Karl Marx, misticul. Mai preocupat de religie decât ni-l imaginăm
(Episodul 8 din Sursele globalismului)
Războiul personal cu Bruno Bauer s-a prelungit pe sute de pagini după articolul „Despre chestiunea evreiască”, în special în seriile „Sfânta familie” și în „Contribuții la critica filosofiei hegeliene a dreptului”. În ele e atacată „școala critică” fondată de Bauer și restul hegelienilor de stânga. Și cu fiecare articol, filosofia marxistă devine mai cristalizată, afirmându-și originalitatea. Aici apare și faimoasa formulă: „religia e opiu pentru popor”. Azi persistă imaginea pe care Marx însuși (și multe generații de comuniști după) s-au străduit să i-o creeze filosofului din Trier. Anume, aceea a unui savant mult prea preocupat de bunăstarea materială a clasei muncitoare, de studiul economiei, ca să stăruiască asupra unor „basme” și „fleacuri” obscurantiste, ca religia.
Nimic mai fals. Abia în anii următori, în timpul șederii la Paris (1843-45) Marx va începe să studieze economiștii clasici. Și abia la Londra își va formula programul politic de demolare a sistemului existent, în Manifestul Partidului Comunist din 1848. După cum vom vedea, până atunci, tema religioasă era o preocupare constantă. Obsesia neo-marxiștilor actuali pentru lovirea simbolurilor religioase trebuie astfel înțeleasă nu ca o inovație, ci o continuitate perfectă cu „maestrul”.
Nu voi insista asupra momentelor juvenile și pitorești, care sunt interpretabile. De pildă, la 17 ani, Marx scria la cererea școlii o teză cuminte, în linie protestantă, despre „unirea cu Hristos”. Imposibil de spus, dacă era convingere sau obligație școlară. Mai multă vâlvă au făcut poeziile, pe care unii le-au numit sataniste. Din nou, greu de spus dacă era o criză de necredință, o răzvrătire sau doar o joacă teribilistă cu imagini din registrul romantic. Unele imagini par să prefigureze proiectul său de distrugere a lumii vechi:
„Apoi voi păși triumfător,
Ca un zeu, prin ruinele regatului lor.
Fiecare cuvânt al meu e foc și acțiune.
Pieptul meu e egal cu al Creatorului.”
Sau declamația și mai sumbră, pe care o atribuie personajului feminin din poemul Balada:
„Astfel am abandonat Cerul,
O știu prea bine.
Sufletul meu, cândva fidel lui Dumnezeu
E ales pentru iad.”
Terifiante vorbe dar, repet, nu aș insista pe analiza unor versuri poate nereprezentative și interpretabile. (Această frondă nu l-a împiedicat mai târziu să colaboreze cu un jurnal socialist creștin.) În schimb, mă concentrez pe articolele de maturitate, în care e explicit rolul pe care Marx îl dă atacării religiei creștine. O pune fără echivoc la temelia ideologiei: „critica religiei e premisa oricărei critici” (Opere, vol 2, p. 413). Și Marx nu era nici pe departe un naiv, care nu înțelegea importanța religiei pentru om:
„Religia este teoria generală a acestei lumi, compendiul ei enciclopedic, logica ei în formă populară, al ei point d’honneur spiritualist, entuziasmul ei, sancţiunea ei morală, întregirea ei solemnă, temeiul ei general de consolare şi de justificare. Ea este realizarea fantastică a esenţei omeneşti, pentru că esenţa omenească nu posedă o realitate adevărată. Lupta împotriva religiei este, prin urmare, indirectă împotriva acelei lumi a carei aromă spirituală este religia.”
Și continua, dovedind că înțelege nu doar importanța fenomenului religios în structurarea societății, dar și ca suport emoțional uman. Iată contextul în care folosește celebra metaforă a religiei, ca drog:
„Religia este suspinul creaturii chinuite, sensibilitatea unei lumi lipsite de inimă, după cum este şi spiritul unei orînduiri lipsite de spirit. Ea este opiu pentru popor.”
Presupunând că așa ar sta lucrurile, ce om ar avea inima să ia acest „suspin” unei „creaturi chinuite”, să risipească fie și o iluzie? Doar cineva, care afirmase în alt articol:
„Dragostea este o pasiune, şi nimic nu-i mai primejdios pentru liniştea cunoaşterii decît pasiunea.” (Op, vo 2, p. 21)
Proiectul lui Marx era explicit radical, dar:
„A fi radical înseamnă a merge pînă la rădăcina lucrurilor. Pentru om însă rădăcina este însuşi omul.” (p. 421)
Și descoperim, cu uimire, că Marx își lua ca model revoluționar un teolog:
(..) „trecutul revoluţionar al Germaniei este teoretic, el este Reforma. Aşa cum revoluţia a început atunci în creierul unui călugăr, ea începe acum în creierul filozofului. Într-adevăr, Luther a învins robia din evlavie, pentru că în locul ei a pus robia din convingere. El a sfărîmat credinţa în autoritate, pentru că a restaurat autoritatea credinţei. El a transformat pe popi în laici, pentru că a transformat pe laici în popi. El a eliberat pe om de religiozitatea exterioară, pentru că a făcut din religiozitate lumea lăuntrică a omului. A emancipat trupul de lanţuri, pentru că a pus inima în lanţuri.” (p. 422)
Doar că Marx își propunea să meargă mult mai departe decât Martin Luther, și să facă o revoluție copernicană. Să răstoarne locul central al lui Dumnezeu, pentru a pune ego-ul în centrul universului. O egolatrie, care e una din principalele trăsături ale modernului (mai mult sau mai puțin revoltat):
„Suprimarea religiei, a acestei fericiri iluzorii a poporului, este cerinţa adevăratei lui fericiri. (..) Critica religiei îl eliberează pe om de iluzii, pentru ca el să gîndească, să acţioneze, să-şi făurească realitatea sa ca un om dezamăgit, ca un om care şi-a venit în fire, pentru ca să se mişte în jurul lui însuşi şi prin urmare în jurul adevăratului său soare.” (p. 414)
În alt articol, între creștinism și ateism, mai pune o treaptă intermediară – teismul – propriu liberalismului, revoluțiilor burgheze din vremea lui și Revoluției Americane, a „Părinților fondatori”. E acea „Ființă Supremă” nedefinită, pe placul ecumeniștilor și al moderniștilor de azi. Dar, nota bene, definea „ateismul” nu ca ignorare materialistă a problemei religioase. Ci ca negație a lui Dumnezeu: „ateism, ultima treaptă a teismului, recunoașterea negativă a lui Dumnezeu” (p. 123). De fapt, această formulă „recunoaștere negativă” sună asemănător cu reproșul pe care un diavol îl face unui pustnic din Pateric: crezi că faci ceva deosebit, dacă postești și crezi în Dumnezeu? Nici eu nu mănânc, iar de crezut… știu sigur că există!
Cu grozavul lui talent de incitator, Karl Marx trasa succint programul acestei revoluții a fundamentalismului, ca o răsturnare:
„Fundamentul criticii religiei este: omul creează religia, nu religia îl creează pe om.” (413)
Slogan, pe care îl completa apoi cu o alegorie poetică, mai reușită decât poemele din tinerețe:
„Omul, care în realitatea fantastică a cerului, unde căuta un supraom, n-a găsit decît propria sa imagine reflectată (…) trebuie să caute adevărata sa realitate. (…) Critica cerului se transformă astfel în critica pămîntului, critica religiei în critica dreptului, critica teologiei în critica politicii.” (414)
Punctul de plecare al revoluției marxiste a fost, așadar unul religios, o convingere intimă, nicidecum concluzia rece a unui tehnocrat, proiectant de sisteme sociale. Din acest Big Bang al gândirii și simțirii lui Marx izvorăște întreaga necesitate a schimbării radicale a societății. „Război rânduielilor Germaniei!” (p 415), îl auzim exclamând. Și îi regăsim perfect spiritul în elanul demitizării din zilele noastre, în lupta înverșunată cu tradițiile (pe care o va duce cu cea mai mare ardoare Mao, în a sa „Revoluție culturală”). Doar că Marx o face cu o metodă rece, nemțească, sub care se ascunde greu o ură atavică:
„Este absolut necesar să nu le laşi germanilor nici o clipă de autoiluzionare şi de resemnare. Trebuie să faci în aşa fel ca apăsarea reală să le pară şi mai apăsătoare, adăugindu-i conştiinţa apăsării; să faci ca ruşinea să fie şi mai ruşinoasă, făcând-o cunoscută tuturor. Fiecare sferă a societăţii germane trebuie înfăţişată ca partie honteuse (parte rușinoasă) a societăţii germane; trebuie silite, aceste rînduieli încremenite, să joace, cîntându-le propria lor melodie. Poporul trebuie să înveţe să se îngrozească de sine însuşi pentru a căpăta astfel curaj. (..) Lupta împotriva situaţiei politice actuale din Germania este lupta împotriva trecutului popoarelor moderne, care mai resimt si astăzi reminiscenţele acestui trecut.” (p. 416)
În episodul următor (ultimul dedicat lui Marx), vom vedea ce presupunea mai concret acest proiect de demolare sistematică a vechii societăți, după această fază „necesară” de „rușinare” și demitizare.
(va urma)
