13. A doua legea a lui Vexler, prea de tot chiar și pentru Nicușor Dan

(Parte din seria: „Legile cenzurii, ca inginerie socială”)

La fel ca legea lui Crin Antonescu din 2018 și ca o lege anterioară a lui Silviu Vexler din 2021, legea votată în 2025 își propune să „îmbunătățească” Ordonanța 31, dată de Adrian Năstase în 2002. E ca o catedrală gotică a represiunii, la care trudesc generații succesive de politicieni, care pun piatră peste piatră. De astă dată, sunt vizate mai explicit doctrina legionară și antisemitismul, cu extindere la alte noțiuni foarte vag precizate ca „radicalizarea și discursul urii”, cu accent pe exprimarea pe internet.

Am văzut într-un episod anterior cum Crin Antonescu a invocat în expunerea de motive a legii sale o sentință obscură a unui judecător. Care respinsese cererea de reabilitare a unui fost veteran de război și deținut politic din perioada comunistă, pe motiv că, în lagăr, luase legătura cu foști legionari și apoi vehiculase idei „dușmănoase” la adresa regimului comunist, sub influența presei occidentale.

Liderul PNL fusese atât de impresionat de această interpretare creativă a legii de către un magistrat, care introducea cu de la sine putere un criteriu de discriminare între victimele comunismului (validând represiunea totalitară ca justă, pentru o parte consistentă din victime)… Încânt a decis să scrie o lege, care să instituie acest principiu ca obligație pentru toți judecătorii. Și care să pedepsească drastic omagierea unor personaje istorice.

De această dată, legea lui Silviu Vexler din 2025 venea după o inițiativă a procurorului general, exprimată în decembrie 2024. Alex Florența se plânsese că legea „anti-legionară” a lui Crin Antonescu e inaplicabilă tocmai unor lideri legionari și nostalgicilor mișcării, pe care nu îi poate condamna în instanță. Iar deputatul Vexler se oferea câteva luni mai târziu să îi scrie procurorului o lege cu care să aibă mai mult succes în fața judecătorilor.

o scăpare nepermisă

Problema apăruse în urma unei înduioșătoare ignoranțe asupra istoriei, venită tocmai de la un absolvent al Facultății de Istorie, cum e Crin Antonescu. Probabil i se păruse deplasat să pună în legea lui o listă neagră cu persoane pe care nu ai voie să le mai citezi sau amintești (cel puțin nu de bine). Așa că născocise o formulă mai generală, care să aibă aparența unui principiu de drept, despre care era ferm convins că acoperă toate situațiile. Articolul suna astfel:

„orice persoană condamnată definitiv de către o instanță judecătorească română ori străină sau prin orice hotărâre recunoscută în România, potrivit legii, pentru una sau mai multe infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război, precum și persoana din conducerea unei organizații al cărei caracter criminal a fost constatat prin hotărârea unei instanțe penale internaționale;”

Această înșiruire din 2018 deschisese o cutie a Pandorei prin aceea că valida sentințele tribunalelor bolșevice excepționale, cunoscute ca „Tribunalul poporului”. Instanțe de poliție politică, funcționale circa doi ani, între 1944 și 1946, prelungite apoi încă un deceniu cu alte manifestări ale unei justiții viciate de lupta de clasă comunistă și de dorința de a-i pedepsi pe cei care luptaseră contra Uniunii Sovietice, în timp ce Armata Roșie ocupa România. Deși Crin Antonescu nu își propusese în niciun fel să pedepsească și nostalgiile comuniste, totuși formula îi transformase în victime colaterale și pe soții Elena și Nicolae Ceaușescu, tehnic condamnați pentru genocid, fie el și susținut de dovezi infirmate între timp…

Dar, stupoare: legea nu i se aplica tocmai lui Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul Mișcării Legionare, și nici măcar respectivei mișcări în ansamblu. Care, tehnic, nu fusese niciodată condamnată printr-o sentință explicită nici în țară, nici în străinătate, în integralitatea ei. Cum putuse avea asemenea lacune „istoricul” Crin în legea lui „anti-legionară”, e un fapt hilar și o palmă dată sistemului de învățământ. Poate chiar și profesorilor săi de la facultatea absolvită în comunism, între care e foarte probabil să se fi numărat și Lucian Boia sau Zoe Petre…

Corneliu Zelea Codreanu trecuse prin închisoare de cel puțin două ori. Singura crimă de care a fost acuzat că a comis-o cu propria mâna a fost împușcarea prefectului de poliție Constantin Manciu, în 1924. Dar de aceasta a fost absolvit, ca legitimă apărare de curtea cu jurați din Turnu Severin. Înclin să cred că a fost o eroare judiciară, și că Zelea Codreanu a beneficiat de o clemență excesivă din partea instanței atunci. În schimb, cu altă ocazie a fost condamnat pe nedrept, din considerente politice. Dar legea lui Crin introduce ideea că nu poți pune la îndoială justețea unor procese, indiferent de contextele politice în care au loc și de viciile procedurale. Contează strict sentințele, ca într-o istorie evaluată robotic sau birocratic de inteligența artificială. Așa că trebuie să le luăm de bune: achitat, egal nevinovat.

Nouă ne sună inexplicabil de ce societatea de atunci făcuse atât de popular un pistolar. (Trenul care îl readuce la București e aclamat de mase mari în fiecare gară. Iar anul viitor nunta tânărului avocat la Focșani devine un eveniment monden, la care iau parte până la o sută de mii de curioși.) La fel de greu de înțeles e și alunecarea maselor înspre soluții radicale, anti-parlamentare, care imaginau o militarizare a societății. Explicațiile se întrezăresc doar în contextul mental al epocii. Mulți bărbați fuseseră pe front în primul război mondial, adolescenții crescuseră cu imaginea romantică a eroismului și fantezia unei societăți organizate ca o armată. Iar duelul era încă o practică în Europa vremii. Tehnic, fusese interzis încă din ultimul an de domnie al lui Cuza, dar interdicția nu se respecta. A fost nevoie ca participarea la un duel să fie pedepsită mai drastic în Codul Penal din 1936, ca această practică să dispară… Deci o altfel de epocă decât cea în care trăim noi.

În 1938, Codreanu este judecat din nou și devine victimă a dictaturii regale, instituite de Carol al II-lea. Șirul evenimentelor pleacă de la o scrisoare publică, pe care i-o adresează istoricului și politicianului Nicolae Iorga, unul din mentorii săi și ai generației interbelice. „Căpitanul” se plângea de o intervenție abuzivă a autorităților contra „comerțului legionar”, în principal, vizând restaurantul de peste drum de Liceul Lazăr. Membrii mișcării folosiseră în scop propagandistic lucrări de muncă voluntară în sate, ca reparațiile de poduri și case, fabricarea de cărămizi. Patriarhul Miron Cristea le interzisese preoților să îi mai lase pe legionari să participe la renovarea de biserici, ca să nu mai câștige capital electoral. În paralel, legionarii încercaseră să se finanțeze din unele activități economice rudimentare. Investiseră într-o camionetă și în câteva incinte negustorești.

În esență, epistola spunea ceva de genul: când am criticat influența evreiască în comerț, ne-ați spus de ce nu facem noi comerț românesc. Când am făcut, ni-l închideți… Epitetul pentru care a fost arestat, ca fiind calomnios era în propoziția: „ești un necinstit sufletește”, adresată marelui istoric, cu rang de ministru. (Iarăși, genul de proces pentru onoare, care ne pare neverosimil azi…)

Zelea Codreanu e judecat în arest și condamnat la 6 luni de închisoare pentru acel delict de opinie, îndreptat împotriva unui ministru. Destul de ironic, drama judiciară poate fi văzută și ca un episod al luptelor intestine în cadrul mișcării naționaliste și chiar al celei ortodoxe. Guvernul care lua măsura de a pune brutal capăt mișcării (după ce altele, liberale, interziseseră două partide ale ei) era condus de însuși patriarhul Miron Cristea, fostul conducător al regenței în domnia regelui minor Mihai, întreruptă abrupt de revenirea tatălui său, Carol al II-lea. Din acel guvern făceau parte Nicolae Iorga, viitorul mareșal Ion Antonescu (ministrul Apărării), dar și viitoarea victimă a legionarilor Armand Călinescu (ministru de Interne).

Cel mai probabil, în spatele acelui proces politic a stat ambiția de putere absolută a regelui Carol al II-lea, patronul la vedere al unei camarile foarte corupte, dar cu ambiția de a fi acceptat de regimurile extremei drepte din Italia și mai ales Germania, ca unic conducător național. În detenție, lui Codreanu i se deschide un al doilea proces, mult mai grav, pentru trădare, la finalul căruia primește o pedeapsă de 10 ani de închisoare. Procesul e socotit chiar și de detractorii liberali ai mișcării ca fiind viciat din motive politice (inculpatului i s-au interzis pledoariile de apărare și folosirea unor avocați reputați). Dar, chiar dacă aplicăm „principiul lui Crin”, că tot ce contează e sentința consemnată, tot observăm că nu se încadrează în cerințele legii lui. Nici măcar „trădarea” nu intra în lista din lege, care să ducă la damnatio memoriae.

Condamnarea a fost considerată prea puțin de către Carol al II-lea, care decide intempestiv lichidarea în închisoare a lui Zelea Codreanu. Un grup de 14 legionari e urcat de polițiști într-o dubă, sub pretextul că sunt mutați dintr-o închisoare în alta, pe timpul nopții. Polițiștii îi sugrumă pe deținuții încătușați pe marginea șoselei, în dreptul localității Tâncăbești, și îi împușcă în ceafă, încercând să simuleze o tentativă de evadare. Într-o sarabandă a incompetenței și abuzurilor, s-a încercat distrugerea cadavrelor prin arderea cu acid, apoi acoperirea unei gropi comune cu beton. (Ulterior, veniți pentru scurtă vreme la putere, legionarii au organizat deshumări, înmormântări rituale și răzbunări contra celor implicați.)

Între cei asasinați împreună cu Zelea Codreanu s-au aflat și legionarii vinovați de uciderea lui IG Duca și a lui Mihai Stelescu. Tentativa regimului Carol de lichidare completă a mișcării legionare a fost completată cu uciderea fără proces, prin împușcare în plină stradă a sute de conducători legionari, într-o atmosferă de teroare. Dar, revenind la aspectul strict juridic, cum moartea lui Codreanu survenise în noiembrie 1938, cu aproape un an înainte de declanșarea celui de-al doilea război mondial (potrivit versiunii oficiale), nu putea fi încadrat nici la „crime de război”.

suprimarea unei idei

Condamnarea memoriei lui Corneliu Zelea Codreanu ridică un aspect de cu totul altă natură, dacă e justificată prin aceea că a fost creatorul unei mișcări politice, vinovată de crime în timpul vieții lui, dar mai ales după. Pentru că asta ridică o echivalență cu alți gânditori și activiști politici, care nu sunt judecați pentru felul în care le-au fost interpretate ideile. De pildă, Karl Marx a inspirat mișcarea comunistă, în dreptul căreia e contabilizat cel mai mare genocid din istorie. Dar opera lui Marx e studiată liber în toate universitățile lumii și comentată în public. Iar „titanul din Trier” are statui în multe orașe occidentale, ca în Germania și Statele Unite. Mormântul său de la Londra e un loc de pelerinaj popular. 

Nu sunt interzise nici operele lui Lenin și Stalin, care nu doar au teoretizat folosirea violenței politice, dar au și practicat-o pe scară mare. Lenin are statui păstrate în Germania, Finlanda, Statele Unite și multe țări foste comuniste. Mausoleul său de la Kremlin e o mare atracție turistică aproape religioasă.

Caracterul extremist al Mișcării Legionare nu poate fi contestat, în opinia mea. Codreanu însuși a teoretizat folosirea unor metode violente, chiar teroriste, în susținerea luptei politice. Apelul la astfel de metode a fost chiar motivul despărțirii de mișcarea profesorului său, AC Cuza. Deși autorii asasinatelor și le-au asumat în nume personal, când s-au predat autorităților, unele din ele au luat o formă barbară, ca uciderea în spital a fostului legionar, devenit adversar, Mihai Stelescu. Mișcarea a vizat cu precădere lideri politici corupți, ca fostul prim ministru liberal IG Duca (1933) și premierul țărănist în funcție Armand Călinescu (1939). Lucruri care explică paradoxul creșterii de popularitate după acte antisociale, reprobabile. Așa se întâmplase și după împușcarea șefului poliției, Manciu.

Majoritatea crimelor legionare au avut loc după moartea lui Zelea Codreanu. Unele au produs uriașe pierderi în lumea culturii, prin uciderea lui Nicolae Iorga și a economistului Virgil Madgearu, pe fondul înfruntării cu fostul aliat Ion Antonescu. (Unii adepți ai mișcării au o altă teorie cu privire la acestea, acuzându-l pe asasinul Traian Boeru că ar fi lucrat în beneficiul NKVD, ceea ce ar explica faptul că nu a fost judecat și statul comunist nu a cerut extrădarea sa din Occident.) A existat și o scindare a mișcării după preluarea de către Horia Sima, el însuși bănuit de colaborare cu agenții Siguranței.

Observăm că acest principiu al folosirii crimei în politică nu e impus ca un criteriu general pentru discreditarea unor curente de idei. Dacă ar fi așa, comuniștii ar fi vinovați de organizarea primului atentat politic de tip terorist din România secolului XX. În 1920, trei comuniști de origine evreiască – Max Goldstein, Leon Lichtblau și Saul Osias – au organizat atentatul cu bombă din Senatul României. Doar o defecțiune a dispozitivului exploziv și o nesincronizare a programului a oprit ca numărul de victime să nu fie mai mare și să nu îi includă pe rege și pe șeful guvernului, invitați la ședința festivă de deschidere. Au fost ucise trei persoane (un ministru și doi senatori, unul din ei fiind și episcop greco-catolic). Au mai fost răniți doi episcopi ortodocși și președintele Senatului.

Mișcarea Legionară n-a făcut obiectul unui proces ca atare, deși majoritatea membrilor ei au sfârșit în închisori. Probabil că, dacă ar fi știut că posteritatea va fi atât de scrupuloasă, comuniștii ar fi organizat și o asemenea formalitate, pentru că de facto o scoseseră în afara legii și îi vânau pe toți simpatizanții ei. Dar procedau aproape la fel cu toți rivalii politici. Istoricul liberal Neagu Djuvara, care și-a mărturisit o simpatie juvenilă pentru cântecele și elanul tineresc legionar, renegată ulterior, a remarcat că e probabil mișcarea extremistă care a avut mai multe victime în rândurile ei, decât cele pe care le-a produs.

După decimarea din vremea dictaturii carliste, a urmat o alianță de circa patru luni cu generalul Ion Antonescu. La 14 septembrie 1940, e proclamat Statul Național Legionar. Decretul laconic poate fi privit rece ca o terifiantă instaurare a totalitarismului. Sau ca un exemplu de don-quijotism, prin obiectivul utopic pe care îl stabilea ca alternativă la disputele proprii unei democrații. Ultimul articol era unul din cele mai naive sau poetice texte publicate vreodată de Monitorul Oficial:

„1. Statul Român devine Stat Național Legionar.
2. Mișcarea Legionară este singura mișcare recunoscuta în noul Stat, având ca țel ridicarea morală și materială a poporului Român și dezvoltarea puterilor lui creatoare.
3. D-l General Ion Antonescu este Conducătorul Statului Legionar și Șeful Regimului Legionar.
4. D-l Horia Sima este Conducătorul Mișcării Legionare.
5. Cu începere de la data acestui Înalt Decret orice luptă între frați încetează.”

Ca semn rău, în noiembrie, a urmat cel mai mare cutremur de pământ al secolului, cu pagube însemnate la București. Iar lupta între frați a reizbucnit chiar mai aprig în sânul guvernării cu o atât de ciudată conducere bicefală. La sfârșitul lui ianuarie, coaliția se rupe, și Antonescu își lichidează cu ajutorul armatei partenerii de guvernare. Sau, după versiunea învingătorilor, are loc „rebeliunea legionară”.

În afara celor uciși, o parte din legionari ajung în închisoare, alții în lagărele germane, ca refugiați. La intrarea României în război, în vara aceluiași an 1941, unii legionari cer și li se permite să meargă pe front pentru a lupta contra sovieticilor, marele lor rival ideologic. Cei rămași în închisoare fără întrerupere și sub comunism au avut cea mai îndelungată perioadă de detenție dintre captivii regimului, unii chiar peste două decenii.

La procesul de la Nuremberg, Mișcarea Legionară nu a fost judecată, alături de alte mișcări similare din Europa. Iar americanii nu s-au sfiit să îi reconsidere ca parteneri pe legionarii care duceau rezistența armată în munți. Pe care îi încurajau (sau amăgeau) cu mici ajutoare logistice. Deci e clar că nu o tratau ca pe o mișcare teroristă. Exceptând atentatul de la legația din Berna, legionarii rămași în Occident au avut în jumătatea de secol care a urmat o existență pașnică, fiind tolerați de statele democratice ca refugiați politic. Ei au putut să își publice fără îngrădiri reviste și cărți în Statele Unite.

Mișcarea legionară a avut un caracter virulent de ostilitate împotriva evreilor. Dar fără teoriile rasiale ale omologilor germani și ale altor facțiuni locale, ca a lui AC Cuza. Cel mai adesea, au invocat: considerente de interes național în competiția economică, efectul corupător al unor evrei asupra politicienilor și presei, sau argumente de natură religioasă contra unei alte credințe. Raportul Comisiei Wiesel le impută și crime contra evreilor, săvârșite în timpul rebeliunii. Legionarii din exil le contestă, susținând că modul de acțiune al mișcării, prin atentate țintite și revendicate, era altul, punând acele crime și jafuri în seama unor elemente declasate, care au profitat de debandadă. Ei remarcă și că asasinatele anterioare avuseseră ca țintă politicieni români, nu evrei. Ceea ce pare în acord cu gândirea lui Codreanu, când scrisese că, dacă ar avea un ultim cartuș, și în față un dușman și un trădător, l-ar folosi contra trădătorului.

Cum spuneam, caracterul violent și extremist al mișcării nu poate fi nici ascuns, nici scuzat. Se poate înțelege de ce o lege ar prohibi înființarea unui partid legionar, ca să prevină acte similare. Dar mult mai problematică e tentativa de a defini ideologia legionară în sine. Și a o atribui altor organizații noi, care n-ar fi denumite ca atare, sau pentru un tip de opinii exprimate în public. Pentru că am fi siliți să constatăm că legionarismul era o formă extremă a naționalismului românesc interbelic, care combina patriotismul cu mistica ortodoxă într-o formă exaltată.

Iar o interdicție de acest tip riscă să persecute sau să scoată în afara legii arbitrar orice tip de gândire, oricât de pașnică, în care s-ar regăsi aceste două ingrediente nobile, care sunt credința creștină și patriotismul românesc. Căci exemple de crime săvârșite în numele unor idei generoase se pot găsi în toate popoarele și în toate credințele. E la fel de periculos să scuzi greșita lor înțelegere, care decade în violență, pe cât e și a declara ilicite credințele însele. Pentru că ar însemna obligativitatea de a adera, sub amenințare, la curentele contrare – la ateism, globalism, liberalism sau orice ne putem imagina ca întruchipând polul opus. Ceea ce, paradoxal, instituie un regim totalitar ideologic sub pretextul că preîntâmpină un pericol totalitar. Deci un sfârșit al democrației și libertății de conștiință în numele democrației și „valorilor europene”.

un procuror acuză

În decembrie 2024, Procurorul General Alex Florența a ținut un discurs public, în care anunța că a mobilizat un grup de lucru, format din mai multe instituții cheie, care să ia măsuri împotriva „legionarilor”. Momentul era finalul unui an electoral foarte agitat.

În octombrie, Curtea Constituțională luase în premieră decizia de a elimina un candidat la prezidențiale în baza unor discursuri și poziții politice. Lista reproșurilor aduse Dianei Șoșoacă în motivația CCR includea: criticarea UE și NATO, participarea la festivități organizate de Ambasada Rusiei, declarații antisemite și de simpatie pentru mișcarea legionară. În noiembrie, i se deschidea și un dosar pentru participarea la comemorarea morții lui Codreanu la Tâncăbești. Alt candidat al dreptei, doctorul Răzvan Constantinescu, fusese blocat tot atunci pe motive procedurale.

Primul tur al alegerilor derulate cu restul candidaților e câștigat surprinzător de Călin Georgescu. Acesta făcuse cu doi ani în urmă obiectul unui dosar penal, clasat, pentru declarații laudative la adresa lui Zelea Codreanu. Iar acum se profila în câștigător al turului 2. Între cele două tururi, pe 6 decembrie, Curtea Constituțională decide anularea cu totul a scrutinului, susținând că a primit informații de la serviciile secrete că opțiunea votanților a fost influențată cu ajutorul TikTok de „un actor statal străin”.

Dovezile privind implicarea Rusiei în alegeri nu s-au materializat nici până în ziua de azi. Dar, pentru a contracara nemulțumirea unei părți importante a societății, propaganda guvernamentală a lansat o altă operațiune diversionistă. Călin Georgescu a început să fie acuzat că e parte dintr-un aiuritor scenariu, în care conspira să dea o lovitură de stat cu ajutorul câtorva mercenari trecuți prin Legiune Străină franceză sau persoane cu simpatii legionare. Cele două noțiuni erau confundate într-o țesătură palpitantă, care avea ca dovezi concrete fotografii cu trei oameni stând de vorbă la o masă la o terasă…

Ulterior (în februarie 2025), Călin Georgescu avea să facă obiectul unui alt dosar, mai grav, în care e acuzat de propagarea unor idei legionare și de atentat la ordinea constituțională. Dosar, care va fi lansat cu puțin timp înainte de o nouă intervenție a CCR, de interzicere a participării lui Călin Georgescu și a Dianei Șoșoacă de la redisputarea alegerilor. (Dosarul va fi comentat într-un episod separat, ca exemplu de folosire practică a legilor din acest serial.)

Ce trebuie reținut, e contextul în care are loc discursul procurorului general: într-o atmosferă foarte tensionată emoțional. În care societatea era scindată în două – adepții opoziției, nemulțumiți de anularea dreptului la vot, iar ai puterii într-o febrilă urmărire a filmului cu legionari și ruși, care vor să deraieze România de la „parcursul pro-european”. Pe acest fundal, ieșirea lui Alex Florența a părut un banal exemplu de oportunism a unui angajat al statului, care oferă muniție puterii în bătălia electorală. Dosarele Revoluției, ale traficului de droguri și persoane, subminării economiei naționale prin corupție erau puse în plan secund, față de marele obiectiv: combaterea pericolului legionar și a postărilor pe rețelele de socializare.

Procurorul General își începea discursul tocmai prin invocarea scăpării descrise mai sus din Ordonanța 31/2002

„Or, aceste condiții prevăzute de norma de incriminare limitează semnificativ sfera persoanelor a căror apologie în discursul public poate întruni elementele constitutive ale unei infracțiuni, de cele mai multe ori simplele referințe generale la personaje istorice care nu au suferit astfel de condamnări penale neîntrunind condițiile prevăzute de textul incriminator.”

Rostul unui procuror, polițist sau judecător e să aplice legile țării, nu să le scrie. Dar ambițiosul procuror se plângea că nu poate condamna oameni pentru simpla invocare a unor personaje istorice, pentru că acelea nu au suferit condamnările pretinse de lege. Evident, considera că are criterii personale mai bune decât legea, prin care să facă preselecția personajelor istorice. La fel cum și judecătorii CCR consideraseră că au competența să preselecteze candidații la președinție, care nu aveau condamnări penale. Le lipsea doar legea. Iar legea se putea crea printr-un pas făcut de puterea judecătorească în sfera puterii legislative.

Șeful acuzatorilor publici anunța că Parchetul monitorizează trimestrial dosarele de discriminare în baza ordonanței 31 și e dezamăgit:

„În primul rând, numărul scăzut de sesizări vizând comiterea acestor infracțiuni, care să fi provenit de la organele de poliție, alte instituții cu atribuții în combaterea discriminării, persoane fizice sau juridice. Ca exemplu, în intervalul 2018-2022, la nivelul întregului Minister Public, s-a înregistrat o medie de doar 21 de astfel de sesizări pe an”.

„Urmare a constatării acestor aspecte, au fost luate măsuri în vederea dinamizării acestei activități, pe linia combaterii acestui fenomen, în cursul anului 2024 fiind demarate mai multe acțiuni având ca obiect infracțiuni prevăzute de OUG 31, atât la nivelul Parchetului General, cât și la nivel național. (…) Astfel doar în anul 2024 au fost demarate mai multe anchete pentru persoane având calitatea de parlamentar sau europarlamentar.”

„Se constată, însă, că există zone din țară, în care unitățile de Parchet nu au primit în cursul acestui an nicio sesizare sau maxim una, în baza OUG 31. (..) Ca exemplu: Bacău, Constanța, Galați, Iași, Oradea sau Suceava.”

Premisa de la care pornea procurorul era halucinantă: nu sunt destul plângeri de la cetățeni pentru unele infracțiuni, înseamnă că e grav și organele trebuie să facă ceva să își atingă norma de amenzi sau condamnări cu pușcăria pentru delicte de opinie. Se lăuda fără ocol cu o activitate de poliție politică, prin vizarea unor parlamentari (se înțelege, din opoziție), care în principiu sunt protejați de imunitate pentru declarațiile politice. Județele unde nu erau plângeri erau numite spre a fi rușinate și impulsionate în marele hei-rup de căutare a „discursului urii”. Exact invers decât în spețele în care populația reclamă de jos în sus nemulțumiri și neimplicarea autorității.

Dar nu se oprea aici, pentru că se plângea că și dosarele făcute sunt respinse în instanță de judecători. Ca și cum dovedirea nevinovăției unui inculpat în instanță ar fi o anomalie, nu un drept la apărare, respectiv un drept la justă judecată din partea magistratului. „Soluția” sa era cu adevărat stupefiantă: modificarea legilor, în așa fel încât pârâții să nu mai scape și să fie mai multe reclamații pe an în toate județele. Tradusă pentru alte infracțiuni, logica ar suna cam așa: avem prea puține reclamații de furt în țară. Foarte rău! Să modificăm definiția furtului, încât să includă și obiectele împrumutate și returnate cu întârziere. Sau: avem prea puține condamnări pentru viol în unele județe. Să schimbăm definiția, încât să încadrăm la viol și privitul insistent. Astfel încât femeile să se simtă mai în siguranță pe stradă…

Procurorul Florența își justifica explicit propunerea de modificare a legii cu „contextul actual”, marcat de respectiva campanie electorală, în care cuvântul „legionar” revenea obsesiv. E o practică anti-democratică insolită, să dai legi în funcție de subiectele disputate într-o campanie electorală. Era destul de străveziu că instrumentul legal pe care îl propunea putea servi drept armă politică partidelor de guvernământ, pentru a-și elimina „elegant” competitorii electorali. Sau că va putea fi folosită oricând de atunci încolo în același scop. Între propuneri era ca, în cazul conducătorilor Mișcării Legionare, să nu mai fie nevoie de o condamnare în instanță. Se prezuma un fel de condamnare în lipsă, retroactiv, în bloc, fără probatoriu, apărare, proces și verdict. Arbitrariul alegerii reieșea și din faptul că nu era o măsură echivalentă și pentru conducerea Partidului Comunist.

Iar propunerile nu se opreau aici, venind cu doleanțe și privitoare la exprimarea online din prezent:

„De asemenea, conduitele publice nocive, cu un conținut vădit jignitor sau defăimător, ori anumite acte de amenințare implicită, nu îmbracă în prezent forma ilicitului penal, neregăsindu-se între modalitățile alternative de săvârșire a unor infracțiuni, precum ultrajul.”

Fraza de mai sus avea termeni atât de vagi, încât putea însemna orice formă de exprimare imaginabilă – care, subiectiv, poate fi considerată „jignitoare sau defăimătoare”. Puteau fi vizate pamfletele și criticile legitime ale ziariștilor la adresa politicienilor, ale cetățenilor obișnuiți între ei. Procurorul cerea o schimbare de lege pentru genul de infracțiuni pe care legiuitorii le scoseseră voit din sfera penală, ca insulta și calomnia. Sau pentru care formulaseră niște provizioane, care să garanteze manifestarea interesului legitim al publicului. Urma oare ca politicienii să fie apărați de vorbe cum sunt polițiștii apărați de violențe prin infracțiunea aparte de ultraj!?

„De aceea, Parchetul General propune anumite modificări legislative, care să permită tragerea la răspundere penală inclusiv a acelor situații în care nu sunt proferate amenințări exprese la adresa unei persoane. Dar, prin forma de manifestare, imaginile postate, recuzita folosită, ele reprezintă forme de amenințare implicită, dar cu un puternic efect intimidant.”

Din moment ce avem deja legi care judecă „ura”, ca sentiment implicit din spatele unor vorbe, simboluri și fotografii, de ce n-am face un pas mai departe, pentru a suspecta și „recuzita”!? N-ai zis… dar știm noi ce-ai vrut să zici, îmbrăcat în tricoul ăla de camuflaj!

„Totodată, prevederea unor limite de pedeapsă reduse pentru aceste infracțiuni, nu permite de cele mai multe ori utilizarea unor metode speciale de cercetare, aspect apt să afecteze negativ demersul investigativ în astfel de cauze. Și nu permite nici luarea unor măsuri preventive mai severe, în funcție de gravitatea faptei.

Ca exemplu: infracțiunea de tulburare a liniștii publice este sancționată cu o pedeapsă maximă de 2 ani sau amendă; infracțiuni ca instigarea publică, sau incitarea la ură sau discriminare, cu o pedeapsă maximă de 3 ani sau amendă. De aceea, Parchetul General, propune creșterea limitelor maxime de pedeapsă pentru aceste infracțiuni. Demers care ar oferi, astfel, organelor de urmărire penală posibilitate utilizării unui spectru mai larg de metode de cercetare. Și ar avea un efect descurajant.”

Să vă traduc: într-o lume normală, se consideră că norma e judecarea în libertate, pe când cercetarea în arest reprezintă excepția. Pentru faptele cu pedeapsă mai mică de un an, Codul Penal recomandă cercetarea în libertate de cele mai multe ori. Pentru fapte pasibile de o pedeapsă mai mare de 1 an, se poate dispune reținerea pentru 24 de ore. Pentru faptele ce aduc pedepse mai mari de 5 ani, se poate dispune cercetarea în stare de arest cu mandat de 30 de zile. Procurorul își dorea ca delictele de opinie sau protestele de stradă neautorizate (încadrate la tulburarea liniștii publice) să vină cu pedepse mai mari. Astfel încât, pentru scris pe internet sau strigat în fața Guvernului să poți fi băgat după gratii o lună de zile, chiar și fără să ți se probeze vinovăția. Calea pro-europeană ne ducea mai aproape de modelul chinez sau rusesc de tratare a disidenților.

În fine, se mai plângea că delictele de opinie din ordonanța 31 pot fi sancționate cu amendă sau închisoare. Și că judecătorii consideră că odată aplicată una din cele două, s-a produs pedepsirea. Altfel spus, îi părea rău că e amendat cineva pentru vorbe, și nu-l poate băga și la închisoare. Optica sa era mai aproape de acele inscripții amenințătoare de pe garduri cu: „Nu parcați, amendă plus bătaie!”…

În acest caz, duritatea represiunii se împiedica într-un principiu al faptului judecat „așa cum e el interpretat în jurisprudența CEDO”. Foarte subtilă această referire! În toate reformele ultimelor trei decenii, Europa, CEDO, Curtea de la Veneția și altele au fost invocate ca etalonul peste care nu se poate trece. Dacă ele spun într-un fel, ne modificăm legile, Constituția, instituțiile, procedurile. Iată că în acest caz există și o excepție (cam „suveranistă”). Dacă CEDO ar da hotărâri favorabile inculpaților pe care vrem să îi înfundăm, schimbăm legile, ca să-i putem lovi mai bine.

Alt regret era prescrierea faptelor, pe care o dorea suspendată pe durata proceselor. Regret pe care nu l-am auzit când s-au prescris fapte de genul „subminarea economiei naționale” sau „luare de mită”. Alex Florența mai anunța că s-a început o colaborare cu ANCOM pentru o transmitere directă a solicitărilor privind delictele de opinie din mediul online.

cum s-a votat

În martie 2025, deputatul Silviu Vexler depunea un proiect de lege în care se regăseau toate propunerile de mai sus și mai mult de atât. Legea sa a trecut de Senat la o săptămână după alegerea lui Nicușor Dan ca președinte, la finele unor alegeri tulburate, rejucate și contestate ca nelegitime.

În această primă cameră, a fost votată în bloc de toate partidele coaliției de guvernare: PSD, PNL, USR, UDMR și grupul Minorităților, de care aparține și inițiatorul. Între ei, nume mai cunoscute: pesediștii Streinu Cercel și Titus Corlățean, liberalii Vasile Blaga și Gheorghe Flutur, useristul Cristian Ghinea. A votat pentru și un „suveranist”, ales pe lista SOS România, dar transferat între timp la PSD (Daniel Romeo Gheorghe).

Surpriza a fost că grupul senatorilor AUR a votat aproape integral cu „abținere”. Deci nu au considerat că legea ar fi un pericol, să merite să se opună, ori vreo miză de interes pentru ei. Între acești „neutri”, pasivi la vot au fost: Sorin Lavric, Andrei Dîrlău, Petrișor Peiu. Propunerea de premier AUR n-a fost chiar o surpriză. La ședința solemnă anuală de ziua națională a Israelului, Petrișor Peiu ținuse un discurs înflăcărat, încheiat cu exprimarea nerăbdării ca Beniamin Netanyahu să viziteze România (în ciuda mandatului internațional de arestare pentru genocid) „și să ne vorbească de la această tribună…”.

Opinie separată în grupul AUR a făcut doar Virgiliu Gheorghe Vlăescu, vot împotrivă. Altă senatoare (Păucean), care a făcut același lucru, a spus presei că a apăsat din greșeală, neștiind ce se votează… Merită notat și că fostul co-președinte, europarlamentarul Claudiu Târziu, s-a pronunțat răspicat împotrivă. (Cam pe atunci s-a produs și despărțirea sa de partid.)

Singurul grup parlamentar, care a votat integral împotrivă la Senat a fost al SOS. În numele partidului a ținut un discurs hotărât împotrivă Dumitru Manea. Cel cunoscut după pseudonimul Miron Manega din revista Certitudinea, a numit-o cea mai stalinistă lege post-decembristă. Au mai votat împotrivă și câțiva neafiliați. (Scor final: 78 pentru, 15 contra, 25 de abțineri.)

Abia după ce prevederile legii au ajuns să fie discutate în presă și au produs rumoare în societate, liderii AUR și-a modificat poziția față de proiect. În Camera Deputaților, votul a fost: 199 pentru, 99 împotrivă și 2 abțineri. Din nou, arcul puterii a votat legea în unanimitate. Între ei, pesediștii: Marcel Ciolacu, pretinsul „suveranist MAGA” Victor Ponta, Adrian Câciu (care uneori simulează naționalismul), Eugen Bejinariu, Simona Bucura, Elisabeta Lipă, Claudiu Manta, PNL-iștii: Lucian Bode, Sebastian Burduja, Alexandru Muraru, Raluca Turcan, Marcel Vela.

Au votat împotrivă grupurile AUR, SOS și POT, inclusiv George Simion. Ales pe aceleași liste, George Becali, între timp neafiliat, nu a votat, spre deosebire de neafiliatul Dumitru Coarnă, care a votat împotrivă.

În expunerea de motive, inițiatorul ne explică de ce e nevoie de încă o lege de combatere a „antisemitismului, radicalizării și discursului instigator la ură”. Pentru a asigura „drepturile și libertățile fundamentale”, „stabilitatea și coeziunea socială”.

Urgența era dată de „intensificarea progresivă a teoriilor conspirației” și de „mutarea centrului de greutate dinspre media tradiționale spre rețelele sociale”. Posibilitatea de a fi anonim pe internet era și ea citată cu titlu de îngrijorare. Ceea ce ne trimite cu gândul la propunerile vehiculate de control social prin accesul verificat pe internet cu datele din buletin. Implicit, și la păstrarea unui dosar al navigării despre oricine.

legea în sine

Să vedem care e conținutul legii, așa cum a trecut de cele două camere:

Legea dă o pedeapsă de la 3 la 10 ani pentru constituirea sau sprijinirea unei organizații sau grup cu caracter: fascist, legionar, rasist, xenofob. Amintim că în legile precedente sunt suficiente 3 persoane, pentru a se considera că e vorba de un grup organizat. Noțiunile respective sunt foarte vagi, fiind la aprecierea oricui dacă un partid „suveranist” e xenofob.

Sub această pavăză devine imposibilă apariția unor partide care să se opună marilor mutații demografice, cauzate de deschiderea necontrolată a pieței muncii. Românii sunt excluși astfel de la cea mai importantă discuție a momentului de pe continentul european și cea decisivă pentru soarta lor ca popor în durata lungă a istoriei.

Se pedepsește cu 5 ani de închisoare și interzicerea unor drepturi:

„distribuirea sau punerea la dispoziția publicului, în orice mod, de materiale fasciste, legionare, rasiste și xenofobe”.

Dar se mai majorează cu jumătate, dacă sunt comise „prin intermediul unui sistem informatic”. Practic, orice formă de comunicare modernă – e-mail, rețea de socializare, site-uri și presă, care nu mai poate fi concepută fără calculator.

Sunt exceptate cele „în interesul artei sau științei, cercetării, în scopul dezbaterii unei chestiuni de interes public”.

Se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau amendă:

„fapta de a promova, în public, cultul persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid, (cuvântul „crime” lipsește n.m.) contra umanității și de război, al persoanelor care au făcut parte din conducerea organizațiilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, precum și fapta de a promova în public idei, concepții și doctrine fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe” (…)

Observăm absența totală din înșiruire a referirilor la comunism, în ciuda condamnării oficiale din partea statului, ca „regim ilegitim și criminal”. Legea reușește să îl includă pe Corneliu Zelea Codreanu, după o scăpare de două decenii. Dar produce victime colaterale din cele mai neașteptate.

Nicolae Iorga a înființat și condus alături de AC Cuza „Alianța Antisemită Universală”. Numele e suficient de elocvent pentru încadrare. Dar, dacă e vorba să condamnăm în bloc organizații pentru crime, putem să îi vedem pedepsiți și pe cei care îl omagiază pe Ion IC Brătianu. Întrucât el conducea partidul în vremea reprimării brutale a Răscoalei de la 1907, soldată cu mii de morți.

„Negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în mod evident, prin orice mijloace, a holocaustului ori a efectelor acestuia se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani și interzicerea unor drepturi.”

Practic se interzice orice fel de gândire critică pe subiect, alta decât repetarea fără dubii a versiunii oficiale pentru un singur eveniment din istoria omenirii. Surpriza e că se menține o referire cu aceeași pedeapsă și la alte acte de genocid, fiind evocată chiar Curtea Penală Internațională. Sub incidența ei riscă să cadă toți politicienii și persoanele publice care susțin politica statului Israel și neagă că guvernul Netanyahu comite un genocid, așa cum Curtea de la Haga a apreciat că sunt suficiente motive credibile:

„Negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în mod evident, prin orice mijloace, în public, a genocidului, a crimelor contra umanității și a crimelor de război, astfel cum sunt definite în dreptul internațional, în Statutul Curții Penale Internaționale (…)”

A fost reluat ca articol separat și negarea holocaustului pe teritoriul României, pedepsit identic. Din nou, pentru „săvârșirea faptelor prin intermediul unui sistem informatic” pedeapsa crește: închisoare de la 6 luni la 5 ani pentru negaționism.

Sunt reluate interdicțiile de a ridica statui persoanelor proscrise. La fel și acordarea numelui unor străzi și instituții – pentru a se evita bătăliile duse cu autorități locale, care nu întotdeauna s-au lăsat intimidate de cererile respective.

Tot legea de față modifică și articolele privitoare la antisemitism din legea lui Crin Antonescu, 157/2018. Se introduce circumstanța agravantă a folosirii „unui sistem informatic”, care crește cu jumătate pedeapsa deja existentă de până la 5 ani.

contestarea

După votarea legii, au fost depuse două contestații, ambele respinse de Curtea Constituțională. Surpriza a fost contestarea de către noul președinte Nicușor Dan și apoi hotărârea lui de a retrimite spre rediscutare în Parlament legea, după respingerea de către CCR a obiecțiilor.

În contestația de la Administrația Prezidențială se regăsesc mai multe argumente pertinente, care arată că legea are o natură neconstituțională, e neclară și încalcă libertăți fundamentale. Articolele din Constituție, pe care le încalcă, în opinia juriștilor de la Palatul Cotroceni sunt:

art. 1, aliniatul 3:
„România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate.”

aliniatul 5:
„În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.”

art. 20: (privind tratatele internaționale)
(1) „Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.”

(2) „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”

art. 30: (libertatea de exprimare)
(1) „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.”

(2) „Cenzura de orice fel este interzisă.”

(3) „Libertatea presei implică și libertatea de a înființa publicații.”

(4) „Nici o publicație nu poate fi suprimată.”

(6) „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.”

(7) „Sunt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.”

(8) „Răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștință publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.”

art. 31 (Dreptul la informare)
(1) „Dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit.”

(2) „Autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal.”

(3) „Dreptul la informație nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecție a tinerilor sau securitatea națională.”

(4) „Mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.”

(5) „Serviciile publice de radio și de televiziune sunt autonome. Ele trebuie să garanteze grupurilor sociale și politice importante exercitarea dreptului la antenă. Organizarea acestor servicii și controlul parlamentar asupra activității lor se reglementează prin lege organică.”

art. 33 (accesul la cultură)
(1) „Accesul la cultură este garantat, în condiţiile legii.”

(2) „Libertatea persoanei de a-și dezvolta spiritualitatea și de a accede la valorile culturii naționale și universale nu poate fi îngrădită.”

(3) „Statul trebuie să asigure păstrarea identității spirituale, sprijinirea culturii naționale, stimularea artelor, protejarea și conservarea moștenirii culturale, dezvoltarea creativității contemporane, promovarea valorilor culturale și artistice ale României în lume.”

Cele mai multe dintre contra-argumentele pe textul legii Vexler vizează absența definițiilor, care lasă loc la imprevizibil legal, arbitrar ce decurge din accepțiuni diferite pe care judecătorii le-ar putea avea și un caracter neuniform în teritoriu al practicilor unor tribunale. De exemplu, e definit substantivul „legionar”, ca aparținând unei organizații interbelice, dintr-o listă dată. Dar nu e definit adjectivul „legionar” din alte articole, care vorbesc de „idei legionare”. Cu alte cuvinte, nu e definită decât circular ideologia, ca fiind aceea proprie acelor organizații.

Judecătorii CCR au răspuns cu rea credință că acele noțiuni, ca legionar, fascist sau holocaust sunt cunoscute din cărțile de istorie, prefăcându-se că nu pricep cât de diferite sunt accepțiunile lor. De exemplu, dacă se ia în calcul strict apartenența la o organizație ca Mișcarea Legionară, etichetele vehiculate în presă și în dosare recente unor politicieni și susținătorilor lor nu au nicio bază.

Dacă la rediscutare Parlamentul va încerca să atașeze niște definiții ale ideologiilor în cauză, va oferi o normă unitară magistraților. Dar aleșii vor realiza cât de problematice și controversate pot fi acele definiții. Pentru că, dacă vor merge pe o definiție foarte laxă, influențată de gândirea neo-marxistă, vor pune în dreptul fascismului sau legionarismului orice formă mai înflăcărată de naționalism, orice critică a liberalismului sau globalismului. E ușor de observat că, în presa progresistă, aceste etichete sunt des folosite la adresa întregii mișcări suveraniste, a lui Donald Trump, Vladimir Putin și a multor scriitori români din trecut.

În schimb, dacă Parlamentul va opta pentru o definiție limitativă, care să includă criterii de genul: organizație care se dedă la acte de violență sau face apologia crimei… Atunci noua versiune a legii va lăsa mai puțin loc abuzurilor, devenind mai rezonabilă, sub acest aspect. Doar că organizațiile de tip terorist sunt deja interzise, deci legea și-ar arăta inutilitatea, prin punerea semnului egalității între terorism și curentele politice respective.

Contestată e și preluarea sintagmei „naționalism extremist” din ordonanța 31. Citez din textul contestației prezidențiale:

„În subsidiar, nici aceste prevederi nu sunt suficient de clare, deoarece utilizează concepte relative ori imposibil de cuantificat, cum ar fi naționalismul extremist. Legiuitorul nu delimitează conceptul de naționalism de superlativul acestuia, naționalismul extremist, astfel că este dificilă delimitarea dintre idei, concepții și doctrine simplu naționaliste, care par să fie permise de legiuitor, și cele extremiste, a căror distribuire sau punere la dispoziția publicului se pedepsește cu închisoarea de la un an la 5 ani și interzicerea unor drepturi. Cu alte cuvinte, frontiera ilicitului penal nu este trasată deloc de legiuitorul organic.”

Sublinierile îmi aparțin. Într-adevăr, savuroasă și scăparea freudiană a acelui dubitativ: „doctrinele simplu naționaliste… par să fie permise de legiuitor”… Chiar așa: mai e permis naționalismul „simplu”? Din contestație, reiese că nici măcar președintele țării nu mai e foarte sigur că ar mai fi tolerat de lege.

Totuși, merită remarcată strădania unui președinte, care provine din partidul radical USR, el însuși semnatar al unei legi represive, comentată în serial, de a acționa ca președinte al tuturor românilor, conștient de existența unor curente diverse în societate:

„Societatea românească este puternic polarizată, încrederea în autoritățile statului este la cote reduse, și orice acțiune a statului care se referă în mod dezechilibrat la această polarizare crește tensiunea socială și neîncrederea în autorități.

Cu alte cuvinte, orice acțiune a statului care se referă la polarizarea existentă trebuie să ofere toate garanțiile pentru a nu putea fi citită ca o acțiune a unei opțiuni politice a societății, cu reprezentare parlamentară majoritară, împotriva celeilalte.”

Semnalarea acestui abuz de putere al majorității parlamentare împotriva minorității cu alte concepții e remarcabilă.

Obiecțiile lui Nicușor Dan nu vizează și alte noțiuni, precum „concepții rasiste sau xenofobe”, pe care le consideră clare. Deși acelea conțin un uriaș pericol de abuz și cenzură prin suprimarea discuțiilor legitime legate de migrație și schimbarea demografiei României. Totuși, semnalează că impunerea unor criterii absolute, nedefinite, riscă să cenzureze inclusiv cultura națională:

 „nu este clară concentrația de astfel de conținut pe care legiuitorul dorește să îl sancționeze.

De exemplu, publicistica lui Mihai Eminescu conține idei și concepții xenofobe, inclusiv antisemite. Chiar și poezia lui Mihai Eminescu conține idei și concepții xenofobe, de exemplu Scrisoarea a III-a.

Este absolut neclar până la ce nivel prezența unor idei și concepții fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe (în plus față de ambiguitatea de la punctul anterior) face dintr-un text un material cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob în sensul Legii.”

De remarcat că Nicușor Dan nu a sesizat și pericolul de bumerang, pe care îl poartă noțiuni ca radicalizarea și discursul urii. Noțiuni ce se pot aplica lejer și manifestărilor marxismului cultural sau mișcărilor protestatare ca #rezist, deci inclusiv susținătorilor săi din USR.

După ce observă că nu există nicio instituție îndrituită să judece unitar, dacă o organizație e fascistă sau xenofobă, contestația atrage atenția asupra pericolelor implicate de includerea conducătorilor unor organizații pe lista neagră. Adăugarea cu de la sine putere a unor persoane, care n-au fost condamnate pentru crime în masă, încalcă principiul supremației legii, susține contestația. În plus, legea nu specifică rangul necesar, dacă se aplică și conducătorilor locali sau cu funcții onorifice.

Am puține așteptări de la acest demers prezidențial, care merită totuși consemnat ca un gest semnificativ și justificat. E grăitor că nici politicienii puterii, nici presa guvernamentală nu s-au raliat poziției președintelui țării, care a fost atacat pentru scrupulozitate. Mașinăria de propagandă s-a turat împotriva lui. La întrebarea de bun simț, dacă o fundație din Făgăraș, care omagiază rezistența anti-comunistă în munții e legionară și va fi interzisă, CT Popescu i-a răspuns cu un editorial bolșevic de înfierare a luptătorului Ion Gavrilă Ogoranu. Iar G4Media mai că n-a început să-l facă legionar și pe Nicușor Dan.

Contestațiile președintelui nu sunt nici radicale, nici de principiu. Ci, mai curând, meticuloase din punct de vedere formal, cu observații de bun simț. Cel mai probabil, legea va primi unele cosmetizări în Parlament, poate i se vor adăuga unele definiții. Poate vor fi și unele amendamente, care să ferească progresiștii de riscul de a fi incluși în tagma celor radicalizați. Dar drumul „progresului” nu se va opri.

(va urma)

14. Al doilea Holodomor și opțiunea Samson pentru Europa