Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
(parte din serialul „Schimbarea banilor”)
Când armata lui Napoleon intra în Prusia în 1806, un prinț local îi încredința spre păstrare toată averea lui bancherului Amschel Rothschild. Trupele de ocupație aduceau cu ele sloganul Revoluției Franceze: „Libertate, egalitate, fraternitate”, care pentru comunitatea evreilor din viitoarea Germanie însemna „emanciparea”, adică recunoașterea cetățeniei depline. Un deceniu mai târziu, în 1814, când Napoleon era zdrobit la Waterloo, o nouă ordine mondială răsărea. Începea secolul de dominație incontestabilă al Angliei, însoțită de o nouă finanță al cărui rege neîncoronat devenea Rothschild, un cuceritor mai discret, dar mult mai eficient.
Numele Rothschild a devenit atât de legendar și folosit cu titlu de simbol (când e și când nu e cazul), încât pe alocuri e greu să mai distingi mitul de realitate. Multe din prezentările chiar critice ale istoriei financiare manifestă aceeași tendință de mitologizare pentru un alt aspect: aurul, opus ca „variantă solidă” banilor de hârtie. E scăpat din vedere un aspect esențial, niciodată explicat: că ambele au aceeași perioadă de glorie. Motiv pentru care, am decis să le tratez împreună. (La problema aurului m-am mai referit în secțiunea teoretică de la început, episodul 5, și voi mai reveni și cu alte ocazii.) Abordarea sper să dea de gândit celor convinși prea ușor că soluția la devalorizarea galopantă a banilor sau de contracarare a pericolelor banilor digitali, ar fi întoarcerea la etalonul aur din secolul XIX, nu la ordinea de drept a statelor naționale.
Înainte de unificare, urmare a unei tradiții din Imperiul Carolingian, Germania era divizată în 39 de state. Unul din acestea era micuțul Hesse Kassel, mult spus „un județ” pierdut prin centrul viitoarei țări. Avea totuși un prinț, Wilhelm, unul din cei mai bogați oameni din Europa timpului. El apela în mod curent la Mayer Amschel, unul din numeroșii „evrei de curte” pe care regii germani îi aveau pe post de creditori din secolul XVII, cu ocazia Războiului de 30 de ani.
Mayer a intrat în această funcție la 25 de ani, în 1769. După care se însoară cu fiica altui deținător al aceleiași funcții în alt stătuleț vecin (Saxe Meiningen). Doar în cartierul evreiesc din Frankfurt (Judengasse) mai existau încă zece cămătari de talia tatălui său, Amschel Moses. Care, ca să se deosebească de concurență, își atârnase de ușă un blazon, un „scut roșu”, poreclă de la care își va schimba și numele, în germană: Roth-schild.
Povestea, așa cum a fost relatată romanțat chiar de urmașii acestei familii, are unele aspecte suspecte. Dar în lipsă de alți martori, s-o reluăm așa cum au spus-o ei. Așadar, prințul se teme că averea îi va fi confiscată de Napoleon și i-o încredințează bancherului său „spre păstrare”. Mayer îngroapă averea în grădină, preferând chiar să piardă o parte din propria lui agoniseală, pe care o lasă la vedere. Prințul e atât de încântat de loialitatea colaboratorului său, că decide să păstreze la el tot timpul ce avea mai de preț. Cu echivalentul a 300.000 de lire, Mayer își trimite unul din fii, pe Nathan, la Londra, care înmulțește spectaculos banii în speculații bursiere, tranzacții de contrabandă și împrumuturi. (Averea totală a prințului depășea 40 de milioane de guldeni, mare parte din ea rămânând în grija lui Mayer.) Că speculațiile cu banii clienților n-ar fi chiar „păstrare sigură”, e mai puțin important. Dar dacă păstrătorii au mai returnat vreodată măcar suma inițială prințului, nu se mai spune. Toți biografii cad de acord că aceea a fost baza de pornire a imperiului bancar Rothschild.
Londra era locul sigur unde se puteau adăposti averile de Napoleon, și pe cale de a deveni capitala financiară a lumii. Dar nu singurul punct important. Rothschild a gândit de la început strategic, trimițându-și cei cinci fii în puncte cheie: Londra, Frankfurt, Paris, Viena și Napoli. Iar mai târziu și-a stabilit prezențe importante la Sankt Petersburg, Geneva și New York. Încă de la început, a avut caracterul vizionar al unei corporații multinaționale, care putea profita de diferențele de curs valutar, de creșterea sau prăbușirea unor piețe și pentru a compensa lipsa de lichidități dintr-o sucursală (situație care era fatală competitorilor în momente de criză).
Din aceste puncte, creditele pe care le dădea guvernelor îl vor face un fel de FMI al secolului XIX. Orice ministru de Finanțe trebuia să ajungă la un acord cu banca fraților ca să-și păstreze bonitatea pe plan extern. În 1861 (deci la doar o jumătate de secol de la „lansare”), pe lista clienților apare și Vaticanul. Papa semnează un contract în care se angaja să nu ia credite din altă parte, fără a-i permite lui Rothschild să vină cu o propunere mai bună.
Ascensiunea sa începe cu susținerea politică amintită după 1792, când Frankfurtul e asediat de trupele revoluționare franceze și urmează o perioadă tulbure, în care potentații locali oscilează între rezistență, colaboraționism și salvare pe cont propriu. În preajma Revoluției, sectorul bancar european era dominat de câțiva jucători ne-evrei: banca familiei Barings de la Londra, banca scoțianului Archibald Hope din Olanda, la Amsterdam, și banca germanului Johann Bethmann de la Frankfurt (transformată în ABN Amro de azi). Pe aceasta din urmă a reușit să o disloce tânărul rival Rothschild în grațiile prinților locali și ai miniștrilor lor de Finanțe, care emiteau obligațiuni.
Cu Napoleon, relația a fost stranie. La un moment dat, Rothschild ajunsese să finanțeze ambele tabere din nesfârșitele războaie napoleoniene. Constrângerea aurului și dificultățile lansării unui sistem monetar național fiduciar, mai precis de a obține încrederea populației în banii de hârtie, obliga șefii de stat să apeleze la cei care aveau acumulări de aur. Chiar invadarea Rusiei urma să străbată teritoriul estic unde locuiau cei mai mulți așkenazi de pe glob, deci Napoleon ar fi fost bucuros să aibă acest finanțator de partea sa și să se prezinte ca un eliberator, fără a-și antagoniza creștinii.
Marea inovație a casei de Rothschild pentru lumea financiară e crearea unor instrumente similare cu titlurile de stat de azi. Adică, o standardizare a datoriilor țărilor, deschizând calea împrumutării „pe piețele internaționale”, de unde acele hârtii să poată fi cumpărate și vândute de investitori. Se trecea din lumea veche, unde regii se împrumutau „pe persoană fizică” de la un creditor anume (pe care, la strâmtoare, ar fi putut chiar să-l suprime sau să-l alunge din țară) deci o relație 1 la 1, către o metodă modernă – în care țările rămâneau datoare de la o generație la alta iar „comunitatea internațională” se punea chezașă pentru a apăra sfântul drept la proprietate al creditorului sau „ordinea de drept”. Prin crearea unei burse a titlurilor de stat exprimate în lire sterline, dincolo de fluctuațiile fiecărei monede, apărea cu adevărat „piața financiară internațională”.
Era, ironic, tot un rod al războiului. Pentru că guvernele aflate în război nu găseau surse interne de finanțare. Iar țări ca Anglia de după revoluția industrială aveau un excedent de capital disponibil în rândul oligarhiei. Apelând la „neutri”, țări aliate sau chiar inamice se puteau împrumuta de la aceștia. Noua metodă și băncile centrale făceau creditarea mai facilă – lucru care ar fi putut fi folosit pentru dezvoltare, dar era ades folosit pentru a face război. În 1812, după moartea lui Mayer, Anglia însăși apelează la Nathan, care devine sponsor al campaniilor ducelui de Welington.
Episodul înfrângerii de la Waterloo (în apropiere de Bruxelles) e destul de faimos. Nathan Rothschild avea deja o rețea proprie de comunicații, prin care afla date privind transferurile de bani dar și știri înaintea guvernanților. În ziua bătăliei, a mimat supărarea și a început să vândă, ceea ce i-a făcut pe ceilalți să creadă că a aflat de o victorie a lui Napoleon, care însemna căderea activelor englezești. Cu acest truc de comunicare a produs ce s-ar numi azi o prăbușire bursieră, pe fondul căreia a putut cumpăra discret active și obligațiuni ale statelor aliate la preț redus. E o ironie ca marea lovitură să fie dată tocmai din căderea celui care eliberase inclusiv ghetoul din Frankfurt. (După Congresul de la Viena din 1815, Frankfurt și Hamburg, între altele, au obținut un statut de „orașe libere”, după ce fuseseră sub protectoratul lui Napoleon multă vreme.)
Prin concesiuni și achiziții, averea financiară a familiei ia forma unor active deosebite, dincolo de palate, colecții și podgorii: linii de cale ferată (precum cea de la Paris la granița cu Anglia), câmpuri petroliere în Caucaz, care aveau la sfârșitul secolului 19 cea mai mare producție din lume, pachetul majoritar în minele de diamant din Africa de Sud. Împreună cu Oppenheimer, prin firma De Beers, ajunseseră la un cvasi-monopol de 85% din piața diamantelor. Să mai adăugăm și cea mai mare mină de uraniu din Franța, precum și o cotă din Canalul de Suez. Cu împrumuturi de la același clan s-a lansat și Cecil Rhodes, de pe urmele căruia a rămas și numele unei țări (Rhodesia) și o vastă teorie a conspirației privitoare la „Masa Rotundă” și imperiul anglo-american.
Relațiile cu politicienii au fost de-a lungul timpului prea multe să le menționăm. În timpul revoluției de la 1848, Metternich, diplomatul austriac care construise ordinea post-napoleoniană în Europa, e ajutat să se refugieze în Anglia de Solomon Rothschild, ca client special al firmei. Tatăl lui Winston Churchill era înglodat în datorii la aceeași familie, care îi susținea cariera politică. Iar pe Winston însuși l-au lansat la conducerea amiralității, de unde va depune toate eforturile să preseze declanșarea primului război mondial ca să contracareze construcția flotei germane.
Lordul Balfour, șeful Externelor, face publică în 1917 susținerea de către Marea Britanie a creării unui stat pentru evrei în Palestina (atunci parte a Imperiului Otoman). Scrisoarea publică începe călduros: „Dragă Lordule Rothschild, îmi face mare plăcere să îți aduc la cunoștință, din partea Guvernului Majestății Sale, următoarea declarație de simpatie cu aspirațiile sioniste ale evreilor, care au fost trimise și aprobate de cabinet.” Misiva se încheie cu: „V-aș fi recunoscător dacă ați aduce această declarație la cunoștința Federației Sioniste.”. Adresantul era Lionel, a treia generație de baroni din familia Rothschild. Bunicul său, Nathan (fiul celui cu același nume trimis la Londra de „patriarhul” Mayer) fusese primul evreu înnobilat și membru al Parlamentului din Westminster. În cinstea altui urmaș al lui, unul din cele mai mari bulevarde din fosta capitală Tel Aviv se numește Bulevardul Rothschild.
Un descendent mai discret al familiei, Guy de Rothschild, a fost și președinte al Băncii Centrale a Franței. Cele cinci ramuri ale familiei aveau în secolul XIX, de 9 ori capitalul Băncii Naționale a Franței. Influența familiei asupra presei a fost preponderent prin intermediari. Totuși, în 1889, Edmond Rothschild a cumpărat ziarul Le Figaro, iar revista The Economist e deținută și acum de aceeași corporație. O seamă de bancheri, cum ar fi Warburg, au început ca agenți ai lor sau au funcționat ca reprezentanți pe anumite piețe, mai ales pe cea americană.
Căile ferate și canalele erau marile investiții ale secolului XIX. Franța încheie un contract uriaș cu banca Rothschild pentru construcția unei linii feroviare, concesionată pe 40 de ani. O serie de accidente la acea linie a produs mare emoție populară și a adus numele în atenția publicului. A fost o lecție importantă pentru clan, care ieșea cu acea ocazie din culise în luminile reflectoarelor – căci lucrările de infrastructură se vedeau, spre deosebire de împrumuturile guvernamentale. (Scandalul a avut un echivalent la noi în epocă, prin afacerea Strousberg, tot o concesiune feroviară acuzată de mare corupție.) Numele începe să fie insistent folosit în editoriale, în dezbateri parlamentare pentru a acuza de corupție politicieni, în literatură. (Balzac și Heine au beneficiat de acest patronaj, alții i-au invocat în scop polemic.) Ulterior, familia a făcut tot posibilul să se retragă într-o umbră discretă și să opereze prin intermediari.
S-au mutat în investment banking – intermedierea unor mari acțiuni de privatizare, vânzare de active, emitere de acțiuni. Aceasta e ramura cea mai selectă a bankingului, care implică oferirea de consultanță către guverne și companii mari, care caută să adune investitori pentru proiecte majore. (În literatura de specialitate, ar fi a treia categorie de bancă, alături de băncile comerciale și centrale. Printre cele mai cunoscute firme de acest tip de azi sunt Goldman Sachs și Morgan Stanley.) Sunt diverse posibilități de acord – de pildă, bancherul cumpără en gros proiectul și se ocupă să îl revândă cu profit celor interesați să investească. Sau se ocupă de scoaterea pe piață și promovare contra unui comision, urmând să scoată cât mai mult posibil, fără să garanteze un preț emițătorului. Sunt incluse și emiterea de obligațiuni, acțiuni, titluri și instrumente derivate.
În pas cu vremurile, familia înființează primul său fond speculativ în 1969. Apoi urmele i se pierd în legendă și firme cu cotă mai mică de piață. Alții spun că doar în căsuțe poștale offshore și în acționariatul câtorva trusturi bancare. Imposibil de verificat.
Ce trebuie înțeles, e că banii cu acoperire în aur au funcționat în paralel cu sistemul bancar fracționar. Plățile nu se mai făceau în gologani de aur, ci existau bancnote, emise de bănci private. Legarea bancnotelor statului de un metal la un preț fix, elimina capacitatea acelor state de a crea credit. Dar nu lua capacitatea băncilor de a emite mai multe bancnote decât aur în posesie, deci de a risca promisiuni fără acoperire reală. Banca internațională Rothschild funcționa în simbioză cu băncile naționale ale Angliei și Franței, fără a fi deranjată de emisia monetară a acestora. Nathan a intervenit salvator în favoarea băncii Angliei în 1825, apoi în favoarea filialei franceze conduse de James în 1830. Acesta din urmă trata de la egal la egal cu Banca Franței, iar Solomon cu cea a Austriei.
Sistemul dădea o putere mult mai mare finanțiștilor în raport cu economia productivă. În perioade de creștere, bancherii încurajau optimismul producând masă monetară, deci dând credit celor dispuși să investească. Dar în perioade de criză, când considerau că riscul a devenit prea mare, cereau brusc returnarea datoriilor sau plata în aur, ceea ce reducea banii în circulație. Cum sumele emise depășeau de câteva ori cantitatea de aur, era cu neputință stingerea datoriilor fără falimente.
Astfel, bancherii puteau genera crize în mod artificial sau măcar să le anticipeze. Etapă în care, producția era vândută în pierdere, muncitorii erau trimiși în șomaj și active palpabile sau obligațiuni de stat se puteau cumpăra la preț de nimic. Astfel, speculatorii puteau profita atât de creștere, cât și de cădere.
Anglia a impus etalonul aur restului lumii și a modificat arbitrar raportul între cantitatea de aur și bancnotele emise în 1844. Ea dădea tonul reducerii masei monetare de fiecare dată când rezervele sale de aur rămâneau periculos de mici, ceea ce crea crize pe tot continentul. Măsura creșterii dobânzilor substituia de acum vechea metodă a modificării procentului de aur din monedă.
Sistemul creat de Banca Angliei prin reglementarea din 1844 asigura o acoperire integrală în aur (deținut de ea) a bancnotelor noi emise, dar nu și pentru depozitele bancare și împrumuturi. Acestea creșteau în ritm alert în perioade de boom, cu falsa pretenție că ar fi acoperite în aur. Un truc ce încuraja riscul cu consecințe grave ulterioare.
Aurul e, prin excelență, o monedă internațională, care forțează toate națiunile să se supună aceleiași măsuri. Trei țări (SUA, Marea Britanie și Franța) au beneficiat în mod deosebit de circumstanțele neprevăzute ale descoperirii de aur în California și Australia. Care doar într-un deceniu de la mijlocul veacului XIX au crescut de 6-7 ori cantitatea de aur disponibil și rapid transformat în monede. Această împrejurare irepetabilă a anulat temporar constrângerile curente ale metalului prețios și a încurajat adoptarea pe scară largă a etalonului.
Dar, paradoxal, în vremea etalonului aur, metalul în sine a dispărut de la vedere, din circulația efectivă, înlocuit de bancnote și acumulat în seifurile bancherilor. Aceștia aveau astfel toată puterea de a dicta, deținând „valoarea ultimă”, pe care se sprijinea sistemul. Deși, în realitate, nici aurul nu e decât printr-o convenție socială o valoare, la fel cum e și bancnota. Ceea ce produce valoare economică e doar munca inteligent organizată, dar aceasta se devaloriza, era plătită tot mai prost în epocă, pe măsură ce metalul pe care era greu să mai pui mâna era tot mai idolatrizat. Pentru prima dată în istorie, devenea posibilă monopolizarea banilor prin acumularea de aur.
Când aveau probleme interne (războaie, recolte proaste, calamități) țările făceau deficite și erau forțate să achite în aur plățile externe. Ceea ce le reducea acoperirea monedei proprii și le obliga la restrângeri ale creditării, lucru care precipita recesiunile periodice tocmai când ar fi fost nevoie să intervină. Ele erau formal independente, dar legate prin firul de aur, deci sensibile la cererile (de natură politică sau economică) din afară.
Marele truc al etalonului aur era pretenția că e un mecanism independent de voința omului, că e stabil și legat de ceva material, peste care nu se poate trece. În fapt, aurul era doar diversiunea sistemului, o falsă valoare simbolică, spre care ochii și mințile se concentrau hipnotic. Și cu justificarea căreia se luau cele mai crude măsuri de expropriere și trimitere în șomaj. În realitate, deciziile de a crește sau descrește cantitatea de bancnote cu presupusă acoperire în aur și decizia de a acorda sau nu credite care să fie returnate cu dobândă în echivalentul metalului respectiv, erau luate de o mână de oameni. Aceiași care decideau tot arbitrar și nivelul dobânzilor. Nu erau date ce rezultau matematic din existența metalului galben pe fața pământului. Acel grup restrâns de bancheri nici nu cultiva pământul, nici nu producea mărfuri în fabrici, dar dirija cu o baghetă magică întreaga activitate economică și politicile statelor. Dacă am face un pas în spate, să contemplăm priveliștea, am constata că averile lor – deși gigantice – nu depășeau 1% din PIB-ul țării unde activau. Dar cu acea pârghie mică mișcau întregul angrenaj, impunându-și voința asupra tuturor. Industriașii, salariații lor, fermierii deveneau total dependenți de magia acelora care hotărau când să încurajeze euforia creșterii și când să deschidă dușul rece al deflației.
Proprietăți funciare, care aparținuseră de secole, dacă nu de milenii, unor popoare, deveneau mărfuri vandabile și ipotecabile. Invariabil, ajungeau în mâna arendașilor și a creditorilor, care profitau de ritmul de multiplicare al dobânzii. Care la rândul ei întotdeauna devansează pe termen lung ritmul de creștere al populației, al productivității și inovației. Pe termen scurt și mediu, poți avea o idee de afaceri care să acopere fără efort dobânda, pe termen lung, progresia ei geometrică duce inevitabil la faliment sau dependență. Se întâmpla la fel atât în lumea nouă, cât și pe bătrânul continent.
În 1833, bancnotele emise de Banca Angliei au devenit mijloace legale de plată iar în 1844 aceeași instituție primește monopolul de a emite bancnote pe teritoriul țării, Monopol imitat în Franța în 1848. Apar state naționale noi (unificarea Italiei, României, Germaniei) – toate își stabilesc o bancă centrală care emite bani cu acoperire în aur. (Lucru care e spus cu mândrie mereu despre leul românesc pe vremea monarhiei, uitându-se că e și perioada care va culmina cu răscoala țăranilor de la 1907.)
Tehnic, sistemul internațional al etalonului aur a funcționat în perioada din 1873, până în preajma primului război mondial, în 1914, deloc lipsită de turbulențe și crize bancare. (Toate țările au sistat convertibilitatea imediat ce s-a anunțat războiul, trecând la barter, bani fiduciari și transfer de metal fizic, deci standardul nu a trecut nici acest test al șocului extern.) Într-o formă parțială a mai revenit în interbelic, răpus rapid de marea criză. (Vom mai discuta în detaliu cu altă ocazie despre sistemul dolarului cu valoare fixă în aur, din cele două decenii postbelice.) În 1873 SUA și Germania trec la etalonul aur (de la un sistem bimetalic, cu argint), urmate de o mulțime de țări, inclusiv Țările Române, Imperiul Otoman, Imperiul Țarist.
Departe de a asigura concurența liberă promovată de liberali, etalonul garanta concentrarea avuției în tot mai puține mâini în multe domenii. E o formă pură de capitalism în favoarea creditorului, căci înțelege oricine chiar sensul popular al expresiei „a plăti în aur”, adică a plăti scump. Numărul băncilor din Regatul Unit scade pe durata etalonului aur de la 755 la 17. Acoperirea nu garanta nici siguranța economiilor, căci băncile dădeau pur și simplu faliment, lăsând deponenții fără agoniseli. Dar nu garanta nici stabilitatea prețurilor, care au scăzut constant în acea perioadă.
Prețurile scădeau, iar dobânzile creșteau și îmbunătățirea de productivitate nu făcea decât să afunde fermierii într-o criză de supra-producție, care ducea prețurile și mai jos. Rând pe rând, au ajuns îndatorați vechii latifundiari din Europa, care își ipotecau moșiile, acaparate de arendași. Țăranii scoși formal din iobăgie, intrau sub o strânsoare și mai nemiloasă a relațiilor bănești. Fenomenul se regăsea și în America, unde cowboy-ii din „țara celor liberi” ajunseseră aproape toți să muncească pentru alții de la care se împrumutau în pierdere de la an la an cu dobânzi și de 100% pe an la o monedă fără inflație. Când nu mai puteau ține pasul, puneau lacătul pe ușă, predau ferma și plecau la oraș să se facă muncitori.
După ce SUA a trecut și oficial la etalonul aur în 1873, numărul fermierilor care au devenit doar lucrători pe pământul pe care îl avuseseră în proprietate a crescut după cum urmează: 25% în 1880, 38% în 1910, pentru a ajunge la 50% în Iowa în 1935 și 70% pentru statele sudiste în miezul Marii Depresiuni. Pentru că a insistat să se întoarcă și după primul război mondial la etalonul aur, America a trecut prin faimoasa depresiune cu șomaj prelungit în masă, care a produs efecte în lanț pe glob. (Nu era singura cauză a fenomenului, asupra căruia vom mai reveni.) Între cei care se ocupau cu împrumuturile către fermieri erau și frații Lehman, care au făcut 20 de ani afaceri în sud, înainte de a se muta la New York pentru a fonda faimoasa bancă, răpusă abia de criza din 2008.
Situația era reprodusă în oglindă și la noi, într-o perioadă care a culminat cu răscoala de la 1907, pornită de țăranii din Satul Flămânzi (județul Botoșani), de pe „Fisherland”, moșia cât un județ a lui Mochi Fisher. Situația nu era diferită nici în Transilvania, în Ungaria după revoluția pașoptistă a lui Kosuth Lajos, în Imperiul Țarist. Peste tot, clasa țărănească era în capcana împrumuturilor și la limita subzistenței.
Bibliografie:
Niall Ferguson: „Casa Rothschild. Profeții banilor”
E. Michael Jones: „Metalul sterp. Conflictul dintre camătă și muncă în istoria capitalismului”
(înapoi la cuprinsul serialului)
Victor Grigore
