă aici, o bursă acolo, o corporație dincolo, fără să li se bănuiască implicațiile. Regii, cardinalii, aristocrații și țăranii de pe moșie erau tot acolo, chiar dacă ceva din lumea lor se stingea pe zi ce trece. Era nevoie de cineva înzestrat cu geniul lui Marx să observe că ne aflăm într-o altă epocă, una în care nu doar tehnologia se schimbă iremediabil, ci și relațiile dintre oameni.

Vechile relații de loialitate vasalică erau înlocuite de relații bănești, în care pământul domeniilor era ipotecat și se transforma într-o marfă, dar și munca devenea o marfă, pe care salariații o vindeau pe o piață imaginară. Capitalul lua locul central în toate conexiunile, substituindu-se rangului, tradiției, puterii simbolice de orice fel, chiar credinței.

Și totuși, Marx e la originea unei confuzii, care ne urmărește până azi. Scriind într-o perioadă de mari revolte și catastrofe umanitare, care riscau să discrediteze capitalismul înainte de a fi primit un nume, Marx a pus semnul egalității între orice formă de organizare a „mijloacelor de producție” și inovația noului capital financiar.

Eșecul etalonului aur și capcana datoriilor erau deja lucruri resimțite „la firul ierbii”, pentru care nu trebuia să fii un vizionar. Ori tocmai pe acestea reușea să le facă nevăzute la loc, punând de-a valma în rândul „exploatatorilor” atât pe micul proprietar de prăvălie sau de atelier, și pe bancherul care câștiga dând cu împrumut bani pe care îi crea din nimic. Într-un mod similar, Marx oprea o revoluție în plină desfășurare, descumpănindu-i pe participanți cu opțiunea maximalistă a unei lumi fără proprietate, fără națiuni, familie și religie.

rostul discuției

Am comentat critic opera lui Karl Marx în alte seriale și nu vreau să mă repet. Pun câteva linkuri pentru cei interesați:

Scriu acest serial ca punte între alte două seriale: cel despre neo-marxism și cel despre neo-liberalism. (Pe care nu știu dacă mai apuc să-l scriu.) Între ele, am simțit nevoia să vorbesc despre cum arată lumea economică de azi și cum a ajuns să arate așa.

Teza era următoarea: suntem supuși unei revoluții culturale după un program de inspirație neo-marxistă, care a devenit ideologia oficială. Acest program impopular e impus de sus în jos prin elite politice, corporatiste și academice. Dar adevărata natură economică și culturală a societății e individualist liberală. Acesta e „spiritul veacului”, de astă dată unanim acceptat. Puțini sunt conștienți că ambele duc în același loc și au cam aceleași surse, pentru că trăiesc în falsa alternativă stânga-dreapta.

Altă teză era că economia de piață liberă e diferită de capitalism, care e „un alt animal”, apărut accidental în ultimele sute de ani, din ce în ce mai diferit de prima. Ca să arăt diferența, am ajuns involuntar la mini-istoria de față despre cum banii au schimbat fața lumii.

Observați că dacă am ajuns la Marx, suntem cu istoricul undeva prin mijlocul secolului XIX și am văzut mult capitalism dar puțină economie liberă. Am văzut corporațiile erei coloniale, continente și piețe cucerite cu sabia și flota regală; programe protecționiste de stat, războaie economice, monopoluri acordate de regi, manipulări ale masei monetare… Imaginea idilică a capitalismului, înțeles ca inițiativa privată a unor antreprenori care fericesc clienții cu produsele lor minunate, nu prea s-a arătat. (Și s-ar putea să nu năvălească în serial nici în episoadele următoare.)

Nu înseamnă că acea realitate nu a existat. Nu pretind că ultimele secole de capitalism nu au adus și o uriașă creștere în standardele de viață pentru foarte mulți, o creștere de productivitate, produse și descoperiri impresionante. A existat și încă există concurență acerbă, mai ales la nivelul firmelor mici și ar fi nedrept să spui despre corporațiile multinaționale că nu livrează satisfacție clienților de cele mai multe ori. Dar istoria e scrisă mult mai des în culise și prin impunerea voinței celor puternici, al căror interes nu e să permită libera concurență, dimpotrivă, vor instituirea de monopoluri și de raporturi de servitute.

Lui Marx îi revine marele merit istoric de a fi observat că în jurul lui se dezvolta un sistem economic cu totul nou. Și că aceste „relații de producție” schimbau din temelii mentalitățile, prioritățile oamenilor, relațiile de familie și între națiuni. Eșecul catastrofal al comunismului n-ar trebui să ne împiedice în a-i recunoaște acest merit. Deși își dorea cu tot dinadinsul să schimbe lumea, nu să filosofeze pe marginea ei, Marx e important în calitate de cronicar și critic al apariției capitalismului. (De fapt, aproape toată opera lui la asta se referă, indicațiile despre cum ar urma să arate comunismul fiind vagi și sporadice.)

contextul apariției Manifestului Comunist

Manifestul Comunist a fost scris de Marx și Engels în 1848, când toată Europa – din Dublin până-n Sankt Petersburg – era străbătută de mișcări revoluționare diverse. Unele luau forma mișcărilor de trezire națională (ca în Țările Române), altele aveau un profund caracter social, ca în Franța, Germania și Irlanda, sau de conectare cu ideile liberale, ca în Imperiul Țarist.

Revoluția Franceză crease mari așteptări de la noua ordine de după secularizare, care se presupunea a fi mai rațională și mai dreaptă. Așteptări care nu se regăseau în îmbunătățiri pentru păturile sărace, intrate formal în rândul „cetățenilor”.

Dacă abuzurile erei coloniale urmau să fie conștientizate un secol mai târziu, după ridicarea popoarelor asuprite, existau chiar în Europa semnele rapacității noului sistem economic. Ele se vedeau prin relațiile brutale dintre arendași și țăranii scoși din vechile raporturi feudale; relațiile dure dintre noii patroni și salariați. (În rândul cărora, în epocă, nu era neobișnuit să fie și copii.)

Între cerințele curente era limitarea programului de lucru la 8 ore pe zi, tocmai pentru că salariații ajunseseră să fie tratați ca proprietatea angajatorului. Este incontestabil că ulterior țările capitaliste au asigurat cel mai înalt standard de viață populației lor, dar prosperitatea de după al doilea război mondial nu trebuie confundată cu cruzimea începuturilor.

Cazul Irlandei a fost șters din memoria colectivă, pentru că nu se încadrează în narațiunea actuală a asiaticilor și africanilor exploatați de rasa albă creștină. Țara cu cea mai îndelungată luptă de câștigare a independenței a fost „ștearsă din fotografie” pentru că e victima din proximitate a Imperiului Britanic, încă din zorii apariției noului sistem capitalist.

Irlanda e o țară insulară lipsită de resurse naturale pentru a susține o populație numeroasă, fiind răvășită în secolele 18 și 19 de foamete. Cea din 1740 a ucis o cincime din populație. Dar un impact mai mare pentru Europa în ansamblu l-a avut foametea irlandeză din 1845-1852, prilejuită de o boală a cartofului, care a făcut indisponibilă principala sursă de hrană.

Numărul mare de victime s-a datorat unei politici aberante a guvernului britanic, care a preferat să urmeze cu fanatism dogmele „pieței libere” și a neintervenției în mecanismul de fixare a prețurilor. Mai multe țări ale Europei s-au văzut nevoite să importe provizii de grâne și porumb din America și India, plătite cu aur. Care, în acel sistem monetar rigid, a produs deflație și penuria mijloacelor de plată. Nici cei confruntați cu înfometarea nu se puteau împrumuta, date fiind rigorile etalonului aur, iar guvernele cele mai liberale refuzau să intervină. Practic, o criză a fost accentuată artificial prin restrângerea masei monetare și a creditării.

Peste un secol, și comunismul se va dovedi „apt” să producă foamete în masă în numele unor atașamente ideologice. După 1990, au devenit relativ cunoscute Holodomorul din Ucraina, pe vremea lui Stalin, foametea resimțită imediat după război în Basarabia și Bărăgan, uriașa foamete din China lui Mao. Acelea erau întâmplări din viitor. Deocamdată, la mijloc de secol 19, europenii puteau constata că sistemul liberal „laissez faire” și datoriile cu dobândă puteau ucide oamenii nu undeva în lumea a treia, ci foarte aproape de locomotiva progresului.

Îndatorarea a dus la pierderea proprietăților feudale, apoi la trecerea micilor proprietari în rândul masei de salariați de la țară sau din orașe. În Irlanda secolului 19, jumătate din încasările proprietarilor de pământ se scurgeau în dobânzile la credite. Chiar cu o recoltă compromisă peste tot în Europa, proprietarii irlandezi erau forțați să mențină exporturile către Anglia pentru a-și recupera din investiții. Soarta lucrătorilor pământului era ultima dintre priorități.

„Foametea cartofului” din Irlanda a produs 1 milion de morți, la o populație de 8 milioane. Țara intrase total într-un statut de colonie, cu manufacturile distruse de importurile ieftine din Anglia, prima țară cu adevărat capitalistă a lumii. După foamete, marii latifundiari au găsit soluția de a scăpa de masa nedorită a iobagilor încurajând migrația în masă. 20% din populația irlandeză a emigrat în America într-un interval de 5 ani.

Mulți au murit înghesuiți în vapoare în care epidemiile făceau ravagii, ca în rândul negrilor din comerțul cu sclavi. Când debarcau în America sau Canada, mulți erau atât de jerpeliți că era nevoie de colecte umanitare pentru a nu-i lăsa să umble goi pe stradă sau să înghețe de frig. O ironie amară a revoluției industriale, care făcuse din Marea Britanie cel mai mare exportator de textile de pe glob. Jumătatea de veac de la intrarea în uniunea cu Anglia (1807), îi lăsase pe irlandezi despuiați la propriu. Drama sărăciei cronice a acestei țări a continuat îndelung până în secolul 20. (În 1953 a fost nevoie de o lege care să facă ilegală vânzarea copiilor, care încă erau victime ale rețelelor de adopție pe „piața americană”.)

Foametea a avut efectul Marii Depresiuni din perioada interbelică, pe fondul căreia s-au ridicat mișcări totalitare de nuanță naționalistă sau socialistă. Noi explicații se căutau, în urma discreditării celor existente, conducând la revoluția pașoptistă. Filosofiile propuse pe „piața ideilor” erau de la restaurația vechii ordini a monarhiei absolute și aristocrației, la naționalism și comunism. Ecoul lui Marx trebuie înțeles pe fondul acestei epoci când totul putea fi pus în discuție.

marxismul ca diversiune

Lumea financiară nou apărută facilita traiul pe datorie, care împărțea spontan societățile în datornici și creditori. Dar acest aspect nu era tratat de Marx, care avea alte priorități.

Apariția lui Marx era și o diversiune de la fulminanta ascensiune a clanului Rothschild, care în preajma lui 1848, intrase în atenția presei după câteva accidente la căile ferate pe care le aveau în concesiune. Cum să poți explica o orânduire economică în care câțiva bancheri ajungeau să dicteze în doar câteva decenii celor mai mari țări și unor continente întregi?

Liberalii susțin fără sfială că așa ceva poate fi rodul inteligenței superioare, care trebuie plătită de milioane și de miliarde de ori mai bine decât efortul unei munci obișnuite, chiar dintre cele înalt calificate. Ei trec cu vederea că acest avantaj era obținut prin jocuri de culise, în combinație cu politicieni de casă.

Iar marxismul oferea diversiunea perfectă pentru a închide această discuție despre problema sistemului bancar și a dobânzii, teme care începeau să fie înțelese pe pielea fiecăruia în epocă. Marx oferea o falsă alternativă, aceea a păstrării noii ordini a capitalului financiar, sau de a distruge întreaga ordine a societății, cu proprietatea privată, religia, familia și ordinea morală creștină.

Noua ordine liberală, avea la bază învățăturile economice ale lui Adam Smith. Potrivit lui, viața economică e un univers fără Creator, care se reglează singur, prin legile imuabile ale cererii și ofertei – la fel cum gravitația reglează raportul dintre corpuri în sistemul lui Newton. Fiecare își urmărește propria îmbogățire, își stimulează lăcomia, și din ciocnirea acestor interese imune la morală, rezultă un univers corect pentru toți. Această nouă morală optimistă înlocuise viziunea creștină anterioară, care opera cu idei ca „plata corectă” pentru munca depusă sau modestia strictului necesar.

Acum, Europa se trezea din această fantasmă, ca sub un duș rece. „Mâna invizibilă” nu regla nimic de la sine, îi lăsa pe cei mai mulți într-o cruntă mizerie. Dezamăgirea ar fi putut duce înapoi la vechile relații sau la gândirea unui sistem nou, nu comunist, ci al solidarităților naționale. Statele naționale aveau tot ce le trebuia pentru a se organiza în așa fel încât să se apere de excesele unei întreceri fără reguli, de care profitau masiv bancherii, și care sfârșea prin a-i despuia de proprietate pe ceilalți.

În schimb, Marx a adus propria contra-morală, una bazată pe invidie și ranchiună, voalat numită luptă de clasă. Tot o morală a unei utopii filosofice, până la urmă, a interesului darwinist pentru sine, fie și organizat colectiv ca interes de clasă. Capitalismul avea de acum un rival la fel de lacom și amoral, tot periculos, pe care se putea considera nobil dacă îl combate. Liberalismul nu mai avea de luptat pe față cu morala creștină – Marx îl elibera de această corvoadă.

Lupta de clasă a transformat o observație banală, veche de când lumea – că unii au și alții nu au – în genul de revelație pe care nu o mai poți ignora după ce ți s-a înfățișat: că ei pot constitui clase diferite ca natură și mentalitate, cu interese divergente. Deși, e esențial pentru funcționarea unei societăți ca aceste pături să conlucreze, nu să se afle în conflict.

Marx și cămătăria

Față de creștinism, marxismul nu cerea de la adepți niciun efort personal, cum cere lupta cu păcatul, îmbunătățirea de sine, asceza. Răul era în afară și răfuiala cu el (sau invocarea lui ca scuză) era de ajuns.

Nu i se poate nega lui Marx acutul spirit de observație și profunzimea unor reflecții. Dar peste tot unde întâlnea probleme de ordin moral ridicate de ivirea capitalismului, soluțiile nu păreau deloc în direcția îndreptării lucrurilor. De pildă, observă corect că „toate legăturile de familie între proletari sunt erodate și copiii lor sunt transformați în articole de comerț și brațe de muncă”. Dar în fața acestor realități dure, apelul lui Marx era tocmai la distrugerea familiei, ca o creație burgheză.

„În acest secol stăpânii feudali au fost înlocuiți de cămătari urbani, obligația feudală asociată pământului a fost înlocuită de ipotecă; proprietatea aristocratică funciară a fost înlocuită de capitalul burghez.”

În Capitalul, Marx pune semnul egalității între camătă (anterior condamnată și interzisă în lumea creștină) și orice formă de comerț.

„Camăta, ca negoțul, exploatează un mod de producție. Nu îl creează, ci e legată exterior de el.”

Mai mult, el acuză Biserica de a-i fi nedreptățit pe cămătarii evrei prin interdicția de a lua dobândă și prin folosirea pământului lăsat gaj de cei plecați în cruciade.

Poziția lui Marx e cel puțin curioasă în cultivarea acestei confuzii. El chiar condamnă sistemele de bănci naționale, care urmăreau să rupă națiunile din strânsoarea celor cu acumulări de aur, ca și cum cămătarii internaționali ar fi victime ale naționalismului.

„Această bătălie violentă împotriva cămătăriei, această cerere de subordonare a capitalului aducător de dobândă capitalului industrial, e doar vestitorul unei creații organice, care stabilește cele necesare pentru o producție capitalistă în sistemul bancar modern. Care, pe de o parte, jefuiește capitalul cămătarului de monopolul său prin concentrarea tuturor rezervelor inerte de bani și aruncându-le pe piața de bani, iar pe de altă parte, limitează monopolul metalului prețios însuși prin crearea de bani sub formă de credit.” (Capitalul, vol III, cap 36 – Relațiile pre-capitaliste)

Camăta fusese văzută din vremuri imemoriale ca o formă dubioasă, dacă nu imorală de câștig. Pentru că era un câștig pasiv, care nu participa direct la efortul și riscul unei activități. Dobânda e plătită oricum, în timp ce dividendele către acționari se achită doar dacă firma face profit în acel an, după ce și-a plătit angajații, furnizorii și taxele. Ambele sunt supuse riscului de pierdere totală, dacă activitatea eșuează. Dar cât timp ea persistă, creditul e mai curând susceptibil să „muște” din câștigul salarial decât investiția industrială. Aparent, pentru a salva cămătăria, Marx mută toată mânia populară contra oricărei forme de mare proprietate și industrie.

El preluase de la Ricardo o teorie privind valoarea reală a oricărui produs, legată de timpul necesar producției lui. Diferența între costul de producție și cel de vânzare ar fi un surplus extras de „capital” prin exploatarea „muncii”. Preferința cumpărătorilor pentru marfa cea mai ieftină, ar împinge (prezicea el) la o tot mai apăsată exploatare, prin preferința angajatorului pentru cei mai ieftini dintre salariați. Ceea ce ar duce la pauperizare și revoluție. Soluția deci era ca acel surplus (profitul) să fie preluat de muncitori prin preluarea cu forța a mijloacelor de producție și auto-organizare. Observați că prin această abilă manevră, profitul cămătăresc al dobânzii dispare din atenție ca flagrant, pierdut între multe alte forme de profit considerate ca onorabile de când lumea.

Întreaga propunere era utopică, dar rămânea în logica materialistă a noului sistem, care urma să își schimbe în practică doar administratorii. Marx era convins că acolo se va ajunge cu sau fără revoluție, pentru că asta era traiectoria sistemului capitalist.

Ca un făcut, comunismul real s-a încăpățânat să nu ia puterea în țările cele mai avansate în materie de capitalism, cum prezisese Marx. Ci în cele mai „înapoiate”, pe care le-a tras cu forța în noile forme de producție, le-a industrializat, urbanizat, le-a concentrat resursele plătind derizoriu salariații, pentru a crea o mare bază industrială în grija unei elite tehnocratice. Care bază a fost apoi privatizată către elita financiară din cealaltă emisferă, aducând ambele jumătăți de glob în același punct.

Comuniștii promiteau „adevărata democrație”, înțelegând etimologic asta ca puterea poporului, numeric dominat de muncitori și țărani. Dar apărea o problemă interesantă, asupra căreia Marx nu a stăruit în vreun fel. Proprietatea asupra „mijloacelor de producție” urma să fie abolită, pentru ca puterea economică să nu mai fie abuzată de cei care o dețineau. De ea urmau să se ocupe „experții” în arta economiei politice, respectiv tehnocrații comuniști.

Dar dacă proprietarul nu putea fi de încredere în exercitarea puterii economice, cum ar fi putut el să nu se înșele în exercitarea celei politice? Deloc de mirare, democrația a fost suprimată odată cu marea proprietate, într-o „temporară” dictatură a proletariatului exercitată de oameni de partid. Care, evident, nu se mai îndeletniceau cu munca în fabrică, ci deveneau o clasă managerială.

confuzia piață – capitalism și falsa alegere

Dacă își pun vreodată probleme istorice, liberalii nu se întreabă nici de ce nu exista o piață liberă în domeniile în care capitalismul a devenit cel mai vizibil (corporațiile coloniale erau monopoluri date de stat), nici de ce există din ce în ce mai puțină piață în prezent. (Domeniile neacaparate de câteva multinaționale sunt din ce în ce mai de nișă.) Ca Marx, și ei joacă pe confuzia dintre capitalism și piața liberă, pe care o idealizează. Ei fac să dispară capitalismul real din orice discuție, copleșit de utopia unei piețe libere greu de găsit pe undeva. Marx, în schimb, trata tot ce însemna economie dezvoltată și civilizație creștină ca fiind doar capitalism.

Casta speculanților și a marii finanțe bancare ar fi putut să nu existe, profiturile lor ar fi putut fi limitate. Dar munca organizată complex în fabrici nu putea fi distrusă decât întorcându-ne la o economie primitivă. Leacul era mai rău decât boala. Marx era contra reformelor și ameliorărilor sindicale pentru că veneau împotriva așteptatei izbucniri revoluționare. Propunerea lui era de un radicalism care descumpănea pe cei prudenți, oprea elanul revoluționar pașoptist și îi făcea pe mulți să accepte ca un dat noua față capitalistă a societății.

Rolul lui era același ca reflexul unora de azi: nu comenta nimic la sistemul nostru sau du-te în Coreea de Nord! Atacul la proprietatea privată era ca alternativa homeless-ului: acceptă oferta corporației, altfel o să dormi sub cerul liber la fel ca el. Tertium non datur. Între timp, efectele capitalismului sunt peste tot vizibile. Dar nu mai sunt observate pentru că s-a pierdut amintirea că ar putea fi altfel. Capitalismul a devenit invizibil pentru cei mai mulți ca existența trotuarelor sau a marcajelor pe străzi. Cum ar putea fi altfel?

lumea fără țări a lui Marx și a corporațiilor

Karl Marx nu a avut ecoul scontat în mințile contemporanilor. I-a fascinat mai mult pe filosofi și pe rebeli, care au luat puterea printr-o lovitură de palat, nu purtați de un val popular. Propunerea lui radicală era aceea a unei revoluții totale, de ordin cultural. Actorii acesteia trebuiau să fie proletarii, neapărat rupți de orice legături cu altfel de colectivități, etnice și religioase. Muncitori și atât, de oriunde de pe glob, interschimbabili și înfrățiți, exact cum și-i doresc și corporațiile de azi. De altfel, Marx îi descrie exact ca pe niște imigranți în propria țară, atunci când spune că „proletarii nu au țară”.

De fapt, negustorii, apoi capitaliștii fuseseră primii cosmopoliți, iar pe măsură ce logica fără granițe a capitalului și-a urmat cursul, restul claselor au fost atrase în această mentalitate, împotriva căreia Marx nu avea nimic împotrivă. Și ale cărei urmări le înțelegem abia acum că globalizarea e un fapt împlinit în țările cele mai avansate în materie de capitalism.

Marx se pronunță împotriva taxelor vamale protecționiste, care apărau economiile naționale. E pentru „liber schimb” tocmai pentru că va duce salariile în jos arătând „contradicțiile interne ale capitalismului” și grăbind astfel revoluția proletară.

Ce noul sistem sfâșia prin coroziunea materialismului, Marx vrea să dizolve din considerente ideologice. Acolo unde delimitările naționale îi apar prea evidente, le găsește un mobil impur pentru a le condamna: „Burghezia vrea libertatea să exploateze proletariatul acasă, fără să concureze în această exploatare cu burghezia străină.” Auzim și azi asemenea refrene de la federaliștii europeni, care cer renunțarea la suveranitate chipurile pentru a ne feri de corupția politicienilor din fiecare țară în parte, și a-i înlocui cu politicieni supra-naționali.

Marx observa unele realități sociale, care cereau o percepție acută și capacitatea de abstractizare. Dar cerea maselor distrugerea cu totul a tot ce făcea lumea să funcționeze în numele unui vis abia schițat. Omenirea trebuia să se arunce cu totul într-un război al tuturor contra tuturor, nu doar contra marii finanțe, care extrăgea fără scrupule și efort roadele muncii. Ci împotriva unei clase mult mai vaste, greu de definit, a burgheziei, în care se puteau regăsi de la industriași, la negustori, funcționari, specialiști cu profesii liberale. „Stăpânii banilor” deveneau din nou invizibili, undeva în culise, de bine ce abia începuseră să fie remarcați de opinia publică.

(va urma)
(înapoi la cuprinsul serialului)