12. Denazificarea culturii române în stilul lui Putin

(Parte din seria: „Legile cenzurii, ca inginerie socială”)

Aproape toți românii sunt la curent că e în desfășurare un război între Rusia și Ucraina, susținută de țările NATO. Care e numit „operațiune militară specială” de Vladimir Putin, respectiv: „invazie sau război de agresiune” de cealaltă parte. Conflictele între țări nu sunt ceva neobișnuit în istorie, nici faptul că ele au perspective foarte diferite în privința motivelor, îndreptățirii și chiar succesiunii evenimentelor. (Fiecare din părți fixează în alt punct când a început și din vina cui.)

Propaganda vestică îl aseamănă pe Putin cu Hitler, un agresor avid de cuceriri, care dacă nu e oprit la timp va ocupa toată Europa sau o parte din ea. Propaganda Kremlinului are propria listă de obiective oficiale, între care figurează: demilitarizarea Ucrainei, neincluderea ei în NATO, anexarea unor republici rusofone secesioniste, dar și „denazificarea”.

Conceptul acuză promovarea unei forme de ultra-naționalism ucrainean, dar și recuperarea memoriei unor personaje interbelice ca Stepan Bandera. Și nu e clar cât de departe ar merge cu pretențiile, prin trierea cadrelor armatei, ajustări ale manualelor sau rescrieri ale istoriei. Ele ar putea coborî până în evul mediu, la figuri ale naționalismului ucrainean, cum ar fi cneazul cazac Bogdan Hmelnițki sau pentru a tranșa disputa privind Rusia Kieveană, în acord cu versiunea dorită de Moscova.

echivalentul ei la noi

În contrast, foarte puțini români sunt conștienți că și în România se desfășoară o operațiune specială, e drept, pașnică, dar nu mai puțin ambițioasă. Care își propune să purifice trecutul de tarele extremei drepte. Ea pornește tot de la cei mai puțin de patru ani în care a funcționat o alianță cu Germania nazistă. Dar nu se mărginește la acea secvență istorică, ci pretinde revizuirea unor decenii și chiar secole anterioare de istorie, prin reevaluarea unei serii lungi de personalități.

Am relatat într-un episod anterior constituirea Comisiei Wiesel în 2003, pentru a lămuri aspectele controversate ale implicării României în Holocaust. Comisia a produs un Raport Final anul următor, când se transformă într-un institut bugetar, al cărui conducător are rang de secretar de stat. În deceniul care a urmat, institutul s-a preocupat mai puțin de documentarea propriu-zisă a obiectului său de studiu, devenind însă un arbitru jucător al vieții politice și culturale a țării. 

Intervențiile sale completează activ legile de combatere a antisemitismului date ulterior, transformându-l în ceva foarte diferit de restul institutelor de cercetare din țară. Instituția intervine în dezbaterile politice și de presă, solicită cenzurarea și pedepsirea unor opinii. De asemenea, și-a extins activitatea în monitorizarea rețelelor sociale de pe internet și solicită în mod curent primăriilor să schimbe denumirile unor străzi, școli și teatre, date unor personalități culturale declarate indezirabile. Autoritatea sa asupra memoriei colective românești, extinsă de la câțiva lideri politici la zona mai vastă a culturii, ridică întrebarea legitimă cât de departe urmează să se extindă acest proces de reeducare și epurare?

Raportul Final publicat în 2004 începea cu următorul pasaj:

„Rădăcinile antisemitismului românesc se împletesc cu originile statului român modern și cu apariția bogatei tradiții culturale naționale care a însoțit unirea principatelor, independența și crearea României Mari. Antisemitismul care s-a manifestat în România între cele două războaie mondiale a crescut direct din semințele sădite în evenimentele majore ale dezvoltării țării începute la jumătatea secolului al XIX-lea.”

În acest citat se recunoaște teza fundamentală a părinților Școlii de la Frankfurt, Max Horkheimer și Theodor Adorno. Potrivit corifeilor neo-marxismului, nazismul nu a fost un accident de parcurs al lumii moderne, pe calea liberalizării, care pleacă din Evul Mediu și trece prin iluminism. Ci, dimpotrivă, a fost faza terminală a unei patologii care a bântuit întreaga cultură europeană și creștină, încă din Grecia antică. Pe cale de consecință, vindecarea nu putea veni decât prin „teoria critică”, o perspectivă nemiloasă în analiza tuturor presupozițiilor societății tradiționale, a patriarhatului și altor forme mentale ale lumii europene.

Așadar, autorii raportului aplicau aceeași optică a marxismului cultural și susțineau din start că antisemitismul interbelic e o patologie, ale cărei rădăcini se regăsesc în toată istoria României moderne, că i-au punctat cele mai importante evenimente din ultimele două secole. Fraza a fost luată ca o enormitate și o ofensă de puținii patrioți din spațiul public, care au îndrăznit să o comenteze la data respectivă. („Cum se poate afirma așa ceva despre noi ca popor și cultură!?” a fost esența acelei reacții scandalizate.)

Un singur cercetător a luat fraza respectivă în serios, acordându-i prezumția că s-ar baza pe un miez de adevăr. Și s-a apucat să studieze bibliotecile și arhivele metodic, pentru a se convinge dacă verdictul ab initio, dat de comisie corespunde adevărului istoric. E vorba de Ioan Roșca, intelectual implicat ca activist civic într-o tentativă de proces al comunismului în anii 90, apoi stabilit în Canada. A rezultat o inventariere fără precedent a unei bibliografii ce aparține unui număr de aproape o mie de scriitori, sociologi, economiști, politicieni și gazetari români din ultimele două secole pe acest subiect. Care, într-un mod care ne descumpănește, tinde să dea dreptate șocantei afirmații din preambulul raportului Wiesel.

fresca intimidantă

Volumul uriaș de muncă implicat de sistematizarea unei asemenea cantități de informații e intimidant. De multe nume indexate acolo am auzit, fiind personalități de marcă ale culturii naționale. De altele am auzit pentru prima dată. Sunt nevoit să îmi admit și mai mult ignoranța, spunând că nu am citit vasta majoritate a cărților, articolelor și discursurilor pe subiectul relației dintre români și evrei, indexate acolo. Deci un motiv în plus pentru a aborda cu prudență un conținut, care are oricum un subiect delicat. Ele pot varia de la texte moderate, justificate de împrejurări, la texte inflamatorii, extremiste, care să nu facă cinste autorilor sau să fi fost depășite de evoluția mentalităților. Chiar și cele reprobabile presupun că au o valoare documentară, atunci când vin de la mari creatori, fiind descriptive pentru eventuale umbre ale lor și ar trebui cunoscute măcar pentru o corectă reprezentare a respectivilor scriitori.

Cu aceste precizări, am să încerc să trec în revistă câteva din cele prezentate în tabelul interactiv al bibliografiei, care e Fresca lui Ioan Roșca. Am să încerc să prezint și teoria mai generală a autorului ei, în măsura în care o înțeleg, date fiind lacunele mărturisite și vastitate temei. 

De ce consider foarte important demersul? Veți vedea în cele ce urmează, doar din enumerarea unei mici părți a numelor indexate în acea bibliografie, că e vorba de o parte consistentă a culturii române. Cum epurarea trecutului s-a extins de la câțiva lideri politici, la o întreagă secțiune a generației interbelice, care deja e desemnată ca în anii 50 cu numele de „criminali de război”; se naște întrebarea legitimă: unde se va opri acest demers!? Ce poeți și prozatori urmează să mai fie scoși din manuale sau din grila examenelor? Ce autori va fi riscant să cităm fie și accidental?

În plus, e o oportunitate pentru a ridica un văl de pe o istorie cvasi-necunoscută. Dacă frunzărind acele opinii, tinerii vor ajunge la concluzii similare ca ale comisiei Wiesel, atunci n-au decât să meargă cu actul acuzării și al vindecării de ură, judecându-și cu toată asprimea strămoșii. Pot alege și să îi dea uitării pe toți cei care au putut spune lucruri atât de urâte sau incorecte politic. Dar ar trebui să o facă în cunoștință de cauză, având la dispoziție aceeași bibliografie, la care au avut acces si membrii comisiei, când au tras concluzia citată mai sus. Literatura secolelor XIX și XX nu poate deveni monopolul unor comisari ideologici, care să spună: am citit noi și pentru voi ce-au gândit strămoșii voștri și nu ne place, vă vom feri de asemenea neplăceri și șocuri…

Am să încerc să dau spicuirilor mele o dimensiune cronologică, aspect care mi-aș fi dorit să existe în organizarea frescei. Cercetătorul a ales să o grupeze într-un tablou, care are pe verticală lista alfabetică a autorilor. Iar pe orizontală o coloană interactivă cu 31 de mari capitole, care includ tipul de reproșuri pe care românii le exprimau la adresa evreilor. Așadar, teoria (atâta cât o înțeleg) sună în felul următor:

teoria invaziei

Ioan Roșca prezintă România secolelor XIX și XX ca fiind ținta unei mari migrații a evreilor din imperiile învecinate, în căutarea unei patrii. Cu mult înainte de concretizarea proiectului sionist, prin declarația Balfour din 1917 și crearea statului Israel în 1948, România se prezenta ca un Eldorado, care risca să se transforme în ce a devenit Palestina. De altfel, primul congres sionist din lume are loc la Focșani în 1881 (cu aproape două decenii înaintea celui faimos de la Basel, 1897, prezidat de Theodor Herzl.)

Acest mare aflux de populație, cu un stil de viață diferit și o organizare economică superioară, irezistibilă, a stârnit o reacție defensivă la nivel popular, formulată din diverse unghiuri de intelectuali și lideri politici. Privite astfel, disputele nu se mai prezintă ca o problemă de discriminare a unei minorități locale, ci ca o cotropire economică a unei populații externe, venită de pe tot cuprinsul Europei, din imperii mult mai vaste: Țarist, Habsburgic, Otoman sau confederația Polono-Lituaniană.

Conflictul nu era unul irațional, născut din ură și prejudecăți, deși astfel de tare sufletești și-au făcut și ele simțită prezența. Mai curând, se încadra în seria nesfârșită a războaielor inter-etnice, născute din competiția pentru resurse. Ioan Roșca nici nu neagă, nici nu scuză crimele românești împotriva evreilor din timpul celui de-al doilea război mondial, nici nedreptățile legilor rasiale date în deceniul anterior, abuzuri pe care insistă cercetătorii Holocaustului. Dar prezintă un tablou mai amplu, de reacții și contra-reacții, așa cum au făcut și membrii comisiei prin referirea la rădăcinile istorice ale fenomenului.

Teoria interpretativă se prezintă ca o replică la versiunea oficială, promovată acum în mod exclusiv de manualele școlare. Opoziția de peste un secol la solicitarea încetățenirii în masă a migranților deveniți rezidenți, e pusă în contextul general al epocii, când și cele mai democratice țări ale Europei de Vest refuzau practica granițelor deschise.

Această rezistență îndelungată e comparată cu luptele de eliberare ale altor popoare din era colonială, cum ar fi cea algeriană față de dominația franceză. Desigur, perspectivele vor fi mereu diverse în privința trecutului, dar ele trebuie să poată fi formulate, pentru ca dialogul intercultural să nu fie redus la monolog. A ști măcar că tema e într-adevăr vastă e un prim pas în a înțelege cu umilință complexitatea ei.

din cele mai vechi timpuri…

Prezențele evreiești în Țările Române înainte de secolul XIX au fost sporadice, încât practic e exagerată pretenția actualelor manuale de a vorbi de „comunități istorice”. Câțiva evrei apar menționați ca medici aduși de domnitori ca Ștefan cel Mare și apoi tot mai des drept creditori pentru Mihai Viteazul și pentru domnitorii fanarioți, care își cumpărau tronul de la Înalta Poartă.

Istoricul interbelic Anastase Hâciu coboară în monografia „Evreii în Țările Românești” (1941) până prin secolul XIV, pentru cele mai vechi izvoare:

„Încă din 1330 se face mențiune de evrei tătari, care locuiau în Cetatea Albă (vechiul Moncastro genovez) (..) dintre care unii erau medici pe lângă tătari. (…) Evrei turcești ajungeau până la Lemberg, încă din 1467, și de asemenea în Moldova, ocupându-se cu negoțul de robi.” (p. 10)

Tot el consemnează și prezența controversaților khazari, turanici de dincolo de Marea Neagră convertiți la iudaism, prezenți în cetățile tătarilor. Iar în secolul XV îl citează pe BP Hașdeu despre prezența „evreilor leșești” (din Polonia). Pentru secolul următor, a găsit chiar și un citat din domnul Moldovei, Petru Șchiopul, care se plângea astfel:

„Evreii vin în țară de împrumută sătenilor cu dobânzi mari ce nu pot plăti. Așa s-a săvârșit ruina populațiunii sărace dela țară… pentru că iau prin camătă sângele raialelor și unde merg fac mii de supărări sub cuvânt de bani.” (anul 1568)
[„raiale” = numele dat contribuabililor creștini în sistemul fiscal otoman]

Zece ani mai târziu, respectivul domnitor va fi și autorul unui decret de alungare a evreilor din Moldova. Aplicarea lui rămâne incertă, cum a fost cazul și altor măsuri extreme similare, luate în alte regate. 

De la sfârșitul secolului XVIII, boierii de origine greacă, dar și cei pământeni, încep să apeleze la arendași evrei pentru o mai eficientă exploatare a muncii țăranilor, pe măsură ce relațiile de tip capitalist se extind și în Estul Europei, marcând despărțirea de epoca feudală. Arendașii veneau din spațiul Poloniei și cel Otoman.

La 1775, României i se fură Nordul Bucovinei, dăruit Austriei de Imperiul Otoman, ca răsplată pentru neimplicarea într-un război de partea Rusiei. Zona începe să fie colonizată și de evrei, care erau în număr considerabil în Galiția și alte părți ale Imperiului Habsburgic.

La 1782, domnul Moldovei Alexandru Mavrocordat dă un hrisov prin care limitează activitățile evreiești la (orașele) târguri, interzicându-le deschiderea de afaceri la sate. Alt domnitor fanariot din Moldova și Țara Românească, în ultimele două decenii ale secolului, Alexandru Moruzi, a dat și el unele porunci de îngrădire a cămătăriei, vânzării de spirtoase „polone” și achiziției de imobile de către „sudiți” (cetățenii imperiilor vecine).

La 1812, după un nou război între turci și ruși, ni se răpește și Basarabia. Anexarea ei la Imperiul Țarist a adus-o neoficial și în componența „Zonei de colonizare”, un teritoriu neoficial cu o mare concentrație de evrei, unde țarii încercau să țină comasată această populație. În secolul următor, acolo aveau să trăiască mai mult de jumătate din evreii de pe glob, într-o zonă care ar acoperi azi Țările Baltice, Belarus, părți din Polonia, Ucraina și Republica Moldova. Basarabia a fost ținta unui efort deliberat de colonizare și rusificare din partea autorităților țariste, folosind mai multe minorități. Interacțiunile și ciocnirile aferente româno-evreiești apar mai întâi în aceste două provincii înstrăinate, vecine cu epicentrul lumii evreiești.

La 1829, rușii și turcii încheie încă un război cu un nou pact: Pacea de la Adrianopol. Greciei i se recunoaște independența. Țările Române (Moldova și Muntenia) rămân sub suzeranitatea Porții Otomane, dar capătă și statutul de protectorat rusesc. Intelectualii ruși, ca Pavel Kiseleff, sub influența unor idei progresiste occidentale, încurajează unele reforme și o emancipare de turci. Demersul e susținut și de marile puteri din Vest, inclusiv pe filiere masonice, cu viziunea unor state tampon între imperii în regiune; care să stea în coasta unor imperii rivale, dar să permită și fluxurile marelui capital bancar.

Tratatul mai prevedea libertatea comerțului pe Dunăre, mai ales prin orașele portuare ca Brăila și Galați. Rușii primeau și accesul dorit la gurile Dunării. Relațiile capitaliste se generalizează, cu un aflux uriaș de evrei, atât dinspre Imperiul Țarist, cât și din lumea otomană. Aceștia iau în arendă terenuri, cârciumi, vămi, contribuind la o schimbare accelerată a vieții sociale. În unele târguri ating chiar majoritatea populației și până la o treime în orașe mai mari, controlând autoritar părți ale comerțului și serviciilor.

pașoptiștii

Unul din fruntașii Revoluției de la 1848, Simion Bărnuțiu, devine un pionier al etno-naționalismului românesc și al patriotismului economic, atrăgând atenția asupra controlului granițelor și al acaparării activităților profitabile.

Revoluționarul pașoptist Dimitrie Bolintineanu scrie câteva poezii incorecte politic și consemnează în memorialistică numărul crescut de evrei în târgurile moldovenești. Face deosebirea între prezența neproblematică a evreilor pământeni și fenomenul migrator de după Mica Unire de la 1859. Îl aseamănă cu „năvălirea hoardelor barbare”, o populație „lipsită de mijloace de supraviețuire” la sosire, dar care acaparează micul comerț. Insistă că nu diferențele de credință sunt problema ci economicul și magnitudinea. Nici inofensivele note de călătorie ale revoluționarului Alecu Russo nu sunt lipsite de prejudecăți colorat exprimate.

Alt revoluționar, Ion Brezoianu, membru în divanul ad-hoc, care îl alege pe Cuza la 1859, scrie o istorie, care se întinde din secolul XIV, până la proclamarea monarhiei în 1866. În ea notează pe larg sosirea emigranților în domniile ultimilor fanarioți.

Primul președinte al Societății Academice Române (precursoarea Academiei), Ion Heliade Rădulescu, unul din liderii revoluției, a susținut o lege de blocare a încetățenirii evreilor. Le-a criticat influența economică.

Membru în oastea lui Avram Iancu, în timpul revoluției, Dionisie Pop Marțian a realizat primul recensământ din istoria României. A fost un economist notabil al secolului XIX, teoretician al protecționismului național. S-a opus energic înstrăinării pământurilor și colonizării.

Preotul Simion Balint întocmește pe la 1852 un memoriu privind exploatarea minerilor din Munții Apuseni.

Liderul generației, Vasile Alecsandri, scrie mai multe piese de teatru satirice la adresa coruperii moravurilor și influenței comerciale evreiești. În discursuri în Senat descrie afluxul ca pe „o năvălire, un flux necontenit ce curge pe toate potecile munților”. Bardul de la Mircești consideră că migrația e organizată din exterior de Alianța Israelită, pe care o compară metaforic cu „noul Moise”. (Ceva ce ar fi taxat azi ca „teorie a conspirației.) Piesa lui, „Lipitorile satului”, a avut un asemenea impact la public, încât și în secolul următor avea să fie citată de parlamentari în discursurile cele mai mușcătoare.

Criticul sămănătorist Ilarie Chendi îi face un portret necruțător:

„Alecsandri a fost încarnațiunea antisemitului de profesie, agitatorul consecvent și ultrașovinist, de câte ori chestia israelită se punea în discuție. În scrisorile sale particulare, în proză și cu deosebire în comedii, apoi în viața sa politică, umbra hidoasă de evreu nu-l lăsa să doarmă, îl provoca la vecinică luptă și-l silea să-și arate ura adâncă împotriva acestei rase, antipatia pornită dintr-un izvor adeseori inexplicabil.”

Economistul Ion Ghica, președinte al Academiei de la înființare, unionist și participant la revoluția de la 1848; a fost prim-ministru sub Cuza și Carol I. Se trăgea din familia domnitoare. A scris pe larg despre influența evreilor în viața economică a principatelor și în sistemul bancar.

Legendarul țăran Moș Ion Roată a intrat în conștiința colectivă ca personaj al Unirii, romanțată în povestea lui Ion Creangă. Dar el a existat aievea, ca deputat în divanul ad-hoc, care l-a ales pe Cuza domn în cele două principate. Tot el înmânase adunării doi ani înainte, în 1857, o jalbă în care sunt descrise pe larg suferințele țăranilor și nemulțumirile lor față de arendași și proprietarii de pământ.

regalitatea

1866 e începutul dinastiei Hohenzollern prin încoronarea regelui Carol I. E primit în București de primarul Dimitrie Brătianu, fost ministru liberal din facțiunea progresistă (roșii) alături de CA Rosetti, și viitor șef al guvernului. Brătianu îi scrie o scrisoare noului rege, în care îl avertizează că opoziția liberală la încetățenirea evreilor a stârnit o reacție internațională și ar trebui pusă în surdină:

„Am greșit ridicând contra noastră toată evreimea Europei, căci dispunând peste tot de presă și finanțe, este atotputernică și trebuie să încercăm să o calmăm cu orice preț.”

Cel care a ridicat o mișcare populară de protest contra naturalizării, ce a avut ca efect includerea în Constituția din 1866 a interdicției din celebrul Articol 7, a fost, se pare, inginerul Al. D Holban. Tot el a propus înființarea unei bănci românești. Petiția întocmită de el a adunat 35.000 de semnatari, înșirând o serie de cereri „defensive” către noul rege, „inspirate de principiile și măsurile luate de Napoleon cel Mare.” Și în anii următori, se țin discursuri naționaliste în Parlament împotriva colonizării. Exemplu: Gheorghe Brăteanu.

Urcat pe tron în 1866, regele Carol I însuși mărturisește presiunile externe la care îl supun Marile Puteri (mai ales Germania și Rusia), în jurnalul intim și scrisori către tatăl său (principele prusac Anton de Hohenzollern). Litigiul era modificarea articolului 7 din prima Constituție a României, din 1866. E reușită în 1879, prin votarea unei legi de revizuire, care nemulțumește ambele tabere.

„Am trecut norocos peste prima parte a campaniei primejdioase care mi-a fost impusă prin tratatul de la Berlin, țara a recunoscut necesitatea schimbării articolului 7 din Constituție. . . Nu trebuie să ne ascundem însă îngrijorarea că e vorba de o întreprindere îngreunată încă din cale afară prin iritația de care e cuprinsă mai ales întreaga Moldovă. Am discutat în timpul din urmă cu mulţi bărbaţi influenţi de acolo, care au în privinţa chestiunii evreieşti o judecată obiectivă; cu toate că le-am atras atenţiunea asupra primejdiilor ce ne ameninţă din străinătate, ei vedeau totuşi piedici de nebănuit şi se temeau de neorânduială.

Cu Mitropolitul din Iași am vorbit două ceasuri, conjurându-l să predice pace și concordie și să se arate mai tolerant decât toți ceilalți. Când mi-a răspuns că Moldova creștină nu trebuie să fie dată pe mâna evreilor, i-am atras atențiunea cât este de primejdios de-a alimenta astfel de idei. . . Mai este încă o chestiune grea. . . răscumpărarea căilor ferate, pentru care negociem deja de un an, dar fără rezultat din cauza condițiunilor apăsătoare ale bancherilor din Berlin. Chestiunea evreiască și răscumpărarea căilor ferate sunt două probleme așa de mari, încât abia se pot rezolva în același timp.” (Carol I, aprilie 1879)

1877: România obține Independența de Imperiul Otoman, participând la unul din războaiele ruso-turce, în timpul guvernului Ion C Brătianu. Acesta fusese implicat încă din etapa pașoptistă și de pe vremea lui Cuza în apariția curentului liberal, care devine dominant. A fost creierul instaurării dinastiei germane și cel mai influent politician al epocii. (Are statuie inclusiv în scuarul din Piața Universității, la capătul bulevardului care îi poartă numele, înspre Piața Unirii.)

Brătianu s-a opus presiunii externe de acordare în masă a cetățeniei evreilor, susținând soluția încetățenirii individuale, cu aviz parlamentar, mult mai lentă. În bogata sa operă epistolară și memorialistică, a consemnat șantajul marilor puteri pentru recunoașterea Unirii lui Cuza și a Independenței la conferințele de pace ulterioare. Poziția lui evoluează de la deschidere liberală la adversitate, ajungând să vadă în acțiunea evreilor un pericol la existența națională. (Wikipedia notează că a avut „opinii antisemite”. Și că a semnat decrete de expulzare a câtorva evrei ca indezirabili, cel mai cunoscut fiind rabinul Moses Gaster, un pionier al mișcării sioniste. (În casa lui de la Londra s-a conceput Declarația Balfour, în prezența baronului James de Rothschild.) Decretul a fost anulat de Carol I, șase ani mai târziu.)

Liberalul Mihail Kogălniceanu, premierul reformelor lui Cuza și al Independenței, a avut și o serie de discursuri prin care contesta reproșurile cercurilor internaționale la adresa tratamentului pe care noul stat îl oferea evreilor.

Pictorul Nicolae Grigorescu desenează de la fața locului scenele Războiului de Independență. A fost pictor de biserici, portretist, abordând teme diverse de la scene sociale la nuduri. Unul din tablourile sale are ironia unei caricaturi, fiind expus la Paris cu titlul „Evreu moldav, cerând naturalizarea”. Personajul e figurat cu un document și o gâscă pregătită drept plocon.

Istoricul Bogdan Petriceicu Hasdeu manifestă o aplecare deosebită asupra subiectului în comentariile sale sociologice și chiar literare, în care invocă inclusiv pasaje din Talmud. Avea în familie el însuși strămoși evrei, politic era liberal, aliat al lui Kogălniceanu, apoi al regelui. Dar citit prin prisma de azi, etala prejudecăți crase. Alegem un pasaj mai echilibrat, pentru că altele nici nu se pot cita, chiar dacă și acesta ajunge la concluzia unui stereotip care generalizează într-un mod scandalos:

„Ocupându-mă cu cestiunea iudaismului, fui condus pe nesimțite a mă întreba: „De ce oare industriașii creștini și, mai cu deosebire, industriașii noștri români, să nu fie în stare de a susține rivalitatea industriei evreiești. Pentru a descoperi cauza logică a acestui fenomen, constatat deja, ca un fapt pozitiv, de Kogălniceanu, Alecsandri, (Al. D) Holban, (Cezar) Bolliac și mai ales de (Dionisie Pop) Marțian, mă văzui silit a aprofunda teoria generală a concurenței, pentru ca astfel să pot intra apoi în cazul special al preocupațiunei mele.” (..)

„Din toate popoarele europene, numai ovreii ne prezintă spectacolul unui neam întreg de zarafi și de prăvăliași. Ei mai nu muncesc. Ei mai nu produc. Dar ei câștigă. În acest mod, de îndată ce iudaismul se strecoară într-o națiune, negoțul banilor și negoțul de prăvălie iau proporțiuni cu totul în dizarmonie cu dezvoltarea celorlalte ramuri industriale Peste puțin timp, ovreii se înavuțesc, fiind lesne a se înavuți pentru cine câștigă lesne, pe când industria națională urmează a merge cu greu, căci pășește muncind.” (Industria națională, 1866)

marii clasici

În a doua jumătate a secolului XIX, tema devine aprinsă în publicistica noastră. Strălucește monumentala operă de gazetar a lui Mihai Eminescu, un adevărat ideolog al statului național organic, în opoziție cu „formele fără fond” ale instituțiilor liberale de import. Eminescu atinge și efectul coroziv al schimbării de populație și de obiceiuri.

Scrierile lui Ioan Slavici pe subiect rivalizează ca volum cu ale prietenului său Eminescu, dar le depășesc în virulență. Nuvelistul a scris și o lucrare axată pe problema evreiască, față de care vădea o intoleranță ce mergea până la a propune măsuri extreme.

Ion Creangă pledează pentru patriotismul economic, într-o poezie ce îndeamnă la boicotarea negustorilor evrei în favoarea celor olteni, ajunși cu mărfuri până la Iași. (poezia „Olteni la Iași”) Chiar și tolerantul IL Caragiale se implică în polemica împotriva presei liberale, cosmopolite, care milita pentru deschiderea granițelor.

În notația lui G Călinescu:

„Cu toate divergențele de opinii, „Junimea” era în mare parte xenofobă. În primii ani discuțiile oțioase în jurul problemei evreiești, acute atunci în România, fură dese și aprinse, și nu stârnite chiar de aceia care trecură drept antisemiți programatici, în casa lui Maiorescu (..)”

Chiar și Titu Maiorescu, adept al toleranței, care se declarase pentru eliminarea Articolului 7, își nuanțează în Parlament poziția. Se va arăta deranjat de presiunile făcute de Alianța Israelită și va alege să susțină o modificare condițională, de încetățenire individuală, selectivă. 

Filosoful Vasile Conta duce o luptă parlamentară acerbă contra revizuirii articolului 7. Teoriile sale, considerate xenofobe, îi vor influența apoi pe AC Cuza și Zelea Codreanu.

Deși viața țărănească îl preocupa mai mult, nici poetul ardelean George Coșbuc nu era lipsit de prejudecăți în scrierile lui.

Latifundiar, politician PNL și filantrop, Nicolae Basilescu, se implică în dezbaterea privind încetățenirea. Pare a fi un adept al naționalismului civic, nu e defavorabil modificării articolului 7, dar pledează pentru integrare. Combate ingerințele Alianței Israelite, subliniind că evreii de altă cetățenie nu pot primi un alt statut decât al altor străini rezidenți în țară. (Parcul Bazilescu din Capitală a fost făcut pe moșiile sale.)

răscoala

(circa 1901) Doctorul Victor Babeș face o vastă cronică a degradării stării de sănătate a țăranilor români afectați de hrana precară, alcoolism, muncă istovitoare. Notează că în orașe declinul e simultan cu o explozie de natalitate în rândul evreilor, estimați la 20% din populație.

Matematicianul Spiru Haret, părintele învățământului modern de la noi, se apleacă și asupra problemei agrare, în cartea „Chestia țărănească” (1905):

„Pe lângă aceasta, se știe nenorocita înclinare a proprietarilor din partea aceea, de a nu face nimic decât prin evrei; mulți din ei le sunt cu totul robiți și prin datorii, și va trebui mult lucrat pentru a-i scoate chiar pe ei din această robie. În fine, evreii înșiși, care dețin astăzi mai mult de jumătate din întinderea moșiilor arendate din Moldova, este sigur că vor recurge la toate mijloacele posibile, pentru a nu lăsa să le scape prada din mână. Dar tocmai aci este pericolul cel în adevăr mare, și dacă acțiunea ce propun să se întreprindă nu va putea duce la înlăturarea lui, nu se va putea zice că s-a ajuns scopul reformei.” (..)

„În multe părți, dar mai ales în Moldova, proprietarii, și mai cu seamă arendașii evrei, refuză de a angaja pe sătenii de pe moșiile lor sau de pe moșiile vecine. Și preferă să aducă lucrători de peste graniță, cu prețuri mai mici, pe cari uneori nici nu le plătesc. Guvernul permite lucrul acesta. Cu modul acesta, ajută chiar el a se crea în țară o concurență indigenilor din partea străinilor, și chiar pe unde sătenii ar putea lupta contra exploatării, guvernul se unește cu exploatatorii, ca să, le facă lupta imposibilă. Am cunoștință de localități din Moldova, unde țăranii noștri au fost lăsați să moară literalmente de foame, pe când moșia pe care ei trăiau se lucra de oameni aduși din Bucovina, cu câțiva bani pe zi mai ieftin.”

Un tablou încă mai aprofundat se găsește în opera gânditorului sociologic Constantin Stere, care revine cu insistență la aspectele etnice și de clasă. Are chiar o lucrare dedicată Fisherland (1906), care se dovedește profetică în analiza cauzelor răscoalei.

Are loc Răscoala de la 1907, izbucnită pe moșiile lui Mochi Fisher din Botoșani, cunoscute ca Fisherland. Pe alocuri, revoltele țărănești iau un caracter antisemit. Armata e folosită pentru o dură reprimare din partea guvernării liberale – cele mai mari estimări depășesc 10.000 de victime.

Anul următor nuvelistul Ion Agârbiceanu acuză influența evreiască în presa din Ardeal.

[circa 1870-1914] Cronicarul Bucureștilor de altă dată, Constantin Bacalbașa consemnează creșterea unor sentimente antisemite și chiar devastări de sinagogi. Adversitatea era sporită de apelul pe care comunitatea îl făcea la presiunea internațională asupra autorităților românești la conferințe, cum ar fi cea de după Războiul de Independență. Notează și colaboraționismul evreilor cu ocupantul german al Capitalei în primul război mondial. Acest din urmă fapt e amintit chiar și în memoriile liberalului IG Duca, viitoarea victimă a legionarilor, ca răzbunare pentru scoaterea mișcării în afara legii.

la cumpăna secolelor

Primul mare istoric român, AD Xenopol, a continuat gândirea etno-sociologică a lui Eminescu, în încercarea de a explica rămânerea în urmă a românilor și succesul economic al evreilor. A avut pe subiect și lucrări dedicate, precum „Chestiunea israelită”, publicată în Franța la 1902. Ideile lui vor fi continuate și exacerbate de doi dintre studenții, pe care îi considera discipoli: Nicolae Iorga și AC Cuza.

La 1903, Radu Rosetti publică în franceză o amplă documentare statistică intitulată „România și evreii”. În ea compilează tabele privind evoluțiile demografice din secolul anterior, reliefând evoluții spectaculoase în unele regiuni.

Opera de istoric și dramaturg a lui Nicolae Iorga are proporții gigantice, fiind completată de activitatea în politică și presă. Aportul lui în teoretizarea naționalismului românesc e comparabil cu al lui Eminescu. Influența sa s-a simțit asupra gândirii unei întregi generații în prima jumătate a secolului XX.

[circa 1895-1940] Activează AC Cuza, nepotul domnitorului, decan al Facultății de Drept, membru în Academie școlit la Sorbona. Cuza a fost unul din cei mai virulenți antisemiți, încercând să transforme această linie într-o așa zisă știință, cu ideile despre rase ale epocii. A înființat LANC, partid la care a aderat și studentul său, Corneliu Zelea Codreanu.

În 1895 AC Cuza și Nicolae Iorga înființează „Alianța Antisemită Universală”. În 1919, Cuza a ținut un discurs maraton, întins pe două zile în parlament, prin care a combătut efortul guvernului de a respecta promisiunile făcute la Paris de extindere a drepturilor pentru evrei. În el, contrazice argumentul răsplătirii participării evreilor la război cu încetățenirea, prin citarea unui șir lung de statistici și rapoarte de front, punctate cu ironii. Invocă eschiva de la recrutare, implicarea în acte de spionaj și sabotaj pentru adversari etc.

Descoperitorul utilizării insulinei în ameliorarea diabetului, Nicolae Paulescu, a studiat și profesat medicina la Paris, unde a obținut și doctoratul. Premiul Nobel e acordat altor cercetători canadieni, care pretind că nu știau de articolul dintr-o revistă de știință pariziană, în care Paulescu își anunțase descoperirea. Revine în țară după 1900. A scris cartea „Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul și Francmasoneria” (1913). A susținut „teorii ale conspirației” legate de influența evreilor, încercând să dea antisemitismului aparența unei științe a raselor și sociologică.

În primul război mondial, unele voci românești îi acuză pe evrei că au fost complici ai nemților (ca translatori) la un genocid necunoscut în prezent de majoritatea românilor. E vorba de cei o sută de mii de soldați români luați prizonieri. Dintre ei, s-ar mai fi întors doar jumătate, mulți pierind prin înfometare și din cauza condițiilor de detenție. Între cei care au scris despre subiect a fost și unul din colegii lui Eminescu de la Timpul, care semna cu pseudonimul Archibald.

Colaboraționismul din primul război mondial le e reproșat chiar și de conservatorul Petre Carp, anterior un adept al integrării lor.

Generalul Eremia Grigorescu scrie un ordin de pe frontul primului război mondial, în care ofițerii sunt instruiți să explice soldaților că evreii se fac vinovați de anarhia și dezordinea din Rusia de după Revoluția Bolșevică.

1918 – anul Marii Uniri, care e recunoscută de Tratatul de Pace de la Trianon (1920). Cei doi ani de după sfârșitul primului război mondial au fost dedicați unor intense eforturi diplomatice pe continent, marcate de Tratatul de la Versailles din 1919. În cadrul acestor tratative s-a remarcat primul ministru Ion IC Brătianu, care a condus guvernul pe timpul războiului și cu alte ocazii mai târziu. A continuat linia de rezistență a tatălui său (Ion C Brătianu) și a refuzat să semneze Tratatul privind Statutul Minorităților la Paris.

În memorialistica sa, Ion IC Brătianu susține că existau presiuni mari la adresa României în formularea tratatelor, prin ridicarea problemei drepturilor evreiești de către personaje influente din spatele președintelui american Woodrow Wilson și a premierului francez Georges Clemenceau.

Sibianul Onisifor Ghibu a fost implicat în Marea Unire, atât pentru Transilvania, alături de Goga, dar mai ales pentru Basarabia. Îl aduce pe Emil Racoviță la Cluj și îl ajută să înființeze primul institut de speologie. A consemnat relațiile interetnice din Basarabia, influența presei socialiste. Comuniștii îl încarcerează fără proces la Canal.

interbelicul

Geograf și gânditor geopolitic, Simion Mehedinți a condus revista „Convorbiri literare” și prima catedră de geografie la o facultate din țară. A trăit aproape un secol, cu activitate publică de la 1900, la conservatori, liberali și legionari. Într-un eseu, apreciază că legionarii Ionel Moța și Vasile Marin, căzuți în războiul civil din Spania, se află în linia politică a lui Eminescu. Academicianul a fost și un teoretician al naționalismului economic.

A susținut demersul studenților conduși de Corneliu Zelea Codreanu pentru numerus clausus (cotele proporționale cu populația în facultăți.) La unele universități, cum ar fi cele din Cernăuți sau Iași, evreii ajunseseră să fie chiar majoritatea studenților la specialități ca medicină, drept, relații comerciale. Greva studențească a fost de durată, paralizând anul universitar 1922-1923.

Prozatorul Ion Al Brătescu Voinești, cunoscut pentru nuvelele pentru copii, a scris numeroase articole foarte critice la adresa influenței evreiești în presă și societate.

Prim ministru pe la 1927 e Vintilă Brătianu, artizan al doctrinei economice liberale „Prin noi înșine” (alt fiu al lui Ion C Brătianu). Deși subiectul nu pare a-l fi preocupat, totuși într-un articol de ziar caracterizează drept parazitare implicările evreiești în cămătărie, cârciumărie și arendă în regiunea Moldovei.

Biologul Grigore Antipa, organizatorul muzeului care îi poartă numele, îi acuză pe la 1940 de defăimarea țării prin scrieri în afara granițelor

Gheorghe Brătianu (fiul lui Ion IC Brătianu), istoric liberal patriot, mort în închisoarea de la Sighet. Se opune propagării doctrinei hitleriste la noi și actelor de violență interconfesionale. În opera de istoric nu ocolește menționarea evreilor cu o abordare tolerantă. Ca diplomat se opune apropierii de URSS, spre care înclina Nicolae Titulescu. În 1936, are o întrevedere cu Hitler, de la care obține o promisiune că, dacă România s-ar îndepărta de URSS, Germania ar putea-o susține în contracararea pretențiilor revizioniste ale Ungariei. În 1937 a semnat alături de Iuliu Maniu și Corneliu Zelea Codreanu un pact de neagresiune electorală.

Regele Carol al II-lea instaurează un regim absolutist, în fruntea căruia încearcă o reorientare geopolitică în direcția Axei Berlin-Roma-Tokio. E prezent în frescă cu numeroase pasaje din memorii, în care comentează instalarea unei guvernări anti-semite prin guvernul Goga-Cuza. (Căruia îi prezice o existență scurtă, ce-i va permite o întărire a puterii personale). Apoi au venit conflictul cu legionarii, procesul lui Codreanu și dramele produse de cedările teritoriale impuse în 1940:

„Știrile din Basarabia sunt foarte triste. Astăzi a fost ultima zi a evacuării și a fost hotărâtă zi de doliu național. (…) Evreii și comuniștii s-au purtat într-un mod oribil. Asasinate și molestări ale ofițerilor și ale acelora care voiau să plece. Aceasta mă face să mă tem că va produce reacții primejdioase.”

„Știrile din țară sunt unele îngrijorătoare: purtarea evreilor din Basarabia și Bucovina a fost așa de rea cu ocazia evacuării, încât a provocat o reacție și o indignare care se manifestă prin excese, asasinate și devastări, la care, din păcate, participă și soldați, semn de lipsă de disciplină.” (Carol al II-lea, 3 iulie 1940)

Poetul ardelean Octavian Goga a fost implicat activ în Marea Unire, membru al Academiei cu o bogată operă de gazetar, inițiat în masonerie. A alunecat către o formă extremă a naționalismului, sub influențe fasciste și național-socialiste. Partidul fondat de el avea svastica drept simbol. Guvernul său, care a rezistat doar o lună și jumătate, a dat legi de tip rasial în 1938 (când a și murit). Considerând că anterior evreii au folosit metode ilegale de pătrundere în țară și de obținere a cetățeniei, a revizuit cetățeniile, retrăgându-le pentru o treime din evrei.

În lumea interbelică, păreri incorecte politic se puteau găsi și unde te așteptai mai puțin. Mihail Sebastian (Iosif Mendel Hechter) relatează în Jurnal o discuție cu Camil Petrescu, pe care îl considera „una din cele mai frumoase minți”. În ea, romancierul se plânge că evreii „sunt prea mulți” și prea implicați în politică. Provocat să explice paradoxul de a le reproșa că sunt deopotrivă „prea naționaliști” și internaționaliști, Petrescu descrie comunismul ca „imperialismul ovreilor”. 

După dispariție, regele Mihai a beneficiat de onoruri de stat, i s-au ridicat statui și numele i-a fost dat unui bulevard și celui mai important parc din București. Este, desigur, cel care a patronat arestarea mareșalului Ion Antonescu și schimbarea taberei, dinspre Germania către Uniunea Sovietică și aliații occidentali. Unii sunt de părere că astfel a contribuit la recuperarea Transilvaniei. Dar în mod misterios a fost cruțat pentru ceea ce presa militantă ar numi „derapajele” sale. Are poze cu Adolf Hitler de la cele două întâlniri oficiale (după cum are și decorație de la Stalin). O întâlnire a avut și cu Benito Mussolini.

Mihai fusese readus pe tron chiar de Antonescu, după forțarea tatălui său, Carol al II-lea, să abdice. Fie și formal, a domnit peste toată perioada războiului, atât de înfierată. I-a trimis telegrame de felicitare lui Antonescu la trecerea Nistrului, în care îl laudă pentru cum a derulat operațiunile. (La întoarcerea armelor a decretat același guvern „vinovat de dezastrul țării”, formulă ce se va regăsi în procesul făcut de Tribunalul Poporului comunist.)

După 1990. și-a nuanțat opiniile. A susținut că în România erau 800.000 de evrei, care beneficiau de toate drepturile, potrivit Constituției din 1923, dar că aceea a fost abrogată și au existat apoi abuzuri. Pe Antonescu l-a descris ca un patriot, dar i-a contestat campania dincolo de Nistru. Într-un interviu de 4 ore acordat unor ziariști americani în 1998 a făcut declarații ce contravin concluziilor raportului Wiesel, deci pot fi considerate „negaționiste”. (Video, de la min. 57):

„Sunt lucruri necunoscute sau în adins distorsionate. Sigur că fiind sub influența nazistă, anumite lucruri nefericite s-au întâmplat populației evreiești. Mai ales în momentele timpurii, la începutul anilor 40, când România a fost proclamată Stat Național Legionar, din cauza lui Antonescu. Garda de Fier era de extremă dreaptă și, ca toți naziștii, erau împotriva orice avea de-a face cu evreii.

Au fost câteva lucruri nefericite, dar norocul a fost că n-au durat mult. Exceptând un loc, Iași, niciun evreu (n-a fost pus) să poarte o stea (galbenă). Mulți au fost concediați, au fost puși să dea zăpada, lucruri de genul ăsta.

După ce a început războiul (iunie 1941, n.t.) unii au fost luați de Antonescu și mutați în afara țării, în Transnistria. (..) Am fost în contact cu rabinul șef Șafran, pe care îl mai văd și acum în Elveția, din când în când. Și el mă informa ce se întâmpla sau afla că se pregătește. Eu și mama mea am avut noroc să îl influențăm pe Antonescu să oprească ce făcea contra populației evreiești. (..) A acceptat și am reușit eu și mama, cu cooperarea lui Antonescu, să readucem înapoi, dacă nu greșesc, aproximativ 400.000. I-am adus înapoi și i-am salvat de cine știe ce soartă, la retragerea nemților.

E ceva important ce lumea liberă ar trebui să știe: că am făcut tot ce am putut să îi salvăm pe acești oameni. Mentalitatea mamei și a mea era că sunt ființe umane, care nu trebuie tratate diferit, doar pentru că au altă rasă. Mai mult, nu cred că mulți oameni știu. Dentistul meu personal era evreu, până la plecare. Și oculistul mamei, român, dar evreu. (…) Acum sunt elemente în străinătate, care insinuează că n-am făcut nimic să îi salvăm. Poate e o influență comunistă…

Alt punct: nici un singur evreu din România n-a fost trimis la un lagăr de concentrare german. Nici măcar unul. Au fost câțiva, dar din Transilvania ocupată de Ungaria. E important: noi, din România n-am trimis niciunul. Și a fost neobișnuit din partea lui Antonescu să accepte asta, la rugămintea mea și a mamei. Poate avea o scânteie de sentimente umane în el…”

influența legionară

Ostracizarea intelectualilor care au cochetat cu Mișcarea Legionară e un fenomen în desfășurare, suficient de mediatizat. Deci vom insista cel mai puțin asupra respectivei perioade, când sunt emise și cele mai incendiare opinii, din care nu vom cita. Amintim doar câteva nume cu mare impact în cultura română, a căror ștergere pe criterii politice ar fi un veritabil genocid cultural.

Profesorul de filosofie Nae Ionescu, influențat de filosofia și pe alocuri politica germană. A fost mentorul generației interbelice.

Texte laudative despre Corneliu Zelea Codreanu au fost scrise de: poetul Ion Barbu, etnograful Ernest Bernea, filosoful mistic Petre Țuțea și Emil Cioran (Are un articol elogios și despre Adolf Hitler. Emigrat la Paris, marele existențialist și-a auto-cenzurat scrierile din tinerețe și a dorit să își probeze pocăința printr-un eseu foarte elogios la adresa evreilor, în anii 50: „Un popor de solitari”.)

Mircea Eliade are o mulțime de texte de tinerețe în care face apologia Mișcării Legionare. La fel și filosoful Constantin Noica. Istoricul și lingvistul PP Panaitescu a fost rectorul Universității București sub legionari.

O parte din autorii interbelici au fost recuperați de regimul comunist, după un deceniu-două de detenție. Uneori, chiar lăsați să publice în presă texte naționaliste în perioada lui Ceaușescu (Noica, Radu Gyr). Altora li s-a republicat tacit din operă, fără comentarii legate de trecutul lor. Detaliul e citat azi de detractorii lor ca o pată în plus, drept un dublu colaboraționism cu două regimuri totalitare. Dar faptul poate fi văzut și din alt unghi: chiar și comuniștii considerau că i-au pedepsit suficient, respectiv că se poate face distincție între afilierea lor politică și valoarea operei. Pe când activiștii purificării culturii de azi consideră că nici măcar moartea în pușcării n-a fost o pedeapsă suficientă. Ei neagă un principiu important al dreptului: acela al ispășirii unei fapte prin închisoare, urmată de reabilitarea și reintegrarea în societate a deținutului.

Guvernatorul Băncii Naționale, Mihail Manoilescu, unul din cei mai mari gânditori economici pe plan mondial, autor al unei teorii originale asupra protecționismului, a fost sponsor și simpatizant al legionarilor. Opera lui s-a republicat sub comuniști, dar nu se mai publică azi.

Lingvistul Sextil Pușcariu, rector al universității din Cluj, coordonator al întocmirii DEX, reprezentant al României la Societatea Națiunilor, a scris și el elogii la adresa Legiunii, la o dată la care era deja membru al Academiei.

Traian Brăileanu, fost decan al Facultății de Filosofie, ministru al Învățământului, poreclit Socrate de legionari. A făcut teoria relațiilor interetnice. Moare la Aiud. Nichifor Crainic, publicist, poet, teolog și filosof, construiește o teorie a statului etnocentric. Poetul Radu Gyr a fost unul din cei mai prolifici autori de versuri din închisorile comuniste. A fost închis și pe vremea dictaturii carliste, fiind eliberat ca să participe la războiul împotriva URSS. E rănit pe front, devenind veteran de război. Comuniștii îl condamnă la moarte pentru poezia Ridică-te, Gheorghe, ridică-te Ioane!, considerată instigatoare. I se comută pedeapsa la 25 de ani, din care a executat 5, survenind amnistia generală din 64. Vasile Militaru a fost și el între poeții interbelici dispăruți în închisoare.

Traian Herseni, un sociolog reputat, care a cochetat atât cu mișcarea legionară, cât și cu comunismul, ulterior. A vehiculat teorii eugenice privind „sterilizarea raselor inferioare”. Diplomatul Vintilă Horia a scris apologetic despre Codreanu, Hitler și Mussolini. A fost condamnat în lipsă la 25 de ani de închisoare. A primit premiul Goncourt pentru cartea „Dumnezeu S-a născut în exil”.

Profesorul Gheorghe Manu, cu lucrări în domeniul fizicii nucleare, a făcut parte din Mișcarea Legionară. A murit în penitenciarul Aiud.

Filele de jurnal ale lui Liviu Rebreanu arată personalitatea unui patriot care judeca fiecare eveniment în parte. Marele romancier e scandalizat de asasinarea legionarilor în regimul carlist. Primește cu mare speranță preluarea puterii de către Antonescu pentru a pune capăt „anarhiei” și a statului național legionar, în care vede „suprema înnoire a neamului românesc”. După care se declară total dezgustat de crimele făcute fără proces de legionari, mai ales de aceea a lui Iorga, pe care o consideră monstruoasă.

post-comunism

Disidentul anti-comunist Paul Goma a scris o monografie a relației conflictuale dintre evrei și români în momentul retragerii din Basarabia, „Săptămâna roșie”. (Carte ce a crescut în ediții succesive, de la dimensiunea unei broșuri, la un volum gros, prin adăugarea de documente.)

Dramaturgul Paul Everac a abordat subiectul după 1989.

Vocea Europei libere, Monica Lovinescu, a luat apărarea memoriei lui Eliade și Cioran, cu prilejul atacurilor la adresa păcatele lor din tinerețe. Dacă epurarea va merge, ca un „joc secund” și la cei care apără proscriși, fiica lui Eugen Lovinescu ar fi o prezență cu totul neașteptată pe „lista neagră”. În plus, a făcut în jurnal unele comentarii despre cum redeschiderea dosarelor Holocaustului și al lui Antonescu ar pune în umbră procesul comunismului.

În 2013 în aula Academiei, profesorul Vladimir Iliescu, de la Universitatea din Aachen a contestat existența holocaustului în România. A vorbit de „persecuții, cu circa 20.000 de victime”, față de estimarea de 380.000 din Raportul Wiesel. Academia Română s-a delimitat public de discursul său. Contestări mult mai întinse ca volum au făcut, între alții, istoricul Gheorghe Buzatu și profesorul de filologie Ion Coja. Spre deosebire de colonelul SRI Vasile Zărnescu (singurul condamnat la închisoare cu suspendare pentru negaționism la noi), aceștia nu par a fi făcut obiectul unor procese similare.

Deși Academia Română s-a ținut departe de cele mai fierbinți controverse, președintele ei, istoricul Ioan Aurel Pop, a avut unele luări de poziție în apărarea memoriei lui Mircea Vulcănescu.

reacții la apariția frescei

Am enumerat mai sus doar o parte din numele inventariate în Fresca întocmită de Ioan Roșca, sub forma unui tabel bibliografic. Nu știu câți vor fi ajuns până aici cu lectura și câți mai rezistă să citească și un mic eseu despre implicațiile ei. Ioan Roșca a depus o muncă titanică, substituindu-se voluntar unui departament al Academiei sau al unei universități. Mai impresionant decât efortul său n-a fost decât tăcerea deplină cu care a fost însoțită această apariție în lumea intelectuală românească.

Aparent, nici intelectualii nici politicienii din noul val suveranist n-au luat act de existența acelei arhive. Și n-au putut conecta fenomenul epurării politice a generației interbelice cu perspectiva extinderii la generațiile precedente. N-au înțeles sau s-au făcut că nu înțeleg că trecerea la index a clasicilor pe motive de incorectitudine politică ne-ar transforma trecutul într-un deșert atomic. Nu au folosit baza documentară nici măcar adepții respectivei epurări, pentru a cere o demolare mai din temelii. Tăcerea a fost consemnul general.

Cu o excepție, notabilă. În mai 2025, mascații descind acasă la scriitorul Radu Theodoru, general de aviație și veteran de război de 101 ani, pentru a-l ancheta că pregătește o lovitură de stat cu alți pensionari. Cercetătoarea Institutului Wiesel Adina Marincea scrie pentru Hotnews un articol, în care îl înfierează ca „negaționist”. În trecere, pomenește în articol că în anul anterior, Radu Theodoru a spus ceva într-o discuție cu Miron Manega și cu „Ioan Roșca, autorul unei fresce antisemite”. Așadar, fresca nu trecuse neobservată, dar fusese decretată ea însăși „antisemită”, de parcă o inventariere științifică a unor izvoare istorice poate fi animată de sentimente.

Dar detaliul mi-a prilejuit două revelații: una despre natura acestui buclucaș concept juridic, alta despre modul de operare al institutului creat să-l combată. De când au apărut legile care-l pedepsesc, „antisemitismul” a devenit o faptă penală, pedepsită la fel ca violul sau tâlhăria. Nimeni nu poate fi declarat „violator” sau „criminal” fără a trece printr-un proces, în care i se permite să se apere și i se dovedește cu probe concrete fapta. În schimb, epitetul „antisemit” a rămas simultan și un fel de înjurătură, care poate fi folosită „la liber” în polemică, împotriva adversarilor sau chiar a unor inițiative.

Felul în care acționează Institutul Wiesel completează prevederile seci ale legilor, deci trebuie comentat în această serie dedicată cenzurii. La origini, comisia Wiesel era o formă de lobby, cuprinzând politicieni și diplomați din Israel, reprezentanți ai unor organizații etnice. După ce concluziile sale au fost aprobate de stat, au devenit adevărul juridic al statului, a cărui contrazicere e drastic pedepsită.

Institutul pentru Studierea Holocaustului „Elie Wiesel” are un buget de 94 milioane de lei (circa 18 milioane de euro). După un articol din Libertatea, institutul are 22 de cercetători în organigramă. Directorul Alexandru Florian încasează 117 mii lei salariu plus 72 mii pensie și 53.000 drepturi de autor pe an. Un venit frumos de circa 48.000 de euro pe an, ca bugetar, cu rang de secretar de stat. Doar una din sinecurile rezervate minorităților, înșirată în articolul citat. În lucru este și Muzeul Holocaustului, proiectat să aibă un buget de 268 milioane de lei, în condițiile în care Muzeul Național de Istorie e în paragină, neterminat și mai mult închis în ultimii 35 de ani.

Dar institutul e departe de a se concentra pe problema Holocaustului, extinzându-și preocupările la evaluarea culturii naționale, politicii și dezbaterii în media. Din toamna anului 2023, guvernul Marcel Ciolacu anunța că manualul „Istoria evreilor. Holocaustul” devine obligatoriu pentru toți elevii de liceu din țară. Manualul e alcătuit în conformitate cu datele furnizate de institut, unii angajați ai săi fiind autori sau consultanți. E un caz unic, manualele de istoria românilor nefiind influențate de activiști naționaliști sau de ONG-urile lor.

În noiembrie 2024, institutul a primit din partea ANCOM statutul de „avertizor de încredere”, pentru a semnala conținutul negaționist de pe rețelele de socializare online. Deci participă activ la cenzură, fiind greu de știut dacă un conținut șters era ce se pretinde, sau doar deranja unele sensibilități.

Așadar, procesul cuiva acuzat de „antisemitism” decurge cu totul diferit de al unuia acuzat de furt sau delapidare. Reprezentanții institutului sau ai cercurilor de lobby se constituie în acuzatori publici, de genul procurorilor. În instanțe, dacă se pune problema unei expertize, sunt citați ca „experți”, ca și cum ar fi oameni de știință imparțiali. Sau manualele și cercetările lor sunt luate ca reper. În paralel, ei pot activa în presă ca și cum ar fi jurnaliști echilibrați, folosind cu larghețe, în scop polemic, eticheta de „antisemit” sau „extremist”. Când fac din acea etichetă un fapt cert, ei se comportă și ca judecători, care deja au dat verdictul prin antepronunțare, pe care doar îl amplifică cu ajutorul presei.

În paralel, cadrele Poliției Române sunt prelucrate în combaterea antisemitismului și xenofobiei (probabil tot cu participarea unor ONG-iști de profil), anunță Ministerul Afacerilor Externe. La fel, judecătorii sunt instruiți în seminarii despre „antisemitism și Holocaust”, organizate sub egida CEDO, potrivit Institutului Național al Magistraturii. Se fac strategii naționale pe câte trei ani (cea de față e până în 2027) pentru „combaterea antisemitismului, radicalizării, discursului urii”. În ea sunt angrenate servicii secrete, mai toate ministerele (Educație, Cultură, Externe, Interne, Justiție, Procuratură), Administrația Prezidențială, Avocatul Poporului, cot la cot cu loja B’nai Brith și diverse ONG-uri.

E limpede că, într-o astfel de mobilizare de forțe a întregului stat, alături de presă și „societatea civilă”, un eventual inculpat nu ar avea parte de un proces obișnuit, similar celor destinate infractorilor de rând.

va scăpa măcar Eminescu?

Se naște întrebarea: cât de departe va merge epurarea trecutului în numele combaterii urii prezente sau viitoare? În Raportul Final al Comisiei Wiesel din 2004, apare următoarea frază:

„Sunt suficiente exemple din sferele politice, culturale și religioase care pot fi citate pentru a sprijini ideea că antisemitismul trebuie tratat ca parte integrantă a întregii istorii a României.” (p. 22)

Deci încă din start, ambițiile întreprinderii erau vaste. Va culmina epurarea trecutului cu punerea la index a lui Eminescu? Același raport pare să-i mai dea o șansă, deși îndreptățește și astfel de îngrijorări, după cum e formulată:

„Opiniile sale despre evrei erau complexe și nu atât de excesive cum s-a afirmat uneori, dar este important faptul că era credibil pentru un segment larg al populației în anii 30, când denumirea de poet național era des invocată (cum s-a întâmplat în timpul discursului parlamentar al lui Octavian Goga), ca strămoș al antisemitismului extremist și înverșunat din România Mare a secolului XX.” (p. 26 din Raportul Final)

Cititorul ar putea fi lăsat să creadă că soluția ar fi ca Eminescu să înceteze a mai fi „credibil pentru un segment larg al populației” sau să i se retragă titlul de „poet național”.

Institutul publică anual câte un raport de monitorizare a fenomenului antisemit. Parcurgând ultima producție de acest fel (Raportul pe 2024-2025), observăm că pretențiile au crescut, două decenii mai târziu. „S-au radicalizat”, cum s-ar spune. Citarea lui Eminescu apare ca delict de opinie. La rubrica „presa extremistă”, apare un articol al lui Miron Manega (pseudonimul senatorului SOS Dumitru Manea):

„Articolul redă un text antisemit scris de Mihai Eminescu, în care poetul circula narațiuni conspiraționiste clasice precum aceea că evreii îi otrăvesc pe români cu alcool, că domină economic țara, și că nu există antisemitism ci, din contră, „drepturile câte nu le au, nici nu le merită (evreii)”.” (pag. 108)

În același raport de monitorizare din 2025 nu e cruțat nici măcar Gabriel Liiceanu, patronul editurii Humanitas. Ca dovadă e reprodusă fotografia unui banner publicitar al editurii cu un citat din acesta:

„Constantin Noica a fost un antrenor de libertate, un antrenor al gândirii pe cont propriu. A fost un recuperator de minți. Iată de ce Humanitas e o ctitorie a libertății de gândire, pe care Noica a predat-o și iată de ce el este ctitorul acestei instituții.” (Gabriel Liiceanu)

Monitorii institutului notează ironic că: „În tinerețe, Constantin Noica a jucat în echipa antrenată de Nae Ionescu, ideologul Mișcării Legionare.” (pag. 93)

Raportul conține și un „studiu de caz”, cu o listă de conturi de pe Telegram ale unor persoane particulare sau ziare, prezentate toate aberant ca tot atâtea „rețele neo-legionare”. În rândul lor apare inclusiv „O chilie athonită”, pagina călugărilor români de pe Muntele Athos, în dreptul căreia acuzația nelegiuirii constă în cuvântul: „ortodoxism”. (pag. 150 din Raport) Termenul se repetă amenințător și în descrierea altor site-uri de presă sau ONG-uri, unde „ortodoxism” e o orientare suspectă, în înșiruiri de genul „propagandă pro-rusă”…

Deloc de mirare, căci în raport apare între delincvenți însăși Biserica Ortodoxă Română, consemnată pentru decizia de a canoniza 16 preoți, între care s-au aflat și „legionarii” Dumitru Stăniloae, Ilie Lăcătușu și Ilarion Felea. Nu e cruțată nici Gara din Pașcani unde se găsește o placă memorială pentru mitropolitul Visarion Puiu, „persoană condamnată pentru crime de război”…

Din același raport de monitorizare, aflăm că Institutul „Elie Wiesel” a intervenit pe lângă o altă instituție a statului SSRML (Secretariatul de Stat pentru Recunoașterea Meritelor Luptătorilor Împotriva Regimului Comunist). Printr-o „corespondență prelungită”, Institutul Wiesel a obținut ca Fundația Ogoranu să nu mai fie invitată la evenimentele organizate de Secretariat. Absurdul de a-l exclude pe Ion Gavrilă Ogoranu de pe lista unei instituții create să recunoască meritele luptătorilor, la intervenția altui institut, condus de un fost comunist, depășește imaginația lui Eugen Ionescu. Dar putem remarca și un fapt organizatoric: nicio lege nu prevede că institutul Wiesel ar fi peste alte institute sau structuri guvernamentale. Totuși, se comportă ca și cum ar fi. Funcționarii săi instituie o ierarhie între holocaust și genocidul comunist, două momente istorice pe care statul român și-a propus să le omagieze în paralel.

E clar că vorbim de o bătălie culturală de anvergură, în care instituțiile României actuale sunt copleșite sau părtașe, cu largul concurs al statului paralel. Rămâne de văzut cum va supraviețui România eternă, la care se raportează Biserica Ortodoxă, pe care Eminescu o numea „maica neamului românesc”. Pentru moment, această Românie eternă, patria metaforică a tuturor creatorilor de spirit din trecutul ei, pare a-i lăsa indiferenți atât pe intelectualii clipei, cât și pe gestionarii vremelnici ai României prezente.

(va urma)

13. A doua lege a lui Vexler, prea mult chiar și pentru Nicușor Dan