evadare.ro

Primul comunist. Geneza credinței marxiste

(Episodul 5 al serialului Sursele globalismului)

Comunismul a fost prima variantă închegată a globalismului. Motiv pentru care Karl Marx merită cele 2, 3-4 episoade, 🙂 pe care îmi propun să i le dedic. Se vorbește mult despre „neo-marxism”, „sexo-marxism”, de multe ori în totală necunoștință de cauză. Aici încercăm să cunoaștem și să înțelegem – fără ură, fără clișee și prejudecăți ale altora.

Întrucât încerc să urmez parțial cronologia istorică, evit deocamdată referirile la numeroasele dezvoltări ulterioare ale marxismului și la consecințele aplicării comunismului. Ideea e să cunoaștem împreună cum și-a format Marx sistemul, nu ce a urmat după. Chiar și pentru asta, e nevoie să știm ce a fost înainte, ce idei și personalități l-au influențat sau provocat să riposteze. Episodul de față e mai mult despre context. Pentru Marx, după 24 de ani, așteptați episoadele următoare. 🙂 Mă interesează mai puțin corectitudinea politică, pe cât mă interesează corectitudinea istorică.

versiunea oficială

Istoria rescrisă de globaliști sună așa: Karl Marx a fost un filosof german, economist și sociolog, care a propus un sistem alternativ la capitalism, numit comunism. El a studiat economia, sensibilizat de condițiile grele ale muncitorilor din veacul al XIX-lea, și a dorit să îndrepte inegalitățile existente între bogați și săraci. Sistemul propus de el a eșuat din varii motive: fie a fost aplicat unde nu trebuia, fie a încăput pe mâna unor dictatori demenți, sau natura umană nu a fost capabilă să aplice o idee generoasă. În mare: o idee bună, aplicată greșit.

Pe fundal, se pot auzi și îndemnurile personajului din Împărat și proletar:

„Zdrobiți orânduiala, cea crudă și nedreaptă,
Ce lumea o împarte în mizeri și bogați!
Atunci când după moarte răsplată nu v-aşteaptă,
Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,
Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi!

Personajele reale

Personajul lui Eminescu e o frumoasă ficțiune și nu reprezintă neapărat convingerile autorului. În schimb, dacă ar fi să ecranizez povestea lui Marx, aș începe cu o scenă petrecută aievea. În Duminica Floriilor anului 1841, cetățenii liniștitului Bonn erau scandalizați de doi tineri zurbagii, care parodiau intrarea Domnului în Ierusalim („pe mânzul asinei”). Cei doi erau: Karl Marx, de 23 de ani, și profesorul său de filosofie, Bruno Bauer. Unii spun că ar fi călărit măgărușii, alții că i-au înhămat la o cotigă; alții povestesc de scandalul pe care îl făcuseră la beție într-o biserică. Cert e că scena de blasfemie a celor doi teribiliști a produs suficientă consternare, încât să se lase cu concedierea lui Bauer de la Universitate.

Ambiția de a juca rolul de mântuitor al maselor va rămâne cu Marx toată viața. Dar prietenia dintre cei doi a mai durat doi ani, timp în care își propuseseră să fondeze o revistă provocatoare de filosofie intitulată Arhivele ateiste. Pentru a înțelege devenirea lui Marx până în acest punct și mai ales după, e necesar un pas în spate, părăsindu-l momentan pe personajul nostru.

Comunismul creștin

Secolul XIX era frământat de probleme sociale, religioase și etnice. Lumea ce se năștea după prima Revoluție Industrială, pornită de englezi, era tot mai stratificată. Nu era nevoie de Marx, ca oamenii să își dea seama de inegalitățile economice, ba chiar unii să încerce să le îndrepte în diverse moduri. Problema proprietății se pusese din antichitate.

Creștinismul, o „împărăție care nu este din lumea aceasta”, adusese o raportare diferită la cele materiale. Nu îi putem analiza acum fațetele, dar ele variau de la „vinde averea ta, împarte-o săracilor, și urmează-Mi Mie” (chemare ascultată de asceți de-a lungul secolelor), la a „nu râvni la bunul aproapelui tău”. Tot creștinismul cerea să nu îți îngropi talantul, îndemn care va naște strălucitoare civilizații, catedrale, imperii și universități în umbra mănăstirilor, sau „etica protestantă” a muncii. (Cum o va denumi ulterior Max Weber.)

Unii din primii creștini au trăit în cumunități cu proprietate comună, așteptând cu înfrigurare a doua venire în chiar timpul vieții lor. Apoi lucrurile s-au „normalizat” vreme de un mileniu. Ideea radicală a unui creștinism, care să stârnească o revoluție lumească nu mai avea să revină decât în sectele milenariste, ca aberație (măcar cantitativă, dacă nu vrem să ne pronunțăm pe fond). Sectele gnostice, catharii și anabaptiștii sunt fenomene interesante în sine (inclusiv pentru mistica globalistă actuală), deci poate le abordăm cu altă ocazie. Pentru subiectul nostru, ajunge să amintim un singur personaj, pomenit inclusiv de Marx.

În 1524, Thomas Muntzer, un teolog luteran, își constituie o armată țărănească de adepți, pregătiți pentru Apocalipsă. Oastea lui Muntzer mărșăluia cu un drapel alb, cu un curcubeu desenat. În cetatea pe care o cucerește, pradă mănăstirile, ucide călugării, distruge icoanele și dictează folosirea în comun a proprietății. După arestare, va recunoaște sub tortură intențiile răscoalei: „toată proprietatea să fie comună, iar distribuția să se facă după nevoile fiecăruia” (sună aproape identic cu schița pe care Marx o va face comunismului în Manifest).

Socialismul aristocratic

Fără a ajunge la astfel de cote extreme, grija pentru săraci se va regăsi constant în lumea creștină. Inclusiv în sânul aristocrației, ceea ce strică narațiunea romanțată marxistă. Socialismul începea să apară în Anglia și Franța, fie ca mișcare sindicalistă fie ca experiment utopic, ca falansterele lui Fourier.

Ideile pe care astăzi le-am considera de stânga înfloreau însă și în rândul conservatorilor. Edmund Burke, scoțianul Thomas Carlyle sau misticul catolic francez Joseph de Maistre insistau pe situația claselor sărace, dar nu cu intenția de a porni o revoluție ci, dimpotrivă, pentru a împiedica revărsarea de violență a Revoluției Franceze și a asigura stabilitatea societății.

În acest gen de conservatorism îl putem încadra și pe Mihai Eminescu, a cărui dragoste pentru țăran se îmbina cu admirația pentru elita boierilor pământeni. Tradiționaliștii vedeau relații de tip patriarhal într-o ierarhie a societății, nu care să asuprească, ci să ridice media societății cu ajutorul unor modele. Progresul vizat era în primul rând de ordin moral, prin încadrarea într-o societate, dusă mai departe de salturile unor naturi excepțional înzestrate (de unde tema eminesciană a geniului). Istoria era proiectată în contextul timpului sacru, prin destin și rânduieli, iar componenta materială era doar secundară în raport cu natura umană, eternă în toate epocile, dincolo de tehnică.

Firește, până la consolidarea unui curent socialist de sine stătător, liberalismul burghez a ocupat partea stângă a scenei politice, cu variate proiecte de schimbare a societății, mai mult sau mai puțin radicale. De la cele mai revoluționare solicitări de drepturi civile și reduceri de privilegii aristocratice aveau să se revendice viitorii adepți ai stângii.

„primul comunist din Germania”

Acest titlu nu îi aparține lui Karl Marx, ci unuia din primii săi mentori, Moses Hess, cel care i-a convertit la socialism nu doar pe Marx, dar și pe Engels, Bakunin și Proudhon. Deși născut în Germania, Hess trăise în Franța, unde intrase în contact cu ideile revoluționare. Din marea Revoluție de la 1789, cel mai mult îl impresionase (pe el și pe Marx, ulterior) Babeuf, „cel mai comunist” dintre răsculații francezi, care considera „proprietatea privată rădăcina răului”.

Moses Hess aduce cărțile incendiare al lui Saint Simon în Germania și începe să predice ideea abolirii proprietății. Tot prin intermediul lui, Marx va intra în posesia unei idei cheie: lupta de clasă, pe care recunoștea că a preluat-o de la istoricul Henry Thierry, fost secretar al lui Saint Simon. Interesant că Marx, deși foarte interesat de istorie, nu va folosi relatările progresistului Jules Michelet, ci pe ale lui Thierry, care avea vederi mai aproape de liberalismul clasic, și care vedea lupta de clasă îmbinată cu lupta națională.

Înainte de a se întâlni fizic, Marx îl cunoscuse pe Hess prin articole și prin lucrarea acestuia din 1837 „Istoria sacră a omenirii”, prima carte socialistă apărută în Germania. Încă de aici se văd punctele, care îi vor apropia și separa, într-o relație care rămâne una de simpatie reciprocă până la final, în ciuda „împunsăturilor”. Moses Hess era înclinat deja spre misticism și va păstra mereu ideea că socialismul trebuie făcut din considerente morale. În cartea din 1837, Moses Hess scria că evreii au avut o legătură cu Dumnezeu, pe care socialismul o poate repara. La originea acestei rupturi a fost, în opinia lui Hess, Iisus Hristos, care a accentuat dimensiunea spirituală. Ruptura aceasta se accentuează după extinderea rolului proprietății private (o idee, pe marginea căreia Marx va elabora foarte mult, în teoria lui despre rolul burgheziei). Dar ideile lui Saint Simon pot repara această ruptură, în opinia lui, abolind concurența, diviziunea muncii și proprietatea, ca surse ale răului social. (Alte idei, pe care marxismul le va menține până la final, epurate, evident, de intenția religioasă.) Pentru Hess, modelul de societate e oferit de comunitatea evreiască, unde interesul material (individual) e supus celui etic (colectiv).

În mistica socialistă a lui Hess, inspirată de gnosticism, Revoluția Franceză putea fi începutul împăcării sferei materiale cu cea spirituală. Viitorul descris de Moses Hess în 1837 era același cu cel creionat vag și de Marx în opera lui ulterioară: o lume a egalității, cu proprietate în comun și frățietate universală. Doar căile celor doi vor fi divergente: Marx va susține o cale violentă, a luptei de clasă, în timp ce Hess credea că utopia poate fi atinsă pașnic, prin armonizare. Aceste idei pacifiste nu îl opreau însă pe Hess să se implice activ în propaganda revoluționară, pentru care va fi chiar și expulzat din țară.

întâlnirea cu „idolul”

Întâlnirea propriu-zisă se petrece în 1841, și e descrisă în termeni exaltați de Hess într-o scrisoare către un prieten. Pasajul e cu atât mai uimitor, cu cât trebuie să reținem că la acea dată Marx avea doar 24 de ani, nu scrisese nimic „comunist”, încă nu își elaborase sau cel puțin nu își formulase marile teme. Era, mai curând un discipol, învățăcel în ale socialismului. Și totuși, maestrul scrie astfel:

„E cel mai mare, poate singurul filosof adevărat în viață acum… Dr. Marx – acesta e numele idolului meu – e încă foarte tânăr (cel mult 24), și va da lovitura de grație religiei medievale și politicii. Combină profunzimea filosofică cu spiritul cel mai mușcător. Imaginează-ți: Rousseau, Voltaire, Holbach, Lessing, Heine și Hegel – dar nu aruncați laolaltă, ci îmbinați într-o singură personalitate – și îl ai pe Dr Marx.”
(Hess, citat de Isaiah Berlin în Contra curentului, p.228)

Moses Hess contribuise la lansarea unei reviste de stânga în Kohln, la care îi va aduce pe Bruno Bauer, Karl Marx, Friedrich Engels, între alții. Tot el l-a convins pe Engels să se mute la Manchester, cu afaceri ale bogatului său tată, pentru a studia la fața locului proletariatul englez, din prima țară industrializată a lumii. De altfel, stipendiile „exploatatorului” Engels, cu ale sale filaturi de stofe englezești, unele moșteniri și remitențe de la rudele soției lui Marx (unii bancheri, alții fondatori ai companiei Philips) vor fi principalele surse de venit pentru toată viața cuplului intelectual Marx și Engels. Pe Engels, Hess îl va coopta și la o altă revistă, despre care se va spune ironic că „făcea adepți peste tot, mai puțin printre muncitori”.

În anii următori, Hess și Marx vor evolua pe direcții tot mai diferite – primul, spre naționalism și mistică, iar celălalt, spre materialism și determinism istoric. În acei ani ai convertirii la comunism, Marx nu citise niciun economist, nu se aplecase „științific” asupra sociologiei și mecanismelor capitalismului, pentru a-și deduce „rațional” doctrina. Acestea vor veni abia în anii următori, când va studia pentru a-și susține o convingere deja formată. A fost o convertire la fel de sentimentală ca orice convertire religioasă.

Marx și Engels aveau să îl ironizeze în scrieri ulterioare, incluzându-l în rândul „idealiștilor germani”, dar fără a-l taxa la fel de mușcător ca pe alți rivali ideologici. Hess, în schimb, îi va păstra mereu o sinceră admirație lui Marx. Chiar o sfială, față de cel care căpătase între timp aura unui „om de știință”. Mai mult, ei se vor regăsi în 1867 în Prima Internațională Comunistă, unde Hess chiar ia apărarea grupării marxiste în fața grupării anarhiste a lui Proudhon și Bakunin. Cu toate că, la acea dată, Hess era de ani buni convertit la naționalism și la tradiționalismul religios.

Foto: Moses Hess și Karl Marx. Pe fundal, afișul oficial al Congresului de la Basel al Internaționalei I Comuniste („Asociația Muncitorilor”)

părintele sionismului

În 1920, Winston Churchill publica un articol rămas celebru: „Sionism vs bolșevism, o bătălie pentru sufletul evreiesc”. Viitorul prim ministru britanic pleda cu înflăcărare pentru înființarea unui stat evreiesc sub protecția Coroanei în Palestina proaspăt ocupată de englezi, „care ar fi în interesul Imperiului Britanic”. Churchill susținea atunci că evreii sunt poporul „cel mai remarcabil apărut vreodată în lume” și că își împart simpatiile în trei direcții: cei loiali națiunilor gazdă, adepții internaționalismului bolșevic și susținătorii noii idei a naționalismului israelian. După ce trece în revistă rolul, pe care îl consideră covârșitor, în Revoluția Bolșevică din Rusia (care avea puțin peste doi ani la data aceea și se prelungea într-un război civil), Churchill subliniază ostilitatea cu care internaționalistul Troțki s-a opus sionismului, care îi strica planul „unui stat mondial comunist sub dominație evreiască”.

Firește, astăzi presa ar denumi „teoria conspirației” și „stereotipuri”, ideile lui Churchill. Nu le comentăm acum. Dar reținem opoziția radicală între cele două ideologii, care e o idee general acceptată. Pe care Churchill o exprima foarte patetic, în limbajul incorect politic al epocii, ca opoziție epică între bine și rău:

„de parcă Evanghelia lui Hristos și evanghelia lui Antihrist ar fi fost hărăzite să își aibă originea în același popor; ca și cum această rasă mistică și misterioasă ar fi fost aleasă pentru manifestările supreme, atât ale divinului, cât și ale diabolicului”.

În cazul lui Moses Hess, o asemenea sfâșiere nu s-a produs. Fără să fie nici înger, nici demon, Hess a reușit să le întruchipeze pe amândouă, devenind și „primul comunist din Germania” (în aprecierea lui Isaiah Berlin) și primul sionist din istorie. Un titlu, pe care i l-a recunoscut indirect Theodor Herzl, apreciat îndeobște ca „părintele mișcării sioniste”. Convertirea e marcată de apariția în 1862 a cărții lui Hess „Roma și Ierusalim”, pe care Herzl o citește cu multă întârziere, exclamând entuziasmat că, dacă ar fi știut de ea la timp, nu ar mai fi scris propria lui carte.

În 1862, geneza ideologiei marxiste era destul de încheiată, nu putem vorbi de influența acestei lucrări asupra liniilor de forță ale gândirii lui Marx. Dar ea e foarte interesantă ca exercițiu de imaginație, pentru o evoluție alternativă a lui Marx și pentru a vedea cum s-au desprins unul de altul cei doi gânditori. Cartea lui Hess mi se pare una fabuloasă sub multe aspecte, așa că am decis să îi aloc un episod separat, ca o paranteză în cronologia formării lui Marx.

Moses Hess pleda pentru recuperarea tradițiilor evreiești și vedea în înființarea unui stat evreiesc împlinirea profețiilor din Vechiul Testament. Religia iudaică era pentru Hess „fundația egalitarianismului și socialismului, pentru că nu recunoaște caste, clase și presupune o unitate a creației. Ea nu permite existența ierarhiei sociale, a feudalismului, e dreaptă și egală, adevărata și cea mai nobilă mișcare socială a vremurilor moderne.” În opinia lui:

„Spiritul sacru, geniul creator al poporului, din care a răsărit viața și învățătura evreiască, l-a părăsit pe Israel, atunci când copiii săi au început să se rușineze de naționalitatea lor.”

Ținta celor mai multe critici ale lui Hess devin progresiștii, modernizatorii, din rândul cărora făcuse parte la modul cel mai radical. Totuși, ideea socială nu îl părăsește în exaltarea noului misticism. Pentru statul visat în 1867 (aproape un secol înainte de înfăptuire), are deopotrivă idei foarte practice, dar și o țintă utopică – a egalității depline. Propune, de pildă, ca oamenii cei mai bogați și influenți ai timpului – Montefiore, Albert Cohn, Rothschild și Fould, să contribuie cu donații pentru înființarea unei Societăți de colonizare a Palestinei. Vede și o mare alianță la nivel geopolitic între Franța, Anglia și Germania, pentru îngrădirea Rusiei.

Modelul de stat visat de Moses Hess cu aproape un secol înaintea istoriei era unul socialist. Lucru, parțial încercat și de primii coloniști. Primul kitbbutz e creat voluntar în 1909, în același an cu orașul Tel Aviv, cu un deceniu înainte de primele kolhozuri, create forțat în Uniunea Sovietică în anii 20 și cu aproape patru decenii înainte de înființarea statului Israel. Chiar și acum, într-o economie capitalistă și foarte competitivă, kibbutzurile dau 40% din producția agricolă a țării.

Cartea lui Moses Hess a făcut senzație cu o serie de profeții realizate ulterior. Cum ar fi: că nu evreii din vestul Europei, ci cei din est vor coloniza malurile Iordanului. (Predicția lui nu se baza pe viitoarea derulare a istoriei, ci pe impresia că esticii au o vitalitate superioară, nedegradată de iluminism și capitalism.) Prezice chiar că evreii emancipați din Germania ar putea suferi cândva „un cataclism, ale cărui dimensiuni încă nu și le pot imagina”.

contextul istoric

Departe de mine gândul de a aplica metoda deterministă a lui Marx, care susține că modul de gândire e rezultatul condiționărilor exterioare, al apartenenței la o clasă, la o epocă. Chiar cele două personaje ale noastre, Marx și Hess, stau mărturie că un mediu și o origine similară pot produce idei deosebite. Ba chiar că ele se pot schimba în timp, ca în cazul lui Hess, spre 180 de grade. Dar înțelegerea lui Marx, și a drumului pe care îl va alege, necesită o punere în context a ceea ce se numea în epocă „problema evreiască”. Marx nu a creat comunismul pentru că era evreu, dar a fost foarte implicat în dezbaterile epocii lui, care l-au obligat să se poziționeze identitar, religios și ideologic.

În toiul Revoluției Franceze, la 1791, regele Ludovic al XVI-lea făcuse o serie de reforme, între care și acordarea de drepturi civile evreilor din Franța. Revoluția s-a prelungit aproape imediat într-un război continental, continuat cu și mai mare aplomb de campaniile lui Napoleon. Tot Napoleon enunțase ideea creării unui stat pentru evrei în Orientul Mijlociu, în timpul expediției sale din Egipt. Urmarea campaniei napoleoniene din Europa, o parte din Prusia, care includea și orașul Bonn, a fost sub stăpânire franceză între 1795 și 1814, când Napoleon e înfrânt la Waterloo de aliați. Scurta perioadă a însemnat că așa numita emancipare politică s-a aplicat și asupra evreilor prusaci, aducând mult entuziasm generației tinere. Și dezamăgirea de rigoare, când o parte din drepturi a fost retrasă, la revenirea sub coroana de Hohenzollern.

Confruntați cu dilema compromisului sau a întoarcerii la statutul anterior, evreii locali au avut opțiuni diferite. Unii au ales asimilarea. Tatăl lui Karl Marx și-a schimbat în aceeași zi și numele și religia, deși era fiu de rabin, iar soția lui provenea dintr-o și mai lungă linie rabinică. A devenit din Hirchel Levi, luteranul Heinrich Marx. Ce i-a povestit fiului despre acest moment, nu știm, biografii susțin că Marx a crescut cu o educație liberală, secularistă. Părinții lui Moses Hess au ales doar o schimbare de nume (asupra căruia fiul va reveni cu emfază), și să fie încă și mai tradiționaliști, ca formă de rezistență.

Schimbările revoluționare din Franța aveau în Germania ecouri sub forma contra-reformei sau a reformelor graduale. Ceea ce Robespierre și Napoleon înfăptuiseră cu armele, Hegel înfăptuia la nivel mental. El gândea o arhitectură a statului, ca o culme a Rațiunii, o etapă în care istoria pășea spre unificarea Spiritului. Statul birocratic prusac devenea din realitate cotidiană, subiect de dezbatere intelectuală între filosofi. Un teren, pe care geniul lui Marx se putea desfășura. Opinia publică avea pe ordinea de zi a secolului XIX tema „emancipării evreilor”, a rolului care urma să fie atribuit acestei minorități în ansamblul politic real sau imaginat.

În interiorul comunității evreiești, dezbaterea era puțin diferită. Evident, nu dacă evreii ar trebui să primească cetățenie într-un stat sau altul. Ci disputa între tradiționalismul religios și progresismul iluminist. Moses Mendelssohn era cel mai faimos exponent al curentului laicizant, progresist. Dar erau numeroși alți gânditori evrei în iluminismul iudaic, care susțineau integrarea (fără asimilare totală) prin modernizarea concepțiilor și obiceiurilor, prin supunerea tradiției unei judecăți critice a rațiunii.

milenarismul iudaic

Mișcările de sens contrar Iluminismului apusean, tindeau să apară în răsăritul Diasporei. Ideea mesianică, împrumutată de creștini de la evrei (în forme moderate sau paroxistice), nu părăsise niciodată adepții celor două religii. Episoadele Thomas Muntzer sau anabaptiștii, avuseseră momente echivalente în spațiul iudaic, mai ales în shabbataism.

Pe la 1648, Shabbatai Zevi (Țvi) s-a declarat mesia, creând o sectă fanatică în jurul lui. Exaltat de misticismul kabbalist din „Zohar”, el învăța nu doar încălcarea legii vechi, dar chiar că păcatele au rolul de a grăbi veacul apocaliptic. Cei mai radicali adepți ai lui apelau chiar la orgii cu presupus rol mistic. Pornit din Imperiul Otoman, mesianismul lui Shabbatai Tzvi s-a răspândit în toată lumea evreiască, inclusiv între unii din cei convertiți la creștinism în Apus. Unii își vindeau casele în iminența vremurilor de pe urmă. A fost un fenomen de masă, o isterie colectivă, cu adepți în aproape toate sinagogile.

Mișcarea falsului profet s-a încheiat lamentabil la nivel popular după convertirea lui la Islam. Dar a continuat să aibă adepți, care îi justificau inclusiv acest act, ca partea unei înțelepciuni de nepătruns. Ecourile mișcării lui Shabbatai Zevi sunt cu atât mai greu de evaluat, cu cât curentele rivale din interiorul iudaismului s-au acuzat reciproc de a fi continuatorii lui, în forme mascate. Pe de o parte, urmașii direcți ai sectei lui Shabbatai din Turcia s-au convertit la Islam, devenind „donmeh” și susținând secularizarea, la fel ca evreii iluminiști din Occident. Pe de alta, ultra-ortodocșii din est nu au scăpat nici ei de această acuză.

Pe la 1740, Baal Shem Tov, născut în Ucraina, pe la izvoarele Prutului, în vecinătatea Bucovinei, relansează mișcarea hasidică (pietistă). Una din grupările ei (Satmar) își are originile în respectiva localitatea românească (atunci în Austro-Ungaria). Hasidismul va fi continuat de rabinul Shenur Zalman, fondatorul Chabad. Această grupare a dat în limba română cuvântul habotnic, țăranii românii fiind uimiți de o atare obsesie pentru reguli vestimentare, culinare și de comportament. „Chabadnicii” au și astăzi o formidabilă influență și capacitate organizatorică. Deși sunt percepuți foarte diferit din exterior. Unii îi socotesc eretici și urmași ai shabattaismului, pentru statutul mesianic pe care l-au acordat în timp unora din rabinii de la vârful organizației. Alții, dimpotrivă, subliniază aplecarea pe care o au spre cooperarea cu evreii nereligioși și cu adepții altor religii.

Putem spune despre Moses Hess că a parcurs în decursul vieții un drum de la iluminism la milenarism. Iar despre Karl Marx, că a sintetizat într-un mod paradoxal cele două mari curente. A dus premisele Secolului Luminilor, până la consecințele cele mai radicale, ale materialismului și ateismului. Dar a creat și o formă laică de milenarism, o credință comunistă, care se dovedește mai durabilă și mai seducătoare decât proiectul practic.

Cum s-a format această concepție, vom vorbi în episoadele următoare, când sper să tratez geneza marxismului de după întâlnirea inițială cu socialismul lui Hess. Episodul următor va fi, însă, o paranteză în această curgere cronologică, pentru a trata separat cartea lui Moses Hess „Roma și Ierusalim”. După cum veți vedea, e o lucrare absolut fascinantă, care ne va ajuta să înțelegem la un alt nivel atât marxismul, cât și globalismul.

(va urma)

evadare.ro
November 25th, 2020
Mai multe despre: carti

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.