Confiscarea suveranismului pe persoană fizică

Valul de popularitate ridicat de Călin Georgescu nu e începutul, ci sfârșitul marilor speranțe, din poate ultima șansă pentru România. Fereastra de oportunitate, care s-a deschis pe 16 martie 2020, odată cu declararea „pandemiei” de guvernele lumii, în sincronizarea unui „pas cadențat”, se închide acum pentru noi. Oportunitatea consta în vălul ce s-a luat de pe ochii multora, care vedeau ieșind pe scenă păpușarii din culise, sau marionetele din multe țări mișcând absurd din membre și guri, sub coordonarea ce trecea anterior doar de „teorie a conspirației”.

Acea stare de marasm i-a făcut pe mulți să își pună întrebări despre alte taine ale lucrurilor ce păreau a merge prost doar din întâmplare. Și să întrevadă perspectiva contrariantă a elitelor ostile. Iar pe mulți să își dorească pur și simplu eliberarea din chingile lor nevăzute. Mulți s-au rupt din vraja hipnotică a televiziunilor, căutând crâmpeie de adevăr pe internet. Unde au găsit un „iarmaroc mare”, cum spunea părintele Cleopa despre lumea minții omenești. Au găsit un vârtej de gânduri cu miez, fleacuri prostești, scandaluri, șocuri emoționale, vulgaritate, dezvăluiri revoltătoare sau îngrijorătoare. Punctul critic s-ar fi atins abia când tot acel șuvoi s-ar fi limpezit în explicații coerente, cu sens, care să lase deoparte balastul irelevant.

între prea devreme și prea târziu

Vechea clasă politică aluneca în irelevanță, la fel și presa care vorbea despre certurile ei între partide de „stânga și dreapta”. În sfârșit, românii  din țară se sincronizau cu Occidentul în discuțiile despre globalism și suveranism, despre valori tradiționale și progres. Iar românii din afară se trezeau la marea problemă a identității și a transformării Vestului. Pe care nu-l mai vedeau doar ca pe un punct fix, idealizat, ci o realitate complexă și în mișcare.

Cu șapte ani în urmă, Referendumul pentru familia normală din 2018, inițiat de un grup civic, prinsese țara nepregătită să îi înțeleagă semnificațiile, fără un partid care să-l susțină sincer. Astfel, fusese aprobat cu 95% de participanți. Dar ratat catastrofal, la cvorum, pentru diversiuni jalnice ale elitelor, prin boicotul deschis al USR și PNL și boicotul mascat al PSD.

Abia acum cred că s-a adunat o masă critică în țară, care să-i înțeleagă miza. Dar pentru cealaltă temă crucială, a migrației, mai e nevoie de câțiva ani, ca să fie conștientizată, când probabil va fi deja prea târziu. Era momentul de cumpănă, când umilințele împingerii României în genunchi, în statutul de colonie a trei imperii, se adunau într-un curent difuz, de orgoliu, având ca ancore credința și onoarea istoriei.

capturarea rezistenței

Și acum… ce avem? În doar două luni, tot acest curent al luptei pentru adevăr și neatârnare a fost preluat pe persoană fizică de un om produs de sistem. Care, după câteva declarații de rebeliune și multă retorică teatral – patriotică, s-a întors la declarații de totală vasalitate către două din cele trei Mari Puteri, ce ne stăpânesc economic, cultural, politic și ideatic. De la o luptă de principii, între două curente de gândire, totul a fost redus la simpatia sau antipatia față de Călin Georgescu.

Alegerile viitoare sunt ca și câștigate de Călin Georgescu, la un scor fără emoții. De fapt, au dreptate cei care spun că nu vom mai avea alegeri, pentru că vom avea un simplu plebiscit pentru persoana lui Georgescu. Adepții lui s-au transformat în suporteri pătimași, care judecă totul doar prin etalonul Georgescu: cine îl laudă e bun, indiferent din ce barcă a sistemului a sărit adineauri. Și cine îl critică e rău, e omul sistemului, indiferent dacă e pe baricadele luptei cu zisul sistem de pe vremea când Georgescu se lăfăia în rândurile lui.

Majoritatea captivată de mitul Eroului Salvator pare blocată în mantra că el e singura șansă. Și, chiar când îți recunoaște argumentele, ripostează mecanic cu aceleași și aceleași întrebări: dar noi cu cine votăm? ce altă soluție avem? care e mai bun decât el?…

imaginea momentului

Ieri s-au aflat în aceeași încăpere cei doi idoli ai lui Călin Georgescu. Personajele către care își trimite toate promisiunile de supunere și admirație nețărmurită. Am comentat pe larg, semnificațiile acelui moment istoric, în care a fost răsplătită crima în masă și Trump a promis să ducă mai departe epurarea etnică a unui popor în folosul sponsorilor lui, poate chiar cu tributul vieților unor soldați americani. O fotografie de la eveniment, cu scena în care președintele SUA îi pune scaunul sub fund lui Netanyahu a făcut înconjurul internetului.

Priviți această imagine. Folosindu-vă imaginația, unde îl vedeți pe Călin Georgescu plasat, dacă ar fi fost și el prezent în încăperea de la Casa Albă? Așa cum îi place să spună, era deja bine informat și pregătit. Pentru că anunțul că America anexează Fâșia Gaza pentru o dezvoltare imobiliară de lux, a fost făcut undeva între marți și miercuri, pe fusul nostru orar. Dar Georgescu deja de duminica precedentă se exprimase laudativ pe subiect, în discuția cu prietena lui de la Realitatea.

Ascultați aceste câteva secunde, în care Călin Georgescu își exprimă admirația pentru cât de inovativă și îndrăzneață e ideea de a le fura unora țara. Așa vorbește un patriot, care simte că popoarele sedentare sunt legate de un pământ al lor, pe care și-l apără? Sau așa vorbește un agent al planificatorilor globali, care dictează: populația aia se mută dincolo, tu iei cota aia de migranți, tu dai gazul, tu livrezi apa pe țeavă, tu produci hrană, tu produci procesoare….

„Sunt bine informat pe ce se întâmplă ulterior. (..) Președintele Trump… ce spune foarte precis… de Groenlanda, de Canada, de Canalul Panama. După aceea, chestiunea cu palestinienii, să fie relocați în zona Egipt sau în zona Iordaniei. Deci toate astea ce ne arată, doamna Alexandrescu? Că politica mare, dinamică, diplomatică, se face prin inovație, se face prin îndrăzneală și se face prin negociere. Dacă n-ai nimic din toate astea, nu exiști. Despre asta este vorba. Ori eu nu am de gând să stau plecat niciodată sub această poveste. Pentru că ar fi o rupere a liniei neamului. Ceea ce nu sunt dispus și nu am să fac niciodată

Bravura patriotardă, cu care își completează până la saturație vorbirea, e simplă retorică. Repet: imaginați-vi-l la fața locului cu cei doi. Ce ar rămâne? Odele despre genialitatea lui Trump sau îmbățoșările de inflexibil de la televizor? Cum credeți că vorbea cu cei de la ONU sau din Clubul de la Roma, de a putut face carieră între ei atâția ani?

servicii secrete

În aceeași emisiune, pe lângă alte vorbe mărețe și planuri fantasmagorice, Călin Georgescu a revenit și la câteva amenințări transmise nici măcar voalat unor capi de servicii secrete. Nu vă lăsați înșelați, acelea sunt răfuieli interne, schimbările de lideri, care se întâmplă la fiecare alternanță de președinți. Le iau locul alții mai ambițioși din eșaloanele următoare, nu e niciodată o luptă „anti-sistem”. (Cum nu a fost nici răfuiala cu Coldea purtată de Anca Alexandrescu, adică a celor de acum, contra celor de ieri.)

Nu știu dacă a remarcat cineva că serviciile secrete par a fi singurul domeniu în care Călin Georgescu are dezvăluiri concrete de făcut. (Cum nu a făcut niciodată din interiorul cercurilor globaliste și din ministerele unde a activat.) Doar de acolo are date precise, pe care spune că le are chiar de la oameni din SRI și SIE. Că în domeniul ăsta Georgescu joacă tare, o dovedește și felul în care i-a atras atenția lui Mihai Răzvan Ungureanu, fost prim-ministru și șef al SIE, să nu-l mai critice în public, rostind numele „Black Cube”, firma creată de un fost șef al Mossad, Meir Dagan.

Avertismentul e cu atât mai bizar, cu cât cei care s-au uitat peste CV-ul fostului premier MRU, au suspectat o posibilă afinitate a acestuia cu serviciile israeliene. Cândva, și el o speranță prezidențială, MRU a condus Centrul pentru Studii Evreiești la Universitatea din Iași, a studiat Hebrew and Jewish Studies la Oxford, a fost premiat de Universitatea Ebraică din Ierusalim, și a primit Bursa „Rothschild-Hanadiv” pentru studii ebraice.

unde-i problema

Călin Georgescu e departe de a fi primul care preia pentru sine o idee, chiar un curent de idei, pe care să le sufoce. Uimitor la el e doar timpul foarte scurt în care a putut face asta, cu ajutorul unei fulgerătoare operațiuni psihologice, un real blitzkrieg asupra minților și inimilor românilor. În doar două luni, a urcat de la o popularitate cvasi-inexistentă, pierdută în marja de eroare a sondajelor de opiniei, la aprobarea din partea unei majorități lejere.

Pentru asta, s-a trecut prin abuzurile succesive ale Curții Constituționale, care a suprimat aparențele democrației pe Dâmbovița. E foarte greu pentru susținătorii săi să accepte că a fost necesar tot acest șir de evenimente șocante și contradictorii, cu un val de atacuri nedrepte, cu gloanțe oarbe, ca trasoarele teroriștilor din decembrie 89, pentru a crea mai lent și mai durabil un personaj public cu mare legitimitate. Dacă s-ar fi făcut totul din butoane, sau lăsând o facilă victorie, venită de nicăieri, nu s-ar mai fi realizat acea „manufacturare a consensului”. Adică obținerea unui consimțământ real din partea alegătorilor și construirea unui lider fără rival, care să poată duce turma „rebelilor” oriunde va fi nevoie.

Mulți nu pot înțelege de ce îl critic pe Călin Georgescu, dacă e „răul mai mic” și dacă sunt adept al ideii naționale. Nu o fac pentru a salva ceva din vechea clasă politică, pe care de mulți ani nu o mai consideram relevantă. Nu o fac nici pentru a susține alți politicieni, și în niciun caz că mi-aș fi dorit eu succesul lui.

O fac pentru că am sentimentul că a făcut o „preluare ostilă” a unui curent, pe care l-a golit de conținut, l-a redus la fraze goale și la o banală dispută electorală între el și alți politruci. Demers al cărui punct final nu mai e trezirea și eliberarea națională, ci câștigarea unor alegeri, pentru a se perpetua vasalitatea pe axa Washington-Ierusalim, cu mici burzuluieli spre Bruxelles. Înlocuirea populației românești nu se va opri, cenzura asupra istoriei naționale nu se va ridica după instalarea noului președinte la Cotroceni. Dimpotrivă, sunt destul de sigur că se vor intensifica, pentru a dovedi chipurile că luptă cu „adevărații extremiști”.

Nu va fi o revoluție, va fi o Perestroika, de tipul celei pe care și Gorbaciov o promova în sfera de influență a URSS. Dar o perestroikă americană, de tipul celei demarate de Trump, prin lupta cu o parte din mișcarea woke, cu partea trans din LGBT și cu finanțările de propagandă prin USAID. (Ușor, ușor, se lămurește că așa zisa rețea Soros nu era pe persoană fizică, din buzunarul unui filantrop, ci din bugetul de stat.) Iar acum, Elon Musk e noul Soros, alături de Larry Elison de la Oracle și mulți tehno-oligarhi. Mai cool, mai „de dreapta”, mai tehnologizați, mai militarizați.

Nu sunt invidios pe succesul lui Călin Georgescu. Dar am un sentiment de zădărnicie, după un deceniu, în care m-am străduit cum am putut să deschid mințile celor care au avut răbdare să mă asculte. Ba cu o părere, ba cu știri traduse din țările „mai avansate” pe calea „progresismului”, ba cu serialele vaste cât niște cărți despre globalism, comunism, neomarxism, istoricul sistemului bancar… Am sentimentul că acum audiența e saturată, convinsă că știe deja tot ce e de știu de la noul guru al sloganurilor. Și că orice efort mai fac în direcția respectivă, n-are ca efect decât să îi pună scaunul sub fund unui om din sistem, care s-a metamorfozat în om anti-sistem. (Lui și unei pleiade de oportuniști ce-l va urma cu siguranță, întruchipând „schimbarea”.)

precedentele

Donald Trump e cel mai de succes produs media oferit ca opoziție-surogat, „anti-sistem”. El a reușit cel mai bine să sufoce patriotismul american într-un adevărat cult personal. Să îl facă o isterie pro și contra unui om, altfel rudimentar, cu un orizont primitiv, la pragul vulgarității. Adorația pentru el are varianta extremă în secta Q-Anon, care a luat conspirații reale și le-a acoperit cu altele fantasmagorice, puerile, ca să le compromită. (Ceva de genul povestioarelor prostești, pe care le spune frecvent și Georgescu, despre lupul ierbivor și dacii care se hrăneau cu aer și fructe de pădure.) Pentru ca apoi să fie ațipiți în inacțiune cu apelul: „ai încredere în plan”… are un program, care presupune un „șah în 4 dimensiuni”.

La noi au fost multe operațiuni de acest tip, de mai mică amploare, prin care câte un politician s-a înstăpânit peste o idee, pe care a compromis-o. După ele, Ion Iliescu a confiscat ideea de echitate socială, fiind branduit ca „sărac și cinstit”. Emil Constantinescu a confiscat ideea anti-comunismului. Traian Băsescu a moștenit de la el ideea anti-corupției, pe care a călărit-o până a dus-o în derizoriu. Klaus Iohannis a fost vândut alegătorilor ca personaj din afara politicii și chiar din afara românității, după ce imaginea de sine a românilor fusese prăbușită în aproape trei decenii de denigrare, încât să admire și să aprecieze orice e străin doar pentru că e străin.

Au fost și cazuri mai mărunte, cu un succes mărginit. Gabriel Oprea a uzat până la greață sintagma „interesului național”. În timp ce tehnocrați ca Teodor Stolojan, Mugur Isărescu sau Dacian Cioloș au terfelit speranța că un specialist din afara partidelor ar fi soluția.

Dar, de departe, situația cu care se aseamănă cel mai mult ce trăim acum, e ce s-a numit „confiscarea Revoluției” de către Ion Iliescu, după transformarea FSN în partid politic. Paralela are atât de multe puncte de asemănare, încât permiteți-mi să o dezvolt mai pe larg în finalul acestui articol:

confiscarea Revoluției

Un cititor mi-a sugerat comparația cu felul în care Ion Iliescu – denigrat decenii de-a rândul ca „omul rușilor”, „școlit la Moscova”, „agent KGB” – fusese propulsat în conștiința publică încă de la mijlocul anilor 80 chiar de Statele Unite. Care dețineau postul de propagandă Europa liberă, coordonat direct de CIA.

Documente ieșite mult mai târziu la suprafață, arată că în 1979, ambasadorul SUA îl indica pe Ion Iliescu drept posibil succesor pentru Nicolae Ceaușescu. Un raport CIA din 1982, îl descria pe Iliescu drept „strălucit, dinamic și sincer”, indicându-l din nou ca potențial înlocuitor pentru Ceaușescu. Mai multe publicații americane din epocă îl prezentau cu certitudine pe Iliescu drept urmașul natural al lui Ceaușescu. De exemplu, Sunday Times în 1986. Bogdan Herzog a făcut chiar un inventar mai detaliat al promovării lui Iliescu în presa din Occident în anii 80, când apărea pomenit favorabil ba în Time, ba în Der Spiegel.

Cercetătorul timișorean are o teorie mai amplă, prin care contrazice teza promovată de neo-securiștii aliniați la obediența față de actualii stăpâni externi ai României, că Revoluția a fost o lovitură dată de gruparea KGB, în care s-ar include și Iliescu. Dacă am înțeles-o bine, teoria sa e că evenimentele au fost o variantă a revoluțiilor colorate, coordonate de un deep state cu unele coloraturi etnice din SUA. Și că Silviu Brucan ar fi fost coordonatorul local, care l-a selectat pe Iliescu.

Sunt de acord că direcția post-revoluționară probează că țara a mers spre Vest nu spre Est. Și nu neg partea de conspirație, cu implicarea unor multiple servicii secrete și cercuri de interese. Dar rămân și la convingerea că schimbarea a avut și un autentic asentiment popular, care ne îndreptățește să spunem că în stradă a avut loc o revoluție autentică, în care s-a murit în modul cel mai eroic. Și că acea jertfă merită omagiată, ca parte din istoria națională. Ceea ce ne interesează acum, nu e interminabila discuție „revoluție vs. lovitură de stat”. Ci repetarea frapantă a istoriei.

Așadar, în 1989, avem cu vechi comunist (Ion Iliescu), pe care Occidentul îl alege cu un deceniu în avans să îi fie succesor lui Nicolae Ceaușescu. Cu care și sovieticii lui Gorbaciov sunt de acord să facă reforme de tip Perestroika, de deschidere a cooperării cu Vestul și democratizare limitată. În 2025, avem un vechi globalist (Călin Georgescu), pe care Occidentul îl selectează pentru o nouă etapă a existenței sale, asupra căreia urmează să ne lămurim pe parcurs.

Atât Iliescu cât și Georgescu au fost atacați de aparatul propagandist pro-occidental ca „oamenii rușilor”, porecliți „Iliescu KGB” sau „Kremlin Georgescu”, fără dovezi concludente. (În cazul lui Iliescu, era facultatea făcută la Moscova și legătura cu generalul Militaru, dar în cazul lui Georgescu nu e nimic în direcția respectivă. E un balon de săpun cu TikTok.)

Ambii trec printr-un episod dramatic și cețos, al diversiunii „teroriștilor”, care trag din toate pozițiile, fără să-i nimerească. În cazul lui Georgescu, e vorba de teroriștii de la Curtea Constituțională, care i-au pus o piedică temporară, dar sunt pe cale să se recunoască învinși peste câteva luni. Au mai fost și mascații, care căutau comic mercenari din legiunea străină, ca în filmele cu proști.

Ambii primesc o tribună de pe care să se exprime, inclusiv la televiziunile sistemului, unde nu pot călca alții care sunt cu adevărat „incorecți politic” și calcă peste tabu-uri. În 1989, eroul luptelor din Munții Făgărașului, Ion Gavrilă Ogoranu, nu era primit nici să spună câteva cuvinte pe post la „Televiziunea Română Liberă”, pe ecranul căreia se perindau chiar și nebuni sadea, cu mesaje aiuritoare și isterice. Un anticomunist ca el era oprit la poartă, respins și de directorul instituției, iar în prezent e vânat post-mortem pentru incorectitudine politică.

sparing partners

În chiar zilele Revoluției, în clădirea Comitetului Central, ocupată de bucureșteni, câțiva dinozauri de partid, ca Ilie Verdeț, încercau ridicol să încropească un guvern după fuga lui Ceaușescu. Mi se pare că ei seamănă izbitor cu actualii guvernanți, gen Ciolacu, Bolojan, Nicușor Dan. (Ciucă a demisionat ieri.) Tehnic, ei încă mai au puterea, dar sunt în realitate niște cadavre politice ambulante, zombie sau stafii, care mai sunt lăsate să bântuie câteva luni, până la oficializarea „marii schimbări”. Mă și amuz la ideea că suporterii lui Călin Georgescu își pot imagina că îi văd defectele mânat de dorința de a-i salva pe aceia. Aiurea, ei nu mai pot fi nici resuscitați politic, nici opriți din putrefacție. Sunt acolo doar ca să-l facă pe erou să pară proaspăt.

Scena politică actuală a fost eliberată în aceste două luni, pentru a-l lăsa doar pe Călin Georgescu să evolueze și să mai dea mesajele relevante. Publicul a fost împărțit între cei care-l iubesc și cei care-l detestă.

Despre alegerile din mai 1990, unii au spus că au fost furate de FSN. E posibil și asta la un nivel mai mărunt, local. Dar suportul popular era real, obținut prin manipulare, deci nu mai era nevoie de furt la urne. Altceva mi s-a părut aranjat la acele alegeri. Anume, contracandidații lui Ion Iliescu, parcă aleși anume de securiști ca să-l facă să iasă favorabil în poză. Atât simpaticul Ion Rațiu, cât și încrâncenatul Radu Câmpeanu, erau mult mai bătrâni decât el, și abia întorși de câteva luni sau săptămâni din Occident, unde trăiseră. În ochii alegătorilor, nu doar că nu trecuseră prin aceleași suferințe, aveau un stil bizar de a vorbi, purtau papion rizibil, dar nici nu păreau să înțeleagă realitățile societății ieșite din comunism.

Întrebarea obsedantă la televizor era: „ce ați făcut în ultimii 5 ani?”. Sau li se reproșa direct că „n-au mâncat salam cu soia” și „vor să aducă moșierii înapoi”. Contracandidații erau percepuți ca înstrăinați de țară și reușeau miraculosul efect să-l facă pe comunistul Iliescu să pară patriotic și „dinamic”, plin de energie, convingător în discurs. (Exact cum îl intuise CIA cu un deceniu mai devreme.)

Ei bine…. ce contra-candidat i-a găsit acum sistemul lui Călin Georgescu? Pe impopularul Crin Antonescu, venit tot așa dintr-o vacanță de 10 ani în Occident, pe leafa babană a soției de la Parlamentul European. Românii ar avea uriașe motive să-l deteste pe Crin Antonescu și să-l alunge din fața ochilor, pentru activitatea sa anti-românească, materializată prin legi care pedepsesc exprimarea liberă și impun rescrierea istoriei. Dar Georgescu nu se va referi vreodată la asemenea lucruri grele.

În schimb, Crin va fi lesne făcut KO în dezbateri cu întrebări despre ce-a făcut în ultimii 10 ani. Fostul rocker, acum buhăit și stereotip, e un gerontocrat veștejit înainte de vreme. Coaliția îl aduce în ring, ca în bancul cu gloaba dusă la târg de proprietar ca s-o facă de râs. Geamănul lui, Mickey Mouse Ponta, e și mai penibil cum încearcă să se revopsească în patriot, care se trage în poză cu Trump, repetându-i sloganul.

Și nu sunt departe nici Nicușor cu Lasconi, care se anulează reciproc în postura celor care n-au aflat că la Washington s-a schimbat macazul soroșismului. Puterea îi oferă lui Călin Georgescu doar „sparing partners”, amatori cu care să boxeze spre deliciul fanilor, nu concurenți cu șanse.

Iar Iohannis, în rolul „fostului dictator”, e ținut în geam la Cotroceni, cum a fost Ceaușescu ținut nu se știe unde cu siguranță între momentul îmbarcării în elicopter, la ora 12 pe 22 decembrie, până în 25 – când e ucis ritualic în sfânta zi a Crăciunului, în unitatea militară din Târgoviște. Deși era capturat deja, populația a fost ținută în tensiune cu o puzderie de zvonuri și suspans artificial. Mai mult decât toți, Klaus Iohannis e un cadavru politic păstrat în frigiderul de la Cotroceni, de unde trebuie că i se pregătește o evacuare spectaculoasă undeva în preajma Paștelui. (Totuși, sper să aleagă altă zi de data asta.)

transformarea FSN

Dar momentul concret cu care seamănă cel mai mult ce trăim acum, e cel în care FSN a fost transformat în partid politic. A fost o manevră atât de subtilă, încât în epocă s-a vorbit de „confiscarea revoluției”. Dar generațiile de azi nici nu mai au habar că a fost și ce a fost. Concret, în acele zile, doar Ceaușescu susținuse public teza loviturii de stat. Restul populației era convinsă că a participat ea însăși la o revoluție, trăită cu mare speranță. „Demitizările” cred că au apărut abia la un an după…

Și din acea revoluție, Iliescu și ai lui susțineau că sunt emanați, și s-au organizat inițial într-o structură revoluționară numită Frontul Salvării Naționale. Acela a început să legifereze, prin decrete citite la televizor, ca un comitet revoluționar. Și a dat încă din primul comunicat de veste țării că se vor ține alegeri libere. Și au început să se înființeze partide numeroase. Doar feseniștii nu-și făceau partid. Pentru că structura lor reprezenta deja statul, ținea loc și de guvern și de parlament și de președinție, dădea ordine armatei, poliției, în ideea că e vocea temporară a poporului. Și se înțelegea că FSN va organiza alegeri, după care se va dizolva în luna mai, lăsând locul noilor partide alese prin vot.

Dar pe 6 februarie 1990, FSN a anunțat că se transformă în partid politic. Adică înlocuia vechiul partid-stat, PCR, cu un nou partid-stat, care concura în alegerile pe care le organiza, având în subordine toate instituțiile țării și monopolul presei. Iliescu a spus atunci că ar fi fost nefiresc ca participanții la revoluție să nu fie lăsați să concureze. Dar nu asta era problema, ci confiscarea evenimentului istoric de către un grupuscul ieșit din vechiul regim. Care, ulterior, au deturnat o revoluție anti-comunistă, într-o demolare controlată, restrânsă la familia dictatorului și câțiva comuniști de rang înalt.

Organizația foștilor comuniști, cu Iliescu port-drapel și fiul de comunist Petre Roman, ca poster atrăgător, captura printr-un act birocratic întreg fenomenul revoluționar anti-comunist. Care nu era mai puțin complex decât cel anti-globalist de acum. FSN devenea proprietara Revoluției, iar cei care fuseseră chiar anti-comuniști, unii trecuți prin temnițe politice 17 sau chiar 26 de ani, deveneau ilegitimi, dacă se opuneau acestei privatizări.