evadare.ro

Polemica în urma căreia Karl Marx s-a ales cu eticheta de antisemit

(episodul 7 din serialul documentar Sursele globalismului)

În 1835, teologul protestant David Strauss scrie o lucrare de inspirație arianistă „Viața lui Iisus”, care merge pe o linie de demitizare, potrivit căreia Mântuitorul a existat ca persoană, dar miracolele sunt mituri adăugate ulterior. Cartea stârnește consternare între creștini, dar e atacată de pe poziții mai radicale și de Bruno Bauer și mai târziu de Nietzsche.

Pe Bruno Bauer am apucat să îl pomenesc doar fugitiv în primul episod dedicat formării lui Karl Marx. Aminteam atunci scena în care cei doi prieteni parodiau intrarea Domnului în Ierusalim. Bauer îi fusese mentor, îl inițiase în filosofia lui Hegel (al cărui elev a fost). Și amândoi păreau să continue împreună pasiunea pentru școala hegeliană. Mai mult, făceau pregătiri serioase pentru a scoate împreună o revistă dedicată ateismului.

Bruno Bauer a fost și primul autor, care a lansat ipoteza că Iisus Hristos nu a existat ca persoană (la 1800 de ani după!). Mai precis, din 1841, Bauer începe să publice o serie de lucrări critice la adresa Evangheliilor, în care lansează ipoteza că faptele narate de evangheliști sunt ficțiuni, bazate pe mitologiile altor religii. Întâmplător sau nu, e chiar anul în care se petrece scena de parodie jucată de Marx și Bauer, pe străzile din Bonn. Ruptura are loc doi ani mai târziu, când Bauer publică un articol foarte controversat, iar Marx îi răspunde cu unul, căruia i se potrivește același epitet. Mai mult: din acel moment pornește o polemică foarte lungă cu întreaga școală condusă de Bauer. Îi va dedica sute de pagini „picante”, pline de ironii, demontându-i sistematic toate opiniile despre stat, religie, societate. Putem spune că în această polemică Marx se definește ca filosof cu propriul sistem, rupându-se definitiv nu doar de mentorul Bauer, dar și de școala „hegelienilor de stânga”.

Atacul care a produs ruptura

E suficient să enunțăm titlul articolului lui Bauer – „Chestiunea evreiască” – pentru a înțelege că e vorba de un subiect delicat, dacă nu chiar tabu. Citarea nu înseamă aprobare, dar nici condamnarea în necunoștință de cauză nu lămurește. În el, Bruno Bauer are același tip de abordare a religiei iudaice, pe care o avusese și la adresa creștinismului: e iconoclast, provocator și scandalos. Pornind de la premise ateiste, socotește religiile creații artificiale, reprezentative pentru cultura în care apar. Tema în dezbatere a epocii viza „emanciparea evreiască”, adică acordarea de drepturi cetățenești și integrarea în noile state naționale. Dar nici Bauer nici Marx nu se mulțumesc cu acest unghi facil, al integrării formale. Amândoi au gânduri revoluționare și consideră suferința indispensabilă facerii „lumii noi”:

„Acești oameni, care vor să îi scutească de durerea criticii, sunt cei mai răi inamici ai evreilor. Nimeni, care nu a trecut prin flăcările criticii, nu poate intra în noua lume, care vine curând.” (p. 3)

Bruno Bauer are o viziune progresistă a istoriei, care evoluează în salturi spre tot mai multă rațiune. Lucru neașteptat pentru un critic atât de neîndurător al creștinismului, el socotește această religie o etapă semnificativă în formarea civilizației europene. Pornind de la o receptare demitizantă a iudaismului, el îi declară pe evrei incapabili să participe la construirea acestei civilizații. Lucru, desigur, infirmat de numeroasele personalități evreiești, influente în lumea ideilor europene (mai ales după momentul în care scria). Cu acest argument, Bauer combate frica de asimilare a minorității în majoritate:

„E oare o dezonoare pentru triburile, care s-au topit împreună în națiunea franceză, să fi renunțat la identitatea lor? Cu siguranță, nu! Că s-au dizolvat într-un nou întreg arată maleabilitatea și capacitatea lor de a contribui la formarea acestui geniu național istoric.”

Pornind de la această premisă istorică, proclamă din start o incompatibilitate între două naturi, europeană și „orientală”:

„De parcă s-ar putea simți acasă într-o lume, pe care nu au creat-o, la care nu au contribuit, care e contrară naturii lor neschimbate!”

În acest fel, Bauer mută discuția publică de la ce ar trebui să facă majoritatea pentru minoritate, la ce ar trebui să facă minoritatea, pentru a fi compatibilă cu evoluția istorică a majorității. Și identifică trei zone unde e necesară o schimbare de mentalitate: socială, națională și religioasă. În plan social, are intuiția trecerii societății germane de la organizarea în jurul breslelor, la zorii industriei și pieței (o temă pe care Marx o va elabora mult în Capitalul și restul operei). Comparativ, comunitatea evreiască ar fi încă în epoca anterioară, păstrând în interior același tip de solidaritate, existentă în cadrul unei bresle.

În privința evreilor ca actori economici, Bauer folosește un stereotip evident al epocii: predilecția pentru cămătărie. Actorii vieții economice sunt dependenți de fluctuațiile cererii, care le dă un sentiment de insecuritate, perspectiva de a trece de la bogăție la sărăcie și invers. În schimb, evreii: „prin cămătărie, au exploatat această insecuritate, au făcut-o domeniul lor”.

Ideea că popoarele și credințele trebuie să se schimbe, ca să corespundă unui proiect intelectual, unei idei de progres, ni se pare azi o naivitate a secolului al XIX-lea. Cât contrast față de multiculturalismul zilelor noastre și insistența lui de conservare a fiecărei particularități în numele diversității. Dacă facem un pas în spate, putem observa că insistența progresiștilor a rămas aceeași, doar că pretenția e îndreptată exclusiv spre majoritate.

Comentariile la adresa religiei iudaice făcute de Bauer sunt din cele mai necruțătoare și subiective. În lipsa sacrificiilor și templului, rațiunea universală, căutarea binelui și adevărului au fost înlocuite de superstiție. „Talmudul e mozaismul devenit sofistică.” (p. 33) Aici ar fi marele minus față de creștinism, care prin protestantism, a putut fi adus într-o formă raționalizată și la o formă de dialectică, de natură să permită înflorirea filosofiei laice.

Așteptarea erei mesianice, când va exista o lume în concordanță cu dreptatea divină, amână instaurarea moralității la care chemau profeții Vechiului Testament, în favoarea unui interimat al legilor rabinice. „Se asigură că nici în viitor adevărul nu va fi luat în serios, că exclusivitatea va prevala”. (p. 36) Într-o lume a progresului, în care filosofii sunt tot mai siguri pe ei că se apropie și mai mult de adevăr, conservatorismul evreiesc îi apare ca un anacronism imposibil de sincronizat cu spirala istorică, pe care se află creștinismul:

„Ce fel de adevăruri sunt acelea care, fiind divine și eterne și deja socotite valide acum, ar trebui să își intre în drepturi abia în viitor?” (p. 37)

Rezolvarea acestui „neajuns” al mentalității religioase iudaice ar urma să se facă prin critică și știință. Atât creștinismul cât și iudaismul, considerate pure creații omenești, urmând să sufere o demitizare izbăvitoare:

„Imediat ce ambele părți îndreaptă critica științifică împotriva celuilalt și a lui însuși, nu va mai exista ostilitate religioasă și diferendele științifice de opinie sunt rezolvate de știința însăși.”

Într-un alt articol, pe care Marx îl va cita în replica lui, Bauer e și mai explicit:

„Dacă evreii vor să devină liberi, ei nu trebuie să se convertească la creştinism, ci la creştinismul descompus, la religia descompusă în general, adică la iluminism, la critică şi la rezultatele ei, la umanitatea liberă” (în  art. „Capacitatea evreilor și creștinilor contemporani de a deveni liberi”)

Raporturile de continuitate și rivalitate dintre mosaism și creștinism, aduc rechizitoriul lui Bruno Bauer și la ultima temă: cea națională. O precizare importantă: concepția statală a lui Bauer e influențată de Hegel. Statul lui e unul constituțional, birocratic, o culme a organizării raționale, exprimată în legi. El nu are în vedere un stat organic, omogen etnic, ci un stat al cetățeniei. Subiecții lui nu trebuie să aibă aceeași origine biologică, dar trebuie să aibă aceeași concepție asupra marilor idei filosofice, pentru a împărtăși „Rațiunea” din care izvorăște statul.

Preluând doctrina poporului ales, creștinismul intră natural în conflict cu credința din care s-a desprins: „fiecare crede că e reprezentantul adevărului absolut” (p.18). Aici ar fi cea mai mare problemă de integrare, în opinia lui, pentru că „națiunea evreiască nu dorea să fie ca alte nații” (p.44).

„Potrivit vederii lor, ei trebuiau să fie națiunea, singura națiune, dincolo de care nicio altă națiune nu avea dreptul să fie o națiune. Niciun alt popor nu era o națiune adevărată în comparație cu ei, ei erau poporul ales, căruia îi aparținea tot pământul. Simplul fapt că existau alte națiuni, însemna oprimare.” (p 16)

Ambiția de a demonta doctrina „poporului ales” e pentru iudaism similară cu atacarea divinității lui Iisus Hristos pentru creștinism. Ambele încercate de Bauer, care propune un altfel de emancipare pentru contemporanii săi de toate credințele. După el, era o contradicție rațională între împăcarea finală a tuturor națiunilor (făgăduită de profeții evrei) și statutul special. Iar contradicția urma să se rezolve prin hărăzirea tuturor „neamurilor” unui statut de slujitor al lui Israel. Era această lectură o dovadă de antisemitism din partea lui Bauer, o înțelegere eronată a Talmudului sau un proces de intenție nemeritat făcut unei națiuni?

„Pentru evreu, doar alt evreu e fratele și aproapele, toate celelalte națiuni îi par, în concordanță cu Legea, în afara legii și fără justificare. Dacă celelalte națiuni nu au dreptul să existe, în afara lui, atunci diferențele dintre națiunile celelalte și singura aflată în posesia Adevărului trebuie să dispară, iar națiunile străine trebuie absorbite într-una singură și adevărată.” (p. 34)

Replica lui Marx

Articolul de răspuns i-a împărțit în două pe exegeții lui Karl Marx, care nu se pot pune nici astăzi de acord, dacă „părintele” comunismului a avut o poziție antisemită. În discuție, ar fi cele 2-3 paragrafe, în care Marx reia practic stereotipul din articolul inițial al lui Bauer, privind asocierea evreilor cu materialismul. Oricât de nedreaptă ar fi generalizarea în cauză, ideea respectivă nu era a lui, în acest dialog. Marx nu făcea decât să o reformuleze cu mai mult talent, într-un stil mușcător pamfletar.

Adevăratul geniu polemic al lui Marx se vedea din felul în care reușea să întoarcă discuția la 180 de grade. Fără a contrazice atacurile pe care Bruno Bauer le făcea la adresa identității evreiești, Marx inversa ordinea priorităților, de la necesitatea modernizării mentalității evreiești, la imperativul schimbării societății gazdă în ansamblu. Cu această ocazie, Marx deschidea tema alienării, un subiect în care va aduce printre cele mai importante contribuții la istoria sociologiei. Dar întrezărea și schița vastului proiect revoluționar comunist, din chiar felul în care definea problema. (Și o spune chiar el: „formularea unei probleme, înseamnă soluționarea ei.”) Acesta este momentul în care Marx începe să formuleze tot mai clar problema societății capitaliste (suntem cu doi ani înainte să înceapă orice fel de studiu asupra economiei).

În rezumat, problema sună așa: societatea industrială produce alienare și mercantilism; banul uzurpă valoarea de sine a ființei umane. Ca să depășească această înstrăinare de sine, omul are nevoie de un alt tip de societate, care e singura cale de rezolvare a restului problemelor lui. Prin această rocadă sclipitoare, Marx muta „chestiunea evreiască” de pe lista priorităților necesare modernizării, în întocmirea lui Bauer, undeva la sfârșitul istoriei, după realizarea milenarismului comunist. Deși folosea un limbaj ofensator, care reducea caricatural esența evreiască la materialism, Marx făcea totuși o pledoarie atât pro-emancipare (politică) și pro-evreiască în general. Temele „poporului ales” și ale compatibilității dintre tradiția exclusivității și adevărul filosofic rămâneau neatinse, printr-o elegantă ignorare a subiectului. Ele, oricum, erau probabil uitate de orice cititor, orbit fie de limbajul vituperant, fie de sclipitoarea teorie sociologică privind alienarea societății. Să urmărim, cum decurge retoric pledoaria lui Marx:

Ca și Bauer, Marx constată că anterior epocii contemporane, societatea avea o legătură închegată, organică. Bauer o identificase în solidaritatea breslelor, Marx o găsește în relațiile patriarhal-feudale. (Sunt primii germeni ai teoriei sale despre succesiunea epocilor istorice, coloana vertebrală a viziunii comuniste.) „După ce istoria a fost explicată atâta vreme prin superstiții, noi explicăm superstițiile prin istorie.” (Opere, vol 1, p. 387). Iată ambițioasa descriere a programului marxist.

Expresia politică a acelei epoci e monarhia de drept divin, statul de inspirație creștină. „Evreul se află în opoziție religioasă cu statul care recunoaște creștinismul ca temelie a sa” (p. 386), afirmă Marx. Momentul de inflexiune e Revoluția Franceză, când se separă statul politic de societatea civilă. Doar că asta îl lasă pe om gol, constată Marx, doar „ființă generică”, fără continuitate cu semenii săi, ci în conflict potențial cu ei, din cauza egoismului. E remarcabilă această observație sociologică a lui Marx, în perspectiva decomunizării, care ni s-a spus că se face tocmai prin „societatea civilă”.

„Omul se emancipează politic de religie, alungând-o din sfera dreptului public în aceea a dreptului privat.” (p. 391)

După o memorabilă definiție a statului: „Statul e mijlocitorul dintre om și libertatea lui.”, Marx își exprimă nemulțumirea față de jumătatea de măsură oferită de instituirea drepturilor cetățenești în absența reglementării proprietății (în sensul deființării, o va spune răspicat în alte ocazii viitoare), printr-o subtilă ironie:

„Nu este oare proprietatea privată ideal desfiinţată atunci cînd cel ce nu posedă devine legiuitorul celui care posedă? Censul este ultima formă politică de recunoaştere a proprietăţii private.” (p. 389)

Așadar, prin câștigarea dreptului de vot, se câștigă un drept politic și se elimină un privilegiu al lumii vechi. Câtă vreme sistemul e cenzitar, proprietatea e „apărată” în fața votului, căci pot vota doar cei care o dețin. Ceea ce pune sistemul în următoarea dilemă: Ori să perpetueze un privilegiu și o ipocrizie, față de pretenția democratică; ori să dea numărului mai mare, al neproprietarilor, cale liberă să desființeze sau să pericliteze proprietatea numărului mai mic, al marilor proprietari, pe calea votului, a socialismului. Marx nu își duce până la capăt acest gând, în articolul de față, care nu tratează tema proprietății. Dar îl va dezvolta ulterior, în vasta lui operă și în sistemul, pe care îl va crea. Direcția sa, deocamdată e să susțină emanciparea politică evreiască, dar să sublinieze că ea ar fi încă o formă incompletă de emancipare:

„De aceea noi nu le spunem evreilor ca Bauer: nu puteţi fi emancipaţi din punct de vedere politic fără să vă emancipaţi radical de iudaism. Noi, dimpotrivă, le spunem: tocmai pentru că puteţi fi emancipaţi din punct de vedere politic fără să vă lepădaţi complet şi definitiv de iudaism, emanciparea politică însăşi nu înseamnă emanciparea omenească.” (p. 393)

Ca să își fixeze țintele proiectului său revoluționar, citează din Contractul social” al lui JJ Rousseau: „Acela care îndrăznește să întreprindă constituirea unui popor, trebuie să se simtă în stare de a schimba, ca să zic așa, natura omenească”. Programul marxist merge, desigur cu acest obiectiv, dincolo de cel al Revoluției Franceze: „Revoluţia politică descompune viaţa civilă în părţile ei constitutive fără a revoluționa aceste părţi constitutive înseşi şi fără a le supune criticii.” (p. 404)

Marx nutrește o admirație aproape nediferențiată față de Revoluția Franceză și cea Americană, lucru la care nu ne-am fi așteptat, după stereotipurile contemporane. Am reprodus cu altă ocazie citatul pe care îl dă din Hamilton, privind felul în care mercantilismul stăpânește inclusiv viața religioasă creștină în Lumea Nouă. Marxismul nu e anti-capitalist, la fel cum nu e anti-iluminism sau anti-revoluționar; le vede ca etape necesare în evoluția istorică, pe care își propune să le elimine prin etapa lor următoare. El nu vrea doar să obțină libertatea religioasă, ci înțelege libertatea ca „eliberare de religie”. Nu vrea doar drepturi într-un stat național, vrea anularea statului național și a naționalității. Pentru aceasta, recurge la stereotipul „pus pe masa discuției” de Bauer:

„Să nu căutăm taina evreului în religia lui, ci, dimpotrivă, să căutăm taina religiei în adevăratul evreu. Care este baza laică a iudaismului? Necesitatea practică, egoismul. Care este cultul laic al evreului? Mercantilismul. Care este dumnezeul lui laic? Banul. Ei bine ! Emanciparea de mercantilism şi de bani – deci de iudaismul practic, real – ar fi autoemanciparea epocii noastre. O organizare a societăţii care ar suprima premisele mercantilismului – prin urmare şi posibilitatea mercantilismului – ar face cu neputinţă existenţa evreului. Conştiinţa lui religioasă s-ar risipi ca o ceaţă anostă în adevăratul aer dătător de viaţă al societăţii. Pe de altă parte, dacă evreul recunoaşte această esenţă practică a sa ca lipsită de valoare şi lucrează la suprimarea ei, el lucrează, ieşind din cadrul dezvoltării sale de pînă acum, de-a dreptul la emanciparea omului şi luptă împotriva celei mai înalte expresii practice a înstrăinării de sine a omului.” (p. 407)

De aici încolo, urmează o reprezentare hiperbolică a respectivului stereotip, o adevărată teorie a conspirației, i-am spune astăzi:

„Evreul s-a emancipat în chip evreiesc, şi anume nu numai prin aceea că şi-a însuşit puterea banului, ci prin faptul că, prin el şi fără el, banii au devenit o putere universală, iar spiritul practic evreiesc a devenit spiritul practic al popoarelor creştine. Evreii s-au emancipat în măsura în care creştinii au devenit evrei.” (p. 408)

Avântat în această retorică, Marx livrează unul din cele mai incendiare citate auto-denigratoare, nedrept prin aceea că identifică întreaga suflare evreiască cu materialismul. Dar profund, în descrierea alienării ființei umane în genere:

„Dumnezeul necesităţii practice şi al egoismului este banul. Banul este dumnezeul gelos al lui Israel, în faţa căruia nu poate exista nici un alt dumnezeu. Banul face să se prăbuşească toţi zeii omului şi îi transformă în marfă. Banul este valoarea generală, constituită în sine, a tuturor lucrurilor. De aceea el a răpit întregii lumi, atît lumii omeneşti cît şi naturii, valoarea ei specifică. Banul este esenţa muncii şi a existenţei omului, înstrăinată de el; şi această esenţă străină îl stăpîneşte şi el o adoră. Dumnezeul evreilor s-a laicizat şi a ajuns să fie dumnezeul lumii.” (p. 409)

În această exortație regăsim parcă mai mult spiritul vechilor profeți mustrători ai lui Israel sau tonul predicatorilor, decât ceea ce suntem obișnuiți să asociem cu marxismul. El e continuat cu o perspectivă istorică asupra religiei: „Iudaismul îşi atinge punctul său culminant o dată cu desăvîrşirea societăţii civile; dar societatea civilă se desăvîrşeşte abia în lumea creştină.” Deja ne aflăm pe un teren filosofic, al considerațiilor subiective despre idei religioase:

„Creştinismul a izvorît din iudaism. Şi a devenit din nou iudaism. Creştinul a fost, de la început, evreul care teoretizează; de aceea evreul este creştinul practic, iar creştinul practic a devenit din nou evreu. Creştinismul a învins numai în aparenţă iudaismul real. El era prea distins, prea spiritualist pentru a înlătura grosolănia necesităţii practice altfel decît ridicînd-o în slăvile cerului. Creştinismul este ideea sublimă a iudaismului; iudaismul este vulgara aplicare utilitaristă a creştinismului, dar această aplicare nu putea deveni generală decît după ce creştinismul, ca religie complet realizată, a desăvîrşit teoretic înstrăinarea omului de sine însuşi şi de natură. Abia după aceea a putut iudaismul să ajungă la dominaţia generală şi să facă din omul înstrăinat şi din natura înstrăinată obiecte alienabile, negociabile şi căzute pradă robiei necesităţii egoiste şi spiritului negustoresc” (Marx și Engels, Opere, vol 1, p 411)

Această paradoxală răsucire a unei provocări polemice, pe marginea unei teme aparent simple – emanciparea politică a evreilor în Europa secolului XIX – sfârșește sub condeiul lui Marx într-o concluzie neașteptată: „Emanciparea socială a evreului este emanciparea societăţii de iudaism.”.

Am fost așadar martorii nașterii unei concepții politice radicale, pe care Marx începe să o formuleze în premieră în termeni tot mai originali. În episoadele următoare, îmi propun să tratez câteva din temele mari, pe care Marx le va redefini în proiectul său de regândire a societății: religia, statul și, în final, ideea națională.

(va urma)

evadare.ro
December 3rd, 2020
Mai multe despre: carti

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.