A sărbătorit Mântuitorul Hanuka, la fel ca politicienii români și de pe glob?
În decurs de o săptămână, deputatul Silviu Vexler și-a văzut trecută prin Senat și Camera Deputaților legea pe care președintele Nicușor Dan refuzase să o promulge, după ce o semnalase CCR, ca neconstituțională. Același parlamentar a oferit, la două zile distanță, și două imagini emblematice, care fac internetul să vuiască.
Într-o filmare, Vexler rupe poza lui Mihai Eminescu și a altor uriașe personalități ale culturii române. Afișul era un colaj, lipit de parlamentarii de opoziție pe tribună, pentru a semnala doar unul din pericolele aduse de noua lege. Respectiv, că ar putea fi interzise numele de străzi și instituții, date în onoarea unor figuri istorice.
Mai mult, ai putea fi băgat și la închisoare dacă citezi din unii precum cei din acel colaj foto: Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Mircea Eliade, Octavian Goga, Nicolae Iorga, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Paulescu, Ioan Slavici, AD Xenopol.
A doua, e o filmare din Timișoara, de la deschiderea sinagogii din Cetate, unde Silviu Vexler aprinde luminile de Hanuka împreună cu șeful PSD, Sorin Grindeanu, și șeful USR, Dominic Samuel Fritz. La aceasta din urmă vreau să mă refer mai în detaliu, chiar dacă e eclipsată de prima.
Din cuprinsul acestui articol:
- Eminescu și istoria, în vâltoarea demitizării
- ce e Hanuka?
- Apare în Noul Testament?
- Politruci vestiți la acest ritual
ruperea filmului
Simbolismul primei filmări, ruperea pozei lui Eminescu, e ușor de descifrat. Pentru mulți români, poetul național are un statut sacrosanct. E parte din mitologia națională, pe un piedestal aparte față de restul scriitorilor. Efigia lui are ceva iconografic pentru cei care simt românește.
Lucru pe care au încercat să îl schimbe (deocamdată cu un succes limitat) demitizatorii – iconoclaștii ultimelor decenii, adepți ai îndepărtării acestei aure. Ei considerau excesive emoția față de destinul omului Eminescu sau față de opera sa atinsă de geniu.
Demersul lor nu venea din considerente de puritanism religios, pentru a ne apăra să nu cădem în idolatrie. Dimpotrivă, demitizatorii dădeau atacul la Eminescu în contextul mai larg al demolării și altor piloni identitari și culturali. Iar susținătorii „umanizării”, relativizării, chiar batjocoririi lui Eminescu erau deseori și între cei care savurau bășcălia și la adresa credințelor și practicilor creștine.
Altfel spus, ei propuneau prin demitizare o așa zisă „modernizare”, caracterizată prin secularizare, dezinhibare totală în tratarea zeflemitoare a reperelor religioase, istorice sau culturale. Totul putea fi pus în discuție, în numele libertății unei „societăți deschise”. Orice gest scandalos era justificat ca opțiune individuală, peste care orice autoritate e doar relativă. Mai mult, demersul sistematic era ambalat chiar ca act anti-comunist (înțelegându-se prin asta, de fapt, naționalismul din ultimul deceniu al lui Ceaușescu). Vasăzică, demolarea mitologiei naționale, părea un act „democratic”, din moment ce era opus „protocronismului” unei vechi dictaturi.
Putem să îi găsim o paralelă în gestul făcut de răposata cântăreață irlandeză Sinead O’Conor, când a rupt poza papei la un concert la Dublin. Era un gest inflamator, în contextul luptelor seculare între catolici și protestanți. (Nefericita artistă, zguduită de o depresie prelungită, a avut ulterior și o etapă de convertire la islam, după faza convingerilor progresiste.)
Oricine poate vedea aroganța și satisfacția cu care tânărul Vexler, cu gușa gonflată, de parlamentar bine hrănit de contribuabili, rupe zâmbind pozele. E un gest de sfidare și de provocare: o demonstrație de forță a puterii, cuiva care a obținut în ultima jumătate de an de patru ori trecerea acelei absurde legi prin camerele legislativului. Scopul e să producă în societate tocmai replici vulgare sau extremiste, care să justifice necesitatea represiunii. De aceea, reiau apelul de a nu răspunde prin violență verbală sau fizică la asemenea provocări rușinoase.
Nu mai insist asupra aberațiilor din tot acel pachet de legi, pe care le-am tratat pe larg în vastul serial:
Am explicat acolo cât de vechi e acest demers de schimbare a legilor și mentalităților, care durează de peste două, dacă nu chiar peste trei decenii. Și, evident, nu a început cu domnul Vexler, nici nu se va termina cu legile sale. (Cea re-votată săptămâna aceasta era episodul 13 din serial.) Legile respective de combatere a „discriminării, radicalizării sau discursului urii” sunt puse acolo mai demult, pentru a preveni opoziția populară la transformări demografice, de care românii încep să fie conștienți abia vag.
Pentru a înțelege și ce era cu acel colaj de fotografii, rupte de Vexler, vă recomand și episodul 12, în care puteți contempla implicațiile nebunești ale „purificării” întregii culturi române, de la origini până în prezent, după grila legilor de combatere a antisemitismului. Sunt convins că marea majoritate a românilor ar fi uimită de prezența multor nume pe acea listă, care ar cădea sub ghilotina aplicării retroactive a unui concept cu o definiție în continuă schimbare. Aplicată în modul cel mai riguros, grila ar transforma istoria națională și culturală într-un deșert dezolant. Dar ne-ar face campionii mondiali ai purității și progresului.
distrugerea crucilor
Gestul ruperii acelor fotografii vine la două săptămâni după un altul încă și mai simbolic. În preziua sărbătorii de Sfântul Andrei, vandali necunoscuți au tăiat și pângărit crucea sub formă de troiță de la Tâncăbești, pe care au înlocuit-o cu o perie de veceu. Ulterior, au tăiat și o cruce simplă, pusă temporar în loc. Actul de vandalism nu a primit proteste oficiale din partea vreunui cult creștin, nici la nivelul conducerii României, care cu o lună în urmă se adunase mai toată în Catedrala Națională.
Așadar, cei care stătuseră pioși în catedrală, sub crucea aurită de 7 metri de pe turlă, n-au putut recunoaște același simbol al religiei lor într-o cruce de lemn. Au considerat că ea poate fi pângărită, dacă e pusă unde au fost asasinați niște extremiști. Sau au considerat că e mai prudent pentru carierele lor să nu o facă. De parcă, cineva ar spune la vandalizarea unui cimitir evreiesc, că trebuie văzut mai întâi dacă cei de sub pietrele cu steaua lui David erau ireproșabili. Nici vorbă, nimeni nu spune o asemenea aberație. Mai mult, asemenea gesturi reprobabile sunt decodate imediat unanim de presă ca fiind „antisemite”, adică îndreptate împotriva întregii comunități și a întregii religii, nu împotriva persoanelor din gropile în cauză.
Această capacitate de identificare colectivă cu un simbol pare pe cale de dispariție între creștini. Prin contrast, comparați reacțiile musulmanilor la gesturi, la fel de provocatoare și gratuite, ca arderea sau ruperea Coranului prin Danemarca sau Olanda. S-au lăsat cu mitinguri gigantice și asasinate, reacții șocante, pe care mintea noastră de europeni pașnici nici nu le poate înțelege. Evident, le deplânge și le condamnă. Cei ofensați atunci n-au acceptat versiunea provocatorilor că ar fi ars cartea pentru că servește ca bază fundamentaliștilor islamici, implicați în acte de terorism.
E greu de explicat cum simbolul fundamental al creștinismului poate deveni pentru credincioși mai puțin important decât politicul. Distrugerea și batjocorirea unei cruci e un gest satanist, nu de protest politic. În niciun caz, unul de „intrare în normalitate”, așa cum a fost întâmpinat el cu satisfacție de mulți pe internet. Te întrebi, dacă aceia se mai consideră creștini!?
Incapacitatea românilor de azi de a decoda semnificații s-a văzut cu aceeași ocazie și prin felul în care a lipsit și reacția de la nereligioși. Aceia ar fi putut remarca în vandalismul de la Tâncăbești și un atentat la memoria colectivă. Acolo era marcată o crimă a unui regim de dictatură regală (a lui Carol al II-lea). Un regim corupt, care nu avea vreo convingere ideologică, dar căuta să fie acceptat chiar de Germania nazistă, care era atunci cea mai puternică țară a Europei. (Cum e și azi, cu o ideologie diametral opusă.) Chit că era din calcul pragmatic, aceea era orientarea geopolitică a regimului care a comis crimele de la Tâncăbești, ce nu au putut intra în memoria colectivă prin acoperirea de către jumătatea de secol comunistă.
Așadar, chiar de s-ar putea trece peste semnificația religioasă a crucii, tot rămânea problematic demersul de a acoperi crimele regimului Carol al II-lea. Fapt care vine chiar împotriva logicii luptei retroactive cu toate „fascismele”, extremismele și totalitarismele.
fără eroi și morminte
Ziua următoare, de 1 Decembrie 2025, a oferit alt exemplu de absurd al epurării istoriei naționale la nivel simbolic. Președintele republicii a ales să nu mai dea sacoșa de decorații și avansări în grad pentru generali, vedete și personalități de marcă, tradiție cu care ne obișnuiseră predecesorii. Ci să acorde o singură decorație de Ziua Națională: unui veteran de război, de o vârstă cu Marea Unire. E vorba de veteranul de 107 ani, Ion Vasile Banu.
Până și asta a fost contestată de un intelectual, Cătălin Avramescu, fost consilier prezidențial. Scriam atunci că „epurarea trecutului a ajuns la veteranii de război”. Și remarcam că Avramescu reușește performanța să se alinieze și pe narațiunea Kremlinului, care prezintă armata română ca agresoare la recuperarea Basarabiei și Bucovinei, și hitleristă în integralitatea ei. Războaiele noastre ar intra și ele într-un proces de triere, după cea a deținuților politici, pentru a se vedea cât de morale au fost și dacă nu era mai moral să fi ținut partea adversalilor.
Deloc de mirare, peste câteva zile, a apărut și reacția similară de la Maria Zaharova, purtătoarea de cuvânt a MAE Rus. Ocazie cu care, G4 Media nota că „denazificarea” a fost între pretextele invocate la invadarea Ucrainei. Însă purcedea senin să o sprijine cu argumente contra României, într-o serie de articole.
În fine, cu o săptămână în urmă, am putut vedea aceeași formă de epurare a memoriei colective. Veteranului și scriitorului Radu Theodoru, decedat la 101 ani, general de aviație, i s-a refuzat înmormântarea cu onoruri militare, la care legea îi dădea dreptul. De ce? Pentru că fusese terfelit înainte de moarte prin deschiderea unui proces pentru crime de gândire și implicarea într-o aiuritoare tentativă de capturare a puterii printr-o conspirație. Fapt pentru care nu a fost niciodată condamnat, deci era nevinovat în fața legii.
După cum observați, unele teorii ale conspirației te pot aduce după gratii dacă le crezi; pe altele, ți se cere să le crezi, ca să fii de acord cu trimiterea altora după gratii. MApN și-a justificat încălcarea legii prin „apărarea statului de drept”. Parafrazându-l pe JD Vance, acel stat pare atât de fragil, că e pus în pericol și de un om pe năsălie, nu doar de un bătrân centenar încă viu. Cică generalul ar fi avut „atitudini publice antisemite și xenofobe”. (Din nou, acuze pentru care n-a fost niciodată condamnat!) Va fi interesant de văzut ce voievod și ce ostaș din istoria Țărilor Românești va mai putea fi considerat nepătat de „xenofobie” în public. Că doar războaiele alea nu erau în cadru privat și pline de pupături cu străinii.
În fine, scuzați divagațiile, am simțit nevoia să fixez contextul acestei succesiuni de evenimente cu mare încărcătură simbolică. Ideea e următoarea: nici demitizarea culturii, nici a istoriei, nici secularizarea religiei nu sunt fenomene disparate și fără urmări. Și nu sunt atât de pragmatice, pe cât le prezintă demitizatorii.
Așa cum ne învață Mircea Eliade (dacă mai e permisă citarea lui), tărâmul mental nu rămâne niciodată gol de instinctul religios. O mitologie e mereu înlocuită cu alta. Vechile credințe se regăsesc camuflate în manifestările iraționale ale modernității. Chiar acolo unde e pretinsă depășirea „obscurantismului” religios, prin intrarea în „secolul luminilor”, în „raționalitatea” pură a omului modern agnostic sau ateu. Religia suprimată țâșnește în cele mai neașteptate manifestări politice și artistice, în fervoarea progresistă sau totalitaristă, în cultul vedetelor, în așteptarea OZN-urilor, în ocultismul New Age sau masonic, în magia vorbitorilor motivaționali.
Așadar, nu e nimic întâmplător când o mitologie națională și religioasă e înlocuită cu alta, la vârful simbolic al statului. Nici scoaterea istoriei naționale din obiectele fundamentale, pe care se insista în formarea unui viitor adult, nu a lăsat elevii cu mai mult timp liber. Materia a fost rapid înlocuită cu alte obiecte de studiu, ca istoria altora. Dar cu mult înainte, chiar manualele de istorie ajunseseră să arate mult diferit. Dispăreau voievozii și bătăliile lor, dar ceva tot era pus în loc.
ce e Hanuka?
În 2021, am scris un articol explicativ pe acest subiect. E perfect actual, chiar dacă era scris în așa zisa pandemie, când sufeream de pe urma restricțiilor aberante, care ne afectau nu doar în privat, dar și evenimentele religioase și naționale. Atunci remarcam că era primul eveniment public la care participau împreună proaspăt aliații Nicolae Ciucă și Marcel Ciolacu.
Vă invit să-l citiți, pentru că în partea a doua am explicat în detaliu contextul istoric în care a apărut sărbătoarea. Și de ce e mai curând o sărbătoare politică, identitară, a etniei evreiești, decât una religioasă. Nu mai reiau ideile de acolo.
Pe scurt, era vorba de un conflict intern, între două orientări ale lumii evreiești de acum aproape 2.200 de ani. Unii erau cosmopoliți, favorabili „integrării” în Occidentul reprezentat de lumea greacă și de imperiile elenistice din vecinătoate. Ceilalți erau etno-centrici și adepți au unei identități separate din punct de vedere religios și național.
În esență, sărbătoarea de Hanuka marchează victoria acestora din urmă, pe marginea unei bătălii istorice cât se poate de laice. Respectiv, comemorează victoria evreilor în revolta contra Imperiului Seleucid, ocazie cu care au recucerit Ierusalimul.
Este aceasta o sărbătoare religioasă? (așa cum înțelege un creștin religia…) Nu prea. Sau, este, în măsura în care ne putem imagina și transformarea istoriei românilor într-un cult religios. De exemplu, dacă am institui o sărbătoare religioasă în amintirea bătăliei de la Rovine, Vaslui, Posada sau Călugăreni. (Am văzut deja o substituire simbolică „involuntară”, când după tragedia de la Colectiv, numele stației de autobuz „Mărășești” a fost înlocuit cu al acelui club.)
Putem merge chiar mai departe, imaginând că Burebista sau Decebal ar avea un cult similar între români, ca eroi fondatori. (Cei care exagerează în acea direcție sunt ironizați de criticii demitizatori ca „dacopați”. Altfel spus, suferind de o boală, nu mistici.) În acel exemplu, am putea sărbători victoriile lor contra vecinilor din Panonia, respectiv pe cele din 101 contra romanilor. Sau, ulterioara Retragere Aureliană, ca o victorie în numele lor. Sigur, nimeni nu ne-ar putea împiedica să facem asemenea festivități. Mai ciudat ar fi când am reuși să convingem și pe alții să participe la ele.
Mântuitorul și Legea Veche
Știind însă că sărbătoarea de Hanuka marchează un eveniment istoric dinaintea erei noastre, mi-am pus întrebarea din titlu. A participat Domnul nostru, Iisus Hristos, la o astfel de sărbătoare? Răspunsul e puțin ambiguu, de unde și semnul de întrebare.
Știm cu siguranță că a participat la mai multe sărbători și rânduieli evreiești. Instituirea euharistiei la Cina cea de Taină, prin frângerea pâinii și turnarea vinului apostolilor are loc în contextul Paștelui Evreiesc. E o reluare a simbolului ieșirii din robia egipteană, prin ieșirea de sub robia păcatului.
E drept că evenimentul în cauză s-a consumat în clandestinitatea unei locuințe. Dar, contrar celor sugerate de unii care vor „spitale nu catedrale”, Domnul Hristos nu era indiferent față de templu, care atunci era înțeles drept Casa lui Dumnezeu pe pământ. E consemnat că merge în Templu de sărbători, într-un pasaj care sugerează că a îndeplinit și ritul de a citi un pasaj din cărțile lui Moise la împlinirea a 12 ani. (Ceva ce avea să se cheme Bar Mitzvah.)
„Și părinții Lui, în fiecare an, se duceau de sărbătoarea Paștilor, la Ierusalim.
Iar când a fost El de doisprezece ani, s-au suit la Ierusalim, după obiceiul sărbătorii.” (Luca, cap. 2 vs. 41-42)
Evanghelistul Luca ne dă de înțeles că n-a fost doar o formalitate rituală. Ci tânărul Iisus a făcut mai mult decât să citească slovele, a intrat într-un dialog cu cărturarii și i-a uimit cu interpretările date celor citite. E o preînchipuire a propovăduirii ulterioare.
„Iar după trei zile L-au aflat în templu, şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi întrebându-i.
Şi toţi care Îl auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui.
Şi văzându-L, rămaseră uimiţi, iar mama Lui a zis către El: Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa? Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijorați.
Şi El a zis către ei: De ce era să Mă căutați? Oare, nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?” (Luca, cap. 2, vs 46-49)
Imaginea e departe de cea a unui revoluționar, care respinge legea veche sau tradițiile. Lege pe care venise să o împlinească, nu să o dărâme.
Dar cum stau lucrurile cu sărbătoarea de Hanuka? Ea se găsește menționată ca „sărbătoarea reînnoirii templului”. Nu la rigoristul Matei, cel atât de pasionat de genealogii, urcând până la regele David; ci la Ioan, cel mai virulent critic al contemporanilor evrei. E vorba de capitolul 10 al Evangheliei sale:
„Și era atunci la Ierusalim sărbătoarea înnoirii templului; și era iarnă.
Iar Iisus umbla prin templu, în pridvorul lui Solomon.” (Ioan, cap 10, vs 22-23)
Nu ni se spune dacă oficia vreun act de cult, în onorarea acelei sărbători. Doar că era prezent în templu cu acel prilej. La fel de bine avea să fie și, mai apoi, când a răsturnat mesele negustorilor și schimbătorilor de bani din templu. De această dată, versetele imediat următoare ni-L arată într-un conflict aprins cu contestatarii Săi:
„Atunci iudeii L-au împresurat și-I ziceau: „Până când o să scoți sufletul din noi? Dacă tu ești Hristosul, spune-ne-o de-a dreptul!“
Iisus le-a răspuns: „Eu v-am spus, dar voi nu credeți. Lucrurile pe care Eu le fac în numele Tatălui Meu, ele mărturisesc despre Mine.
Dar voi nu credeți, pentru că voi nu sunteți din oile Mele.
Oile Mele glasul Meu îl ascultă, și Eu le cunosc și ele Mă urmează.
Și Eu le dau viață veșnică și ele-n veac nu vor pieri și din mâna Mea nimeni nu le va răpi.Tatăl Meu, Cel ce Mi le-a dat, este mai mare decât toți, și din mâna Tatălui Meu nimeni nu le poate răpi.
Eu și Tatăl Meu una suntem“.
Atunci iudeii au luat iarăși pietre ca să arunce asupra Lui.
Iisus le-a răspuns: „Multe lucruri bune v-am arătat Eu vouă de la Tatăl Meu; pentru care din aceste lucruri aruncați cu pietre asupra Mea?“
Iudeii I-au răspuns: „Nu pentru lucru bun aruncăm noi cu pietre asupra ta, ci pentru blasfemie și pentru că tu, om fiind, te faci pe tine Dumnezeu“. (Ioan, cap 10, vs. 24-33)
Avem astfel sintetizată însăși esența conflictului și sursa rupturii, ce a creat două religii distincte, cu origine comună, dar fundamental antagonice. Acei dintre evrei și restul națiilor, care au mărturisit că Iisus Hristos e Fiul lui Dumnezeu au devenit creștini. Iar cei care au refuzat această credință au ales să aștepte un alt mesia, într-un viitor oarecare, devenind adepții unei religii diferite și de creștinism, dar și de vechea religie a lui Moise. Pentru că iudaismul contemporan, codificat în Talmud, diferă mult față de acel nucleu originar mozaic. După cum diferă de acela și creștinismul, codificat în Evanghelii și în explicațiile Sfinților Părinți.
Abia în acest context putem înțelege chiar aflarea în templu cu acea ocazie (de Hanuka). Nu era deloc pentru a sărbători victoria macabeilor contra seleucizilor. Ci pentru a oferi mai întâi evreilor și apoi umanității întregi o perspectivă mult mai înaltă, calea spre mântuire.
Reiese din același capitol, din versetele anterioare, de la 1 la 22, pe care nu le voi mai reproduce decât sintetic. (Vă invit să le citiți în linkul de mai sus.) Hristos se prezintă metaforic ca Păstorul cel Bun, intrând în templu, ca într-un staul, pe poarta principală, nu ca un hoț. Dar și ca însăși poarta indispensabilă de intrare:
„Eu sunt ușa. De va intra cineva prin Mine, se va mântui; și va intra și va ieși și pășune va afla.” (Ioan 10, vs. 9)
„Eu sunt Păstorul cel bun, și Mi le cunosc pe ale Mele și ale Mele Mă cunosc pe Mine.
Așa cum Tatăl Mă cunoaște pe Mine, tot așa Îl cunosc Eu pe Tatăl. Și viața Mea Mi-o pun pentru oi.
Și alte oi am, care nu sunt din staulul acesta. Și pe acelea trebuie să le aduc; și glasul Mi-l vor auzi, și va fi o turmă și un păstor.” (vs. 14-16)
E fără echivoc instituirea unei credințe universale, la care sunt chemați toți oamenii. Care nu depinde de descendența din Avraam, a cărui chemare la credință, în forma germinală a rugului aprins, e importantă și pentru evrei, și pentru creștini și pentru musulmani. Fără ca ele să se poată topi într-o singură religie.
De asemenea, fără a anula neapărat trăsăturile etnice prin adoptarea creștinismului, așa cum interpretează abuziv unii versetul Apostolului Pavel. Aceiași nu pretind și că s-ar anula distincțiile între genuri, conform teoriei LGBTQ, pentru că botezul e totuna pentru femei și bărbați:
„Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus.
Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat.
Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus.
Iar dacă voi sunteţi ai lui Hristos, sunteţi deci urmaşii lui Avraam, moştenitori după făgăduinţă.” (Ap. Pavel în Epistola către Galateni, cap 3, vs. 26-29)
Din alte menționări ale propovăduirii Sale, remarcăm că Hristos nu îndemna la lepădarea identităților, ci la depășirea lor pentru o chemare mult mai înaltă, a Împărăției Cerurilor. Și nu la anularea tradițiilor, ci la resemnificarea lor prin orientarea către Dumnezeu Tatăl, prin Fiul. Astfel putem interpreta parabola despre bunul samarinean și dialogul despre apa vieții cu femeia samarineancă.
În alt loc, reia șocant, probabil în scop pedagogic, de testare a smereniei, atitudinea disprețuitoare față de „goyimi”, puși pe o treaptă cu câinii:
„Şi ridicându-Se de acolo, S-a dus în hotarele Tirului şi ale Sidonului şi, intrând într-o casă, voia ca nimeni să nu ştie, dar n-a putut să rămână tăinuit.
Căci îndată auzind despre El o femeie, a cărei fiică avea duh necurat, a venit şi a căzut la picioarele Lui.
Şi femeia era păgână, de neam din Fenicia Siriei. Şi Îl ruga să alunge demonii din fiica ei.
Dar Iisus i-a vorbit: Lasă întâi să se sature copiii. Căci nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor.
Ea însă a răspuns şi I-a zis: Da, Doamne, dar şi câinii, sub masă, mănâncă din fărâmiturile copiilor.
Şi Iisus i-a zis: Pentru acest cuvânt, mergi. A ieşit demonul din fiica ta.” (Luca, cap 7, vs. 24-29)
Așadar, o smerește într-o clipită pe o femeie străină de neam și de cult, care dă buzna cu problemele ei de familie, care Îi tulbura tihna (sau poate întrerupea o predică mai importantă, adresată celor din casă). O alungă inițial, folosind acea comparație insultătoare cu câinii, din arsenalul arhaic evreiesc. În schimb, când sutașul roman îl roagă același lucru direct smerit, declarându-se nevrednic să intre în casa lui, exclamă că asemenea credință n-a găsit la nimeni în Israel. Și completează lauda cu o teribilă profeție:
„Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea.
Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face.
Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă.
Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor.
Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.” (Matei, cap. 8, vs. 8-12)
Coroborând aceste pasaje diverse, putem deduce un răspuns la întrebarea din titlu. Domnul nostru propovăduia într-un context etno-cultural specific, lucra „cu materialul clientului”, între oameni care aveau o limbă, niște credințe, prejudecăți culturale. Le vorbea pe limba lor. Pe unii promitea să-i facă „pescari de oameni”. Dar venea din veșnicie și îi trăgea înspre un orizont mai înalt. Îi chema să își iasă din sine, la transfigurare, nu de dragul distrugerii personalității, nu pentru a adopta cultura altora mai puternici, nici pentru a deveni o masă amorfă, ca un revoluționar cosmopolit. Nici pentru a-i chema la dominarea altora.
Îndrăznesc să presupun că Iisus putea onora restaurarea templului de la Ierusalim cu ocazia victoriei macabeilor. În măsura în care acel templu era pregătitor pentru înțelegerea trupului omenesc ca templu al Duhului Sfânt. Și în măsura în care religia mozaică era o anticipare a celei creștine, împlinită în Evanghelii.
Fără acea traiectorie, templul unde se aduceau jertfe de animale nu mai prezintă nicio importanță spirituală pentru creștini. Care au jertfa euharistică, nesângeroasă, oficiată în fiecare biserică. La fel cum templul nu mai e necesar nici religiei iudaice de azi, care funcționează fără el de două mii de ani, în sinagogi, în acord cu propriile ei dogme, dezvoltate prin dezbaterile între rabini. Istoria lor națională, predată politicienilor, nu e de niciun folos duhovnicesc pentru creștini. Dar e producătoare de coeziune în comunitate și o etalare a influenței.
sionismul creștin
Cel puțin în ultimul secol, a apărut o interpretare teologică aparte, care face abstracție de căile foarte diferite pe care au evoluat în ultimele două milenii creștinismul și talmudismul. Din perspectivă ortodoxă, e vorba de o erezie ivită mai ales în lumea neo-protestantă americană. E deopotrivă o poziție religioasă și una politică.
Va trebui să trecem peste complexa înțelegere a conceptului de sionism. Pentru care am dedicat cu ani în urmă un articol – Ce este sionismul? – în care vorbeam de cele 7 categorii diferite de accepțiuni ale termenului.
În plan politic, există susținători ai sionismului între ne-evrei. Unii din ei invocă argumente religioase, vorbind de o datorie pentru creștini de a susține necondiționat fie statul Israel, fie comunitatea evreiască. Ei se bazează pe o interpretare „iudaizantă” a creștinismului. Uneori, e aproape un creștinism fără Hristos (văzut ca un profet cu povețe bune) pe fundalul unor hipertrofiate imagini epice ale Vechiului Testament.
În această învățătură eretică, creștinismul ar fi o hegemonie religioasă și culturală evreiască. Creștinii s-ar închina „Dumnezeului lui Israel”, ca și cum Acela ar fi proprietatea biblicului Iacob, dacă nu chiar al unei țări contemporane de pe glob. Cei care au respins învățătura lui Hristos ar avea, chipurile, o cunoaștere mai adâncă, din care ar ciuguli, eventual, și restul omenirii, după metafora folosită de femeia feniciană, despre firimiturile pe care le mai prind câinii de la masa copiilor.
Metafora putea avea sens înainte de Întrupare, când cunoașterea lui Moise valora enorm prin accentuarea monoteismului, în raport cu păgânismul oriental al fenicienilor, care practicau jertfe umane. Putem s-o acceptăm cu smerenie, când ne referim la aceia dintre evrei, care ne-au oferit învățăturile revelate lor de Duhul Sfânt, ca apostolii și evangheliștii. Dar n-o putem accepta și celor care i-au respins, formându-și o identitate aparte, în linia fariseilor. Pentru un creștin e total scandalos și echivalent cu apostazia să trateze ca irelevante: Întruparea, propovăduirea Domnului, Răstignirea și Învierea.
Ajungem astfel să observăm că Hanuka e marcată preponderent la nivel politic. În 1973, rabinul Menachem Mendel Schneerson (considerat de unii din adepții mișcării Chabad Lubavitch ca un mesia) a propus instalarea unei menore gigant pe peluza din fața Casei Albe. Inițial, cererea i-a fost refuzată, considerând că încalcă Primul Amendament la Constituția Statelor Unite. Faimos pentru garantarea libertății de exprimare și de credință, dar care include și interdicția ca statul să legifereze pentru sau împotriva unei religii.
Din 1979, toți președinții americani au participat la aprinderea menorei, începând cu Jimmy Carter, Ronald Reagan, până la Joe Biden și Donald Trump. Obiectul de cult are peste 9 metri înălțime. E aproape cea mai mare de pe glob, depășită doar cu puțin de alta, din New York.
Astăzi, Ursula von der Leyen a aprins și ea o menoră de mari dimensiuni în fața Comisiei Europene, în Bruxelles, capitala neoficială a Uniunii Europene. E deja o tradiție ca obiectul să se afle în preajma sediului „guvernului” UE sau în Piața Robert Schuman, unul din „părinții fondatori ai UE”.
Prezentă cu trei ani în urmă, la primirea titlului de Doctor Honoris Causa al Universității Ben Gurion, Ursula von der Leyen a spus că Uniunea Europeană există pentru două cuvinte: „niciodată din nou”. (Motto-ul promisiune de a nu se mai repeta genocidul de la Holocaust.)
„E meritul lui David Ben Gurion, că țara mea a privit victimele crimelor noastre în ochi pentru prima dată. Tânăra democrație din Germania a devenit mai puternică datorită dezvoltării prieteniei cu noul stat Israel. Noi ne-am înfruntat vinovăția și responsabilitatea. Și toate acestea, când proiectul european făcea primii pași.
Chiar motivul pentru care Uniunea Europeană s-a format, stă în aceste cuvinte simple: „niciodată din nou”. O nouă generație de germani a fost crescută cu acea premisă. Inclusiv eu. Și pot spune fără rezerve, că n-aș fi aici azi, dacă nu era David Ben Gurion.
De când mă știu, am fost convinsă de două lucruri simple. Primul: nu există Europa fără evreii europeni. Al doilea: Europa și Israel sunt legate să fie prieteni și aliați.
Pentru că istoria Europei e istoria poporului evreu. Europa e Simon Weil și Hannah Arendt, Europa e Mahler, Kafka și Freud. Europa reprezintă valorile Talmudului, sentimentul evreiesc al responsabilității personale, al dreptății și solidarității.” (Ursula von der Leyen)
Tradiția tinde să devină una puternică și în România, tot între politicieni. Nicolae Ciucă, Marcel Ciolacu și Dan Barna, prezentați în articolul de acum 4 ani, n-au fost nici primii nici ultimii părtași la un asemenea act simbolic. Acolo îl puteam vedea și pe Klaus Iohannis oficiind același ritual istorico-religios.
Cât a fost primar al Capitalei, Nicușor Dan a participat de mai multe ori la aprinderea luminilor de Hanuka. Festivitățile erau ținute, de obicei, de liceul Laude Reut, creat de Ronald Lauder. (Primul patron al PRO TV, apropriat al lui Donald Trump, între timp, devenit și președintele Consiliului Mondial Evreiesc.) Acolo unde au învățat și nepoții președintelui Traian Băsescu.
La aprinderea din 2024, Nicușor Dan era încă primar al Bucureștiului, dar își anunțase deja de două zile intenția de candida la președinția României. (Turul 1 al prezidențialelor fusese anulat de CCR cu mai puțin de două săptămâni înainte.)
„La ritualul aprinderii luminilor au participat doi miniștri de Externe, unul al Sănătății, altul al Educației (Ecaterina Andronescu, la loc de cinste în sală) și un primar, care vrea să fie președinte.
Titus Corlățean a avut un discurs mistic, despre „poporul evreu, care e o lumină între națiuni”. Prin apartenența la cultul penticostal, dacă nu greșesc, vice-președintele PSD reprezintă o variantă a „Evanghelicilor” americani la noi.
Politicienii au fost copleșiți de emoție, încât Alexandru Rafila și Nicușor Dan au fost incoerenți de-a dreptul. Ministrul Sănătății și reprezentantul OMS a spus că se bucură să facă parte „din această comunitate”. (Neclar dacă se referea la consiliul de administrație al școlii organizatoare, sau într-un sens mai larg. Era prea fâstâcit.) De aici încolo, când se va mai scrie că Rafila e fiu de torționar, va trebui să înțelegeți din asta „purtător de torță”, nu altceva.
Politicienii au fost urmați de oameni de afaceri, directorii de la BCR și mall-urile AFI, plus ceva diplomați. Ceva mai târziu, în programul festiv au mai apărut: Simona Miculescu, ambasadoarea României la UNESCO, cu o coafură bizară, și Emil Hurezeanu. Atunci era doar ambasador, între timp ajunsese ministru de Externe.”
În 2025, imaginile cele mai puternice au venit de la Timișoara, unde Silviu Vexler a fost amfitrion. Ziarul Libertatea titrează mirat că președintele PSD, Sorin Grindeanu, râdea cu șeful USR, Dominic Fritz, într-o sinagogă, în timp ce în Parlament PSD vota moțiunea contra Dianei Buzoianu (ministra din partidul lui Fritz.) În cadru apare și Alfred Simonis, șeful Camerei Deputaților de dinainte de Grindeanu/
În discursul din sinagogă, Grindeanu a spus că „fiecare comunitate are dreptul să își afirme propria identitate
„Fiecare comunitate religioasă are dreptul să-și afirme identitatea, dar în același timp trebuie să-și aducă contribuția la crearea unui climat de toleranță în societate. Libertatea de exprimare trebuie respectată, fără însă ca sub pretextul ei să fie acceptate exagerări de orice fel”
Involuntar, măcar a identificat corect actul, ca fiind unul de afirmare a identității, nu a unei credințe. Dar libertatea de exprimare tocmai a fost îngrădită mai mult prin votul cvasi-unanim al coaliției PSD, PNL, USR, UDMR, din care face parte.
Din alte fotografii de la eveniment, pare să fi participat și Ioan Selejan, arhiepiscopul Timișoarei și mitropolit al Banatului. Participarea la ritualurile unei religii, care respinge credința în Iisus Hristos e o opțiune, care depășește cadrul demersurilor ecumeniste inter-creștine, oricum problematice măcar pentru partea mai tradiționalistă a ortodocșilor.
(foto: Ziua de Vest)
Mai multe despre: Politica • crestinism • evrei • hanuka • iudaism • menora • Sorin Grindeanu • Talmud