evadare.ro

Karl Marx, libertarianul și demolarea deliberată

(Episodul 9 din Sursele globalismului)

În episoadele anterioare l-am întâlnit pe Marx ca tânăr filosof, cu crizele sale de identitate și mistice. Am văzut că aspirațiile lui se așezau în prelungirea unor proiecte milenariste, consemnate în lumea creștină și iudaică. Hotărârea privind proiectul era explicită: răsturnarea vechilor credințe. Apoi, decurgând din asta, redefinirea statului, în acord cu o altă mitologie, reașezarea societății, pentru a transforma în final omul însuși, pe baze materialiste. Convingerile erau deja de nezdruncinat, dar lipseau cunoștințele concrete și elaborarea propriu-zisă a noii ideologii.

În anii șederii la Paris și Londra, Marx va face exact asta. (Cu metodă, perseverență și o capacitate de sinteză și producție publicistică remarcabile.) Va devora volumele de istorie sociologică a Europei scrise de Augustin Thierry – un liberal, cu sensibilități sociale și naționaliste, fost secretar al lui Auguste Comte. Va citi voluminoasa operă a istoricului britanic James Mill, tatăl utilitaristului liberal John Stuart Mill. Îi va studia pe marii economiști disponibili la acea dată – adepți ai pieței libere: Adam Smith, un adevărat părinte al economiei, David Ricardo, autorul primei teorii despre valoare, ca expresie a muncii. Va studia, bineînțeles bazele sociologiei, puse de Auguste Comte și teoria lui despre pozitivism, un fel de religie scientistă.

La formarea lui Marx contribuie și colaborarea de o viață cu Friedrich Engels, împreună cu care va scrie de aici încolo. Nu avem a insista asupra acestor ani de germinație intelectuală. Dar reținem esențialul: de acum nu mai vorbim de un tânăr, care doar filosofează. Vorbim de un cercetător matur, bine instruit, cu o inteligență subtilă, care nu avea cum să nu înțeleagă resorturile vieții economice și sociale. Fie doar și din „Bogăția națiunilor”, a lui Adam Smith avea destulă informație, pentru a pricepe consecințele schimbărilor pe care le propunea.

Deși avocatul din oficiu al clasei muncitoare nu fusese niciodată angajat cu normă întreagă, doar colaborator al unor reviste și autor de cărți – măcar de la investitorul Engels avea suficiente date despre economia reală. Adversarii marxismului fac o eroare, dacă îl subestimează. Sursele lui erau preponderent „de dreapta”, iar pe cele de stânga le supune unui neiertător examen critic, socotindu-le prea visătoare. În perfectă cunoștință de cauză, Marx alege să creeze un sistem sofisticat de distrugere, o bombă cu neuroni, care va detona de atunci în capetele multora și în viețile a miliarde de oameni.

lista neagră

Există ceva ce îl distinge pe Marx de restul milenariștilor (mistici) și utopiștilor (laici). E spațiul redus, aproape inexistent și echivoc, dedicat descrierii proiectului final, al destinației. Dacă alții elaborau utopii migălite până la ultimul detaliu, Marx abia dacă scăpa un gând fulgurant despre o lume în care toți vor fi egali și frați. Întreaga energie creatoare a prolificului cuplu Marx și Engels, cuprinsă în peste 30 de volume de dimensiuni strivitoare (cele mai multe apărute după moartea lui Marx), întregul zel e dăruit criticii. Totul e o expunere demolatoare și pledoarie pentru distrugere.

Chiar și în sinteticul Manifest al Partidului Comunist, lansat în anul revoluționar 1848, avem involuntar o listă de lucruri care trebuie demolate. Oricine a studiat economia, istoria și sociologia, cum făcuse Marx, nu avea cum să aleagă din pură întâmplare exact pilonii de susținere ai edificiului unei societății. E ca și cum ai fi arhitect și ai recomanda renunțarea la zidurile de susținere, ca să mai adaugi un etaj. Între țintele sale explicite se numără:

  • religia (inclusiv conștiința, ca produs social)
  • morala (considerată burgheză)
  • dreptul
  • națiunea
  • proprietatea
  • diviziunea muncii
  • familia
  • moștenirea
  • ierarhia
  • comerțul burghez
  • capitalul, banii
  • munca salariată
  • viața rurală și diferența dintre sat și oraș
  • competiția

Dacă veți avea curiozitatea să parcurgeți acest articol, poate veți avea răspunsul și la întrebarea: totuși, ce încercau să salveze Marx și Engels, demolând atât de multe „anexe”!? (dar asta mai târziu). Doar câteva vorbe despre aceste ținte, care sunt și sub asaltul presei de azi. Am dedicat un articol separat relației lui Marx cu religia, nu insist. În context, îi subliniez doar rolul practic în menținerea stabilității unei societăți, în crearea eticii muncii (etica protestantă, de care va vorbi Weber), în respectarea contractelor și promisiunilor, indispensabile unei planificări pe termen lung a activității.

Dreptul și morala nu mai sunt considerate relevante, pentru că ele ar fi doar expresia clasei dominante. „Ideile clasei dominante sunt în orice epocă ideile care guvernează” (ni se dezvăluie în articolul Ideologia germană). Sigur, ele urmează să fie înlocuite de o „morală proletară”, dar se aruncă pe fereastră milenii de acumulări juridice de la dreptul roman, codul lui Iustinian, al lui Napoleon. Abuzurile și crimele comunismului real nu le amintim aici, dar izvorăsc din această „dispensă” de la filosofia dreptului și ideea „tradițională” de justiție.

Adam Smith arătase suficient de clar cât de eficientă e unitatea statului național, care are o masă critică suficientă, pentru a asigura varietate de materii prime, e suficient de mare încât să își permită să dezvolte instituții culturale, militare, politice – investiții pe termen lung, pe care un oraș sau o regiune nu le pot face. Diviziunea muncii e socotită acum poate cel mai mare motor al saltului economic. Fără ea, toți oamenii ar fi obligați să fie fermieri, pentru a-și asigura supraviețuirea biologică, iar productivitatea ar fi scăzută. Nu s-ar putea duce decât un trai pastoral, pentru care am toată simpatia, dar nu e obiectivul lui Marx.

Deși individualismul e foarte popular, adevărata bază a economiei e familia. Ea asigură motivația pentru eforturi de decenii, cum ar fi creșterea copiilor, îngrijirea bătrânilor sau acumulările destinate a fi lăsate moștenire. Engels va recomanda educarea copiilor de către stat de la vârste fragede. (Idee a tuturor utopiștilor, de la Platon până azi.)

Ulterior, economiștii (Mises, Schumpeter) vor semnala mari pericole ale economiei marxiste, precum lipsa unui criteriu real de estimare a valorii economice. În lipsa căruia, planificarea economică devine o ficțiune, la fel ca măsurătoarea fără o unitate de măsură. La fel, a ține gestiunea, după eliminarea banilor. De asemenea, efectele negative asupra inovației și motivației de a munci, în condițiile eliminării competiției. Până la un punct, estimarea valorii bunurilor în ore de muncă are validitatea ei. Dar scapă din vedere că interesul pentru un produs sau altul fluctuează, că același timp și aceleași materii prime pot fi folosite mai inventiv sau mai ineficient.

Trebuie să îi recunosc lui Marx (și socialiștilor în general) un mare merit. Au curajul de a regândi societatea din temelii, au critici uneori pertinente despre disfuncțiile sistemului curent. Observă bine tema alienării, a inechității. Dar suferința muncitorului nu pare să își găsească un răspuns real, comunismul lăsându-l tot într-o postură de dezmoștenit, fără proprietate, fără multe trăsături definitorii ale civilizației de până atunci.

lupta de clasă – secretul istoriei

Osatura pe care e construită ideologia comunistă e o teorie a istorie. Pentru că Marx așa își elaborase doctrina: citind foarte multă istorie. În preambulul Manifestului suntem anunțați că „s-au reunit la Londra comuniști de diferite naționalități, care au redactat” textul. Iar primul capitol al apelului începe cu faimoasa formulă:

„Istoria tuturor societăților de până azi este istoria luptei de clasă.” (K.M & F.E, Manifestul PC, p 17)

Marx face din conflictul de interese însuși motorul nevăzut al istoriei. În descoperirea acestei mecanici ascunse stă inovația lui filosofică, din a recunoaște opozițiile, dizarmoniile, diviziunile, ura latentă, spiritul revanșard. Această înclinație psihologică, pornită din dictonul „divide et impera” (dezbină și stăpânește), va completa o viziune deterministă. Pentru că tot restul decurge din ea într-un mod mecanic, implacabil. Talentul lui Marx a fost să convingă oamenii că descoperirea lui e una științifică. Iar în mijlocul secolului XIX, o parte din societate era deja cucerită de credința deplină în știință. Marx, care publică în paralel cu Darwin face din lupta de clasă o lege universală ca selecția naturală pentru evoluționiști. Cele două teorii rimau perfect. E una din acele idei, care odată enunțate, nu mai pot fi șterse din mentalul colectiv.

Epocile se înșiră în marxism „ca mărgelele pe ață” (cum sună formula din Scrisoarea I a lui Eminescu). Din sclavagism, se trece în feudalism, din feudalism în capitalism și din capitalism în comunism. Gradual și implacabil. Exceptând ultima etapă, în celelalte epoci se menție războiul mut între: sclav și omul liber, plebeu și patrician, iobag și nobil, proletar și burghez. Pe scurt: clasa muncitoare și clasa exploatatoare. Resorturile interne fac ca omenirea să treacă dintr-o epocă în alta. De la sine: în urma constatării unor avantaje de organizare, în urma creșterii puterii de negociere a unei clase, a unui progres intelectual, a acumulărilor de capital, prin revolte etc.

Disfuncțiile interne ale etapei capitaliste a istoriei îl fac pe Marx să îi prezică finalul iminent. Și, implicit, trecerea în comunism. Care mai e rostul unui comunist, atunci? Și ce este un comunist, în accepțiunea lui Marx? Ei bine, un comunist e un inițiat al acestei taine a istoriei. E unul căruia i s-a explicat (de către Marx și Engels, evident) cum funcționează mecanismul, ce prevede viitorul, și a hotărât să se implice pentru a accelera mersul istoriei. În direcția în care ar fi mers și singură. Printr-o revoluție. Dat fiind că Marx descria toată teoria lui ca perfect științifică, și comunistul convertit la „materialismul dialectic” se putea intitula tot om de știință. E exact pretenția pe care o au și planificatorii globaliști de azi.

burghezia care produce comunism

Apostolul Pavel mărturisea: „nu fac binele pe care îl doresc, ci răul pe care nu-l voiesc”. (Rom. 7:19) Iar Goethe îi atribuie lui Mefisto răstălmăcirea acestei fraze. Când Faust îl întreabă cine e, diavolul se definește astfel: „Sunt parte din acea putere, care etern dorește răul, și etern lucrează binele”. Clasele exploatatoare par să aibă pentru Marx tocmai rolul acesta mefistofelic: lucrează răul, dar împing involuntar proletariatul spre revoluție și lumea spre comunism. În cuvintele Internaționalei, orice abuz face doar „Să fiarbă-n inimi răzvrătirea, Să-nceap-al lumii vechi apus.”

Umanismul lui Marx e sintetizat în formula „omul e cel mai prețios capital”. Dar și din aceasta ne dăm seama că ființa umană e văzută ca o resursă, ce trebuie administrată. El e produs al activității lui: „munca l-a creat pe om”. La urma urmei, Marx nu și-a intitulat opera fundamentală nici „Muncitorul”, nici „Societatea”, ci „Capitalul”. Tot ce gândește și simte ființa umană e pus în seama acțiunii forțelor de producție. Opusul marxismului nu este nici capitalismul, nici liberalismul, ci societatea tradițională, patriarhală, etno-statul, societatea rânduită după credința creștină.

Progresul accelerează istoria spre finalul așteptat de Marx. Jocul economic e unul de sumă nulă: ce se câștigă într-o parte, e neapărat pierdut în altă parte. Acumularea de capital nu poate fi decât ceva sustras din plus-valoarea adusă de muncă. Burghezia e ea însăși rodul unor revoluții în mijloacele de producție și schimb. Schimbări care se reflectă în altfel de relații politice. (Pe care Marx le recunoaște ca progres, inclusiv atunci când descrie munca salariată ca formă de sclavie.) „Puterea de stat modernă nu este decît un comitet care administrează treburile obşteşti ale întregii clase burgheze.” (iată o viziune nu foarte diferită de a tehnocrației globaliste)

„Burghezia a desfiinţat, pretutindeni unde a ajuns la putere, toate relaţiile feudale, patriarhale, idilice. Ea a rupt fără milă pestriţele legături feudale care-l legau pe om de „superiorul său firesc” şi nu a lăsat altă legătură între om şi om decît interesul gol, decît neîndurătoarea „plată în bani peşin“. Ea a înecat fiorul sfînt al extazului pios, al entuziasmului cavaleresc, al sentimentalismului micului burghez în apa îngheţată a calculului egoist. Ea a făcut din demnitatea personală o valoare de schimb şi în locul nenumăratelor libertăţi dobîndite şi chezăşuite de hrisoave ea a pus unica libertate, lipsită de scrupule, a comerţului. Într-un cuvînt, ea a pus, în locul exploatării voalate de iluzii religioase şi politice, exploatarea deschisă, neruşinată, directă şi brutală.” (Manif, p 19)

Așadar, burghezia e cea care năruie vechile relații feudale și le transformă în relații bănești. Iar capitalul se acumulează prin nedreptate: societatea burgheză e „o societate în care cei care lucrează nu agonisesc, iar cei care agonisesc, nu lucrează”. Aristocrația se descompune de la sine, urmare a emergenței marii industrii; burghezia poate stimula proletariatul împotriva ei și altor inamici istorici ca mica burghezie speculantă, monarhie, cler. Dacă unor burghezi (cum erau desigur inclusiv Marx și Engels) li se mai poate găsi un rost în universul lui Marx, în postura de aliați, clasa de mijloc, țărănimea liberă, micii antreprenori, sunt o piedică în calea progresului. (De altfel, în comunismul real, țăranii au dat cel mai mare număr de victime, vârfurile satului, refractare la colectivizare (la modernizare, adică) fiind foare ușor aruncați în rândul „dușmanilor poporului”, alături de aristocrați, preoți și intelectuali.)

“Păturile de mijloc: micul industriaş, micul negustor, meşteşugarul, ţăranul, toţi luptă împotriva burgheziei pentru a salva de la pieire existenţa lor ca pături de mijloc. Aşadar, ele nu sînt revoluţionare, ci conservatoare. Mai mult încă, ele sînt reacţionare, deoarece încearcă să întoarcă înapoi roata istoriei.” (Manif, p 24)

Ca un golem, capitalul ia ființă din munca proletarului, dar i se întoarce împotrivă. Banii pun stăpânire pe societate, făcând-o tot mai materialistă:

„După cum în religie omul este dominat de produsul propriei sale minţi, tot astfel în producţia capitalistă el este dominat de produsul propriei sale mîini” (Capitalul vol 1, p 638)

Sistemul financiar accelerează această înclinație a capitalului prin dobândă, ducând la o putere și mai mare a părții pasive a societății, dar și la centralizare:

„În afară de aceasta, o dată cu producţia capitalistă ia naştere o forţă cu totul nouă, creditul, care la început îşi face loc pe ascuns, ca un auxiliar modest al acumulării, şi atrage prin fire invizibile în mîna unor capitalişti individuali sau asociaţi mijloacele băneşti împrăştiate în mase mai mari sau mai mici la suprafaţa societăţii, dar care în scurt timp devine o armă nouă şi ameninţătoare în concurenţă şi în cele din urmă se transformă într-un uriaş mecanism social pentru centralizarea capitalurilor. (Capitalul, vol 1, p. 643)

Globalizarea: creată de capitalism, desăvârșită de marxism

În această curgere de neoprit a istoriei, „capitalurile mari înfrâng pe cele mici” (loc. cit. 643). Marx a fost infirmat în predicția că veniturile muncitorilor vor scădea, până la o pauperizare generalizată. Apariția unor puternice clase de mijloc în economiile avansate, participarea de masă la proprietate prin intermediul bursei și îmbunătățiri incontestabile ale nivelului de trai în acele țări (mai ales în comparație cu cele trecute prin comunism) îl contrazic. Dar predicțiile sale privind concentrarea capitalurilor și sporirea în bogăție a păturii deținătoare de capital în raport cu masa salariată, par confirmate. Ceea ce dovedește încă o dată că Marx era mai bun cunoscător al capitalismului, decât al dorințelor muncitorilor.

Dar predicțiile sale nu se limitează la simpla acumulare de capital, care se accelerează și se concentrează. Ci merg în direcția unor transformări de profunzime ale societății, în direcția erodării structurilor tradiționale la nivel social și a statelor naționale. La un moment dat, acele capitaluri urmau să acumuleze o forță suficient de mare, încât să facă statul un vehicul vetust și inutil. Marx nu e câtuși de puțin împotriva unui asemenea deznodământ. Dimpotrivă, cheamă la grăbirea lui prin îndemnul cu care se încheie Manifestul din 1848: „Proletari din toate țările, uniți-vă!” (formulă ce a figurat pe frontispiciul ziarului Scânteia al PCR, până în 89, la desființare).

„Muncitorii nu au patrie. Lor nu li se poate lua ceva ce nu au. (…) Delimitările naţionale şi antagonismele dintre popoare dispar din ce în ce mai mult o dată cu dezvoltarea burgheziei, o dată cu libertatea comerţului, cu piaţa mondială, cu uniformitatea producţiei industriale şi cu condiţiile de viaţă ce-i corespund. Domnia proletariatului le va face să dispară şi mai mult încă.” (Manifest, p. 29)

Departe de a deplânge un asemenea fenomen, de erodare a tradiției culturale, a rădăcinilor, Marx nutrea un resentiment față de legătura cu strămoșii. „Tradiția tuturor generațiilor moarte atârnă ca un coșmar pe creierul celor vii.” (scria în articolul „18 Brumar al lui Bonaparte”). Marx, care trăise în mai multe metropole europene, era un cosmopolit și luase parte la formarea Internaționalei I a comuniștilor. Ideile lui s-au dovedit dacă nu utopice, măcar premature, în timpul primului război mondial, când „proletarii din toate țările” au preferat să își apere cu prețul vieții patria, decât să participe la o revoluție globală.

Ulterior, decenii de-a rândul, comunismul a funcționat sub forma Comintern, tot ca o organizație globală, cu filiale locale. (Sucursala locală s-a numit inițial Partidul Comunist din România. Luându-și mult mai târziu numele de Partidul Comunist Român.) Cea mai radicală linie internaționalistă a fost păstrată de Leon Trotski. Dar aproape toți dictatorii comuniști s-au lovit de imposibilitatea de a aplica practic o fantezie utopică. Așa că mai toți au păstrat componenta socialistă, privind natura proprietății, economia planificată, politiciele sociale, dar au fost nevoiți să o altoiască pe ceva mult mai realist, de obicei, naționalismul. În practică, nu există decât două variante pentru a menține în funcțiune un regim comunist. Fie prin combinație cu naționalismul (Stalin, Ceaușescu). Fie prin combinație cu capitalismul (formele mai liberalizate de comunism din Europa Centrală și tehnocrația chineză). De unul singur, sistemul comunist eșuează în degringoladă, masacre și foamete. El singur nu rezistă mai mult decât falansterele lui Fourier, pentru că nu e creat să fie funcțional, ci să fie distructiv. Realist vorbind, promisiunea pe care o făcea Marx în „Critica programului de la Gotha” nu putea rămâne decât un basm: „De la fiecare după posibilități, fiecăruia, după nevoi”. Aceasta era condiționată, culmea, de dispariția diviziunii muncii, cea care crește cel mai mult productivitatea și permite apariția meseriilor cu înaltă calificare.

„Marea industrie a creat piața mondială.”, spune în alt loc. Schimbările culturale pe care le aduce sunt consemnate cu satisfacție de Marx:

Burghezia a dat, prin exploatarea pieţei mondiale, un caracter cosmopolit producţiei şi consumului din toate ţările. Spre marea mîhnire a reacţionarilor, ea i-a smuls industriei de sub picioare terenul naţional. Străvechile industrii naţionale au fost distruse şi continuă să fie distruse pe zi ce trece. Ele sînt înlăturate de industrii noi, a căror introducere devine o chestiune vitală pentru toate naţiunile civilizate, de industrii care nu mai prelucrează materii prime indigene, ci materii prime provenind din regiunile cele mai îndepărtate şi ale căror produse nu sînt consumate numai în propria ţară, ci în toate continentele.” (Manifest p. 19)

Vorbim despre Marx în cadrul serialului Sursele globalismului tocmai pentru că proiectul său e arhetipal pentru ideea globalistă actuală. Fără a ne abate prea mult în posteritatea lui Marx, să remarcăm că ideea unei societăți drastic stratificate va rămâne o constantă a scrierilor globaliste în secolul și jumătate ce i-a urmat. Acest mod de gândire e fundamental elitist. Arhitecții noii ordini mondiale nu pot vedea lumea viitorului altfel decât cu o supra-structură socială. Indiferent că unii văd asta ca o supra-structură oligarhică, alții ca o castă a savanților tehnocrați, a programatorilor inteligenței artificiale, iar alții ca o confrerie a inițiaților. Organizatorii comuniști erau tot un fel de tehnocrați, care puneau societatea pe baze „raționale”, „științifice” și eficiente. Cel puțin asta își propuneau, după ce vor fi preluat ștafeta controlului de la marele capital. Urmând să facă oficiile acestei organizări în mod dezinteresat, de dragul omenirii asuprite.

Stârnind acest război al aproapelui contra aproapelui, Marxismul înverșuna clasa de jos împotriva clasei de mijloc, amânând răfuiala cu marele capital și difuzând frontul la nivelul întregii societăți. Nu e de mirare că tocmai marii bancheri de pe Wall Street au fost între finanțatorii discreți ai Revoluției Bolșevice (alături de Germania, care a intuit perfect efectul distructiv, destabilizator al ideilor în cauză). Distrugând statul național, Marx lua popoarelor adevăratul instrument viabil și deja existent de apărare în fața capitalului transnațional. Distrugea o piedică în calea globalizării și salva (accelerând la maxim) tocmai globalizarea. Poate avea loc revoluția comunistă într-o singură țară? Nu, răspunde Engels:

„Prin însuşi faptul că a dat naştere pieţei mondiale, marea industrie a creat o asemenea legătură între toate popoarele lumii, mai ales între cele civilizate, încît fiecare popor în parte depinde de ceea ce se întîmplă cu celălalt. În afară de aceasta, ea a nivelat în toate ţările civilizate în asemenea măsură dezvoltarea socială, încît în toate aceste ţări burghezia şi proletariatul au devenit cele două clase fundamentale ale societăţii, iar lupta dintre ele, lupta de căpetenie a zilei. De aceea revoluţia comunistă va fi nu numai o revoluţie naţională, ci ea va avea loc concomitent în toate ţările civilizate, adică cel puţin în Anglia, în America, în Franţa şi în Germania. Ea se va dezvolta în fiecare din aceste ţări mai repede sau mai încet, după cum o ţară sau alta are o industrie mai dezvoltată, o avuţie mai mare, forţe de producţie mai numeroase. Din acest motiv ea va fi înfăptuită cel mai încet şi mai greu în Germania, cel mai repede şi mai uşor în Anglia. Ea va avea repercusiuni considerabile și asupra celorlalte ţări ale lumii, modificînd cu totul şi accelerînd foarte mult felul în care s-au dezvoltat pînă acum. Ea este o revoluţie universală şi de aceea va avea şi un teren universal.” (KM & FR, Opere vol 4, p 376)

libertarianul Marx

Cele spuse până acum ar trebui să fie suficiente să ne convingă de natura globalistă a proiectului marxist. Dar vreau să fiu mai explicit în a contrazice o falsă reprezentare, pe care presa ultimelor decenii ne-a creat-o. Anume, aceea că opusul comunismului ar fi individualismul și mai precis libertarianismul. Nu, opusul marxismului e societatea tradițională, cu structurile ei, și statul național. La fel cum nici „societatea civilă”, construită artificial după 89, nu e o cale spre decomunizare. Cultural, modelul liberal de societate, individualistă, cu credințele și identitatea exilate cel mult în spațiul privat, erodează fibra socială. La fel cum hiper-raționalismul destramă credințele, așa cum repovestirea în proză distruge sentimentul poetic.

Marx e mult mai aproape de un libertarian de azi, decât ne imaginăm. Poate pentru că libertarianismul e o ideologie însăilată mai recent (spre deosebire de venerabilul liberalism clasic) ca o întoarcere pe dos a marxismului. Ambele variante radicale împărtășesc același vis utopic, pentru care lucrează pe căi diferite. Niciuna din ele nu a fost deplin realizată și adepții acuză mereu că aplicarea a fost viciată de factori exteriori. Cei mai rudimentari dintre libertarieni manifestă un dispreț față de muncitori, pentru orice fel de măsuri sociale – cer un capitalism pur și dur, excluderea statului din toate sferele vieții sociale. Aceleași sentimente le trădează și Marx în corespondența privată – e furios când se fac concesii sindicaliștilor și savurează înrăutățirea stării muncitorilor. Motivul e simplu: politicile sociale ale „burghezilor” le considera amăgiri, forme de mită; în timp ce creșterea unei stări revoluționare i se părea mult mai promițătoare în perspectiva imploziei sistemului. Libertarienii de azi trec cu vederea orice abuz al marelui capital (de exemplu instituirea cenzurii de marile corporații), de dragul unui atașament ideologic (ei nefiind cel mai des „capitaliști”, ci aspiranți la acel statut). Și Marx și libertarienii noi privesc cu speranță la ținta finală: abolirea statului într-un sistem global unificat. În care Marx vedea abolită proprietatea, iar ei o văd ca unica valoare certă.

În primul parlament de după 89, își făcuse intrarea și un minuscul partid umoristic, animat de Ștefan Cazimir, hâtrul comentator al lui Caragiale. Se intitula Partidul Liber-Schimbist. Formula amuzantă era nefericita traducere pe care îngrijitorii operei lui Marx i-o dăduseră englezescului „free trade” (piață liberă). Astăzi, le-am spune libertarieni, dar traducătorii lui Marx în română nu avuseseră cuvântul la dispoziție. În chiar anul publicării Manifestului, 1848, Karl Marx ținuse un discurs amplu despre acest curent. Era în dezbatere protecționismul și Marx o spune din capul locului:

„A percepe taxe vamale protecţioniste la cereale străine e o infamie; înseamnă a specula asupra înfometării poporului.” (KM & FE, Opere, vol 4, p.447) Mai lipsea să spună și că taxarea e furt. Dar și mai interesante sunt considerațiile pe care Marx le face despre relația dintre capital și muncă, mai ales în contextul actual al globalizării și apariției roboților și inteligenței artificiale. Marx susține că muncitorul e vulnerabil atât la creșterea, cât și la descreșterea capitalului (a PIB, am spune astăzi). În cazul declinului economic, e primul lovit (de șomaj). Dar în cazul creșterii?

„Sporirea capitalului productiv implică acumularea şi concentrarea capitalurilor. Centralizarea capitalurilor are ca urmare o mai mare diviziune a muncii şi o folosire mai largă a maşinilor. O mai mare diviziune a muncii distruge specializarea muncitorului şi, înlocuind-o printr-o muncă pe care o poate îndeplini oricine, face să crească concurenţa dintre muncitori.”( Operer vol 4, p 454)

Crizele defavorizează în mai mare măsură muncitorii, decât capitaliștii. (Lucru confirmat la ultimele crize, inclusiv la cea pe care o trăim acum. În așa măsură, încât unii suspectează chiar planificarea lor. Libertarienii se scuză, spunând că asta ar fi doar crony-capitalism – o disfuncție, nu o trăsătură sistemică.)

„Fiecare criză grăbeşte însă, la rîndul ei, centralizarea capitalurilor şi îngroaşă rîndurile proletariatului.” (455)

Marx dă chiar o definiție a direcției libertariene:

„Ce înseamnă liber-schimbismul în condiţiile actuale ale societăţii ? Libertatea capitalului. Doborînd cele cîteva bariere naţionale care mai stînjenesc încă libera dezvoltare a capitalului, nu aţi făcut decît să-i descătuşaţi complet activitatea. Atîta timp cât nu vă atingeţi de relaţiile dintre munca salariată şi capital, chiar dacă schimbul de mărfuri s-ar desfăşura în condiţiile cele mai favorabile, va exista totdeauna o clasă care exploatează şi alta care este exploatată. Este într-adevăr greu să înţelegi pretenţia liberschimbiştilor care îşi închipuie că o întrebuinţare mai avantajoasă a capitalului va face să dispară antagonismul dintre capitaliştii industriali şi muncitorii salariaţi. Dimpotrivă. Singurul rezultat va fi că antagonismul dintre aceste două clase va deveni şi mai evident.” (p. 458)

După care, își continuă pledoaria inaugurând o linie, care va face carieră în stânga secolelor următoare: critica imperialismului.

„Toate fenomenele distructive pe care le provoacă libera concurenţă înăuntrul unei ţări se repetă în proporţii uriaşe pe piaţa mondială.” (…) „Ni se spune, bunăoară, că liber-schimbismul ar da naştere unei diviziuni intenaţionale a muncii, şi în felul acesta fiecărei ţări i-ar reveni o productie în concordanţă cu avantajele ei naturale.” (…) „Nu trebuie să ne mire că adepţii liber-schimbismului nu pot pricepe cum se poate îmbogăţi o ţară pe spinarea alteia, avînd în vedere că aceşti domni nu vor să priceapă nici cum se poate îmbogăţi înăuntrul unei ţări o clasă pe spinarea altei clase.” (p. 460)

Iar finalul e unul apoteotic, cu Marx exprimându-și totala adeziune la libertarianism. Dar dovedind și că e mai puțin derutat decât au fost libertarienii de azi de fenomenul Trump, cu ale sale taxe protecționiste și linie (măcar declarativ naționalistă):

„În general însă, sistemul taxelor vamale protecţioniste este astăzi conservator, pe cînd sistemul liber-schimbist are efecte distructive. El duce la destrămarea vechilor naționalităţi, și împinge la extrem antagonisml dintre burghezie şi proletariat. Într-un cuvînt, sisteml liber-schimbismului grăbeşte revoluţia socială. Şi numai în acest sens revoluţionar, domnilor, votez în favoarea liber-schimbismului.” (p. 460)

Cu această împăcare istorică între Marx și libertarieni, îmi închei și eu capitolele dedicate lui Karl Marx. Dar serialul dedicat cărților și ideilor globaliste este abia la început.

(va urma)

evadare.ro
December 12th, 2020
Mai multe despre: carti

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.