14. Al doilea Holodomor și opțiunea Samson pentru Europa

(Parte din seria: „Legile cenzurii, ca inginerie socială”)

A doua lege a lui Silviu Vexler a fost votată unanim de coaliția de guvernare în plin genocid palestinian, care durează de aproape doi ani. Masacrarea unor semiți lasă indiferentă elita politică și mediatică a planetei, foarte preocupată să nu fie ofensați cu vreun cuvânt alți semiți, respectiv, făptașii genocidului în desfășurare. Aparent, „pro-europenii” nu se înțeleg cu Donald Trump. Dar sunt perfect sincronizați cu ce face el peste Ocean: detectează și deportează studenți străini, care au participat la protestele pentru pace din campusuri, taie finanțarea universităților de prestigiu (ca Harvard) pentru că au permis acele mitinguri în „țara celor liberi”, condiționează ajutorul sinistraților după un uragan de angajamentul că nu boicotează firmele din Israel… Discuția despre subiectul serialului ar fi incompletă fără această imagine de ansamblu, care arată și tendințele viitoare.

O lege care să prevină inclusiv criticarea acțiunilor unui alt stat e o inovație și spune ceva despre statutul cetățenilor din prima țară. Când restricția vizează și o reacție umană de empatie și compasiune, cetățenilor nu li se ciuntesc doar drepturile, ci și o părticică din calitatea de om. Nu e un lucru pe care constituțiile îl dau, sau pe care legislatorii să-l poată lua. Ironic, legile anterioare ale „discriminării” o defineau tocmai ca o formă de „dezumanizare” a unui grup slab. Nu e greu de ghicit care e grupul slab și care e grupul puternic în ecuația actuală.

„Evreii fac al doilea Holodomor”. (Oamenii n-au auzit nici de primul, care nu are manuale dedicate, filme și restricții legale.) O asemenea propoziție, scrisă pe internet, ar putea aduce o pedeapsă cu închisoarea de până la 7 ani și jumătate, dacă legea e promulgată și dacă un judecător o va interpreta ca dovadă de antisemitism. Chiar dacă ea e un strigăt de alarmă în apărarea unor semiți, s-ar putea considera că unii semiți sunt mai egali decât alții. Dar și peste șapte și peste zece ani, valoarea ei de adevăr va rămâne, excluzând cazul când istoria va fi total rescrisă între timp.

Unii mai scrupuloși, vor spune că propoziția trebuie ajustată ca să spună: „Israelienii fac al doilea Holodomor”. Sau, și mai prudent: „Unii israelieni” sau „sioniștii” sau „conducătorii guvernului și armatei din Israel…” Negociem semantica pe marginea unei gropi comune. Observați că acest gen de scrupule și reflexul auto-cenzurii nu funcționează pentru niciun alt popor. Se spune fără teamă: rușii au invadat Ucraina, nemții au făcut lagăre, americanii au bombardat Hiroshima șamd.

Protestele împotriva invaziei ruse au fost pe scară largă și, măcar o vreme, au fost o formă de semnalare a virtuții în „lumea bună”. În timp ce protestele pro-palestiniene au fost descurajate și suspectate că ar fi motivate de ură, nu de compasiune.

Poate genocidul ar fi fost oprit sau restrâns dacă țări ca SUA și Marea Britanie n-ar fi fost în complicitate directă, prin livrarea bombelor și banilor. Sau nu ar fi blocat prin veto rezoluții ONU. Sau nu ar fi anunțat public că nu vor aplica mandatele de arestare ale Tribunalului de la Haga. Țările din Uniunea Europeană sunt și ele complice măcar prin tăcere.

Atitudinea (fără echivalent în tratarea altor state) e explicată prin oportunismul politicienilor și un sentiment generalizat de culpă colectivă, moștenită de la generații trecute, care nu poate fi niciodată ispășită. Ritualul comemorării, din care au făcut parte și legile europene împotriva negaționismului, trebuia să asigure că tragediile secolului XX nu vor fi uitate și nu se vor mai repeta vreodată. Și tocmai acea penitență continuă a produs sentimentul impunității fără limite la poporul care și-a arogat statutul de victimă eternă și unică a istoriei.

popularitatea unui genocid

Distincțiile între noțiunile de mai sus sunt importante, dar nu atât de esențiale în aprecierea genocidului în desfășurare. Statul Israel se auto-declară „statul evreu” (the Jewish state), formulă înscrisă și într-o lege trecută prin Knesset în 2018. Controversata formulă pune semnul egalității între cele trei identități – civică, etnică și religioasă – afirmând o natură specifică a statului, care lasă deschisă interpretarea că israelienii de religie musulmană au un statut tolerat în statul majoritarilor, care e în mai mică măsură și al lor.

E adevărat că mai puțin de jumătate din evreii de pe glob trăiesc în Israel. Și, categoric, doar o mică fracțiune a politicienilor și militarilor israelieni au fost implicați în crime de război. Dar nivelul popular de susținere chiar în diaspora, dar mai ales în interiorul granițelor e uimitor și arată o deconectare de mentalitatea euro-americană.

În mai 2024, la aproape opt luni de la declanșarea operațiunilor de răzbunare după atacul de la 7 octombrie 2023, opinia publică era clar de partea guvernului. Cu Gaza deja aplatizată de bombardamente, 39% evaluau răspunsul armat ca „potrivit”, 34% îl considerau prea puțin și doar 19% îl vedeau ca excesiv. Era totuși o îmbunătățire, față de sondajul din noiembrie 2023, după o lună de bombardamente neîntrerupte, când doar 1,8% dintre israelieni considerau că riposta a fost excesivă. (Mai puțin de 2%! în cazul în care n-ați observat virgula.)

În ianuarie 2024, 72% dintre israelieni se opuneau pătrunderii de ajutoare în Gaza. Sentimentele s-au mai îmbunat în sondajul din mai 2025, când de aceeași părere mai erau „doar” 53%. Deci majoritatea.

În august 2025, 79% dintre israelienii de etnie evreiască au răspuns că nu sunt tulburați de știrile privind foametea din Gaza. (55% au spus că nu sunt deloc tulburați și 23% nu prea.) Împărțirea etnică în societatea israeliană pe acest subiect e dramatică. În contrast, 89% dintre israelienii de origine arabă se declară tulburați de acele știri (51% foarte și 34 într-o oarecare măsură). În timp ce doar 6,7% dintre israelienii de etnie evreiască se declară foarte îngrijorați de subiect. De unde rezultă că e mai adecvată referirea la „evrei” decât la „israelieni” în genere, când vorbim de susținerea acțiunilor guvernamentale.

culmea ipocriziei

În această elită sufletească s-au regăsit și câțiva supraviețuitori ai holocaustului. Iar asta a produs o reacție scandaloasă, potrivit ziarului Haaretz: supraviețuitorii holocaustului au fost acuzați de antisemitism de activiștii, care au preluat suferința lor ca pe o afacere și o carieră. O adevărată culme a corectitudinii politice și de folosire abuzivă, până la vlăguire, a unui concept, pentru a impune tăcerea.

Un exemplu e discursul de mai jos, ținut de un astfel de supraviețuitor, Stephen Kapos. Care, bazat pe propria experiență directă a făcut paralela între Holocaust și acțiunile guvernului Netanyahu în Gaza, un lagăr în aer liber. A mers chiar mai departe, pentru a remarca o treaptă în jos a răului, pentru că tragedia de acum un secol se petrecea pe fondul unui război între două armate. Pe când masacrele de acum sunt făcute împotriva unor civili captivi, de o armată, care nu are oponent.

Cum putem tolera genul de legi, care ne impun să nu facem comparații cu trecutul, pe care înșiși supraviețuitorii le găsesc evidente!? Unde mai e rostul pedagogic al rememorării, dacă nu îl aplicăm în prezent, ci o transformăm într-o idolatrie congelată și ipocrită, rezervată trecutul îndepărtat?

Într-adevăr, „somnul rațiunii naște monștri”. Iar cenzura corectă politic a indus această stare de somnambulism etic. De aceea, voi evoca unele detalii ale acestei pagini de istorie în desfășurare, pe care majoritatea presei a ascuns-o în cel mai rușinos mod cu putință. Nu va fi o prezentare echilibrată, dimpotrivă, una părtinitoare, de partea victimelor, așa cum ni se pretinde în filosofia neo-marxistă. Dar în acord cu adevărul și pentru a mai echilibra balanța strâmbă a presei de largă audiență. La fel cum nici jurnalul Annei Frank nu e o consemnare imparțială, ci o consemnare în numele unei victime.

7 octombrie 2023

Potrivit narațiunii oficiale, în acea zi, din senin, gruparea teroristă Hamas a atacat civilii pașnici din Israel, ucigând 1200 de persoane, răpind 250 de ostatici, cu prețul a circa 1600 de atacatori morți și 150 capturați. Întreaga planetă a vibrat de emoție, pe bună dreptate, pentru acele morți nevinovate și a condamnat actul. În mediatizarea atacului au fost vehiculate și orori cu mare impact emoțional, ca bebeluși decapitați, cadavre incendiate și femei violate, atrocități pentru care dovezile se lasă așteptate.

Cei care n-au memoria unui utilizator de TikTok știu că nu atunci izbucnise conflictul. Ci de un secol în urmă, încă de prin anii 20-30, când gherilele teroriste ca Irgun și Stern organizau primele atentate în numele idealului sionist, împotriva localnicilor arabi și armatei Marii Britanii; care preluase Palestina prin cucerire de la otomani. Chiar dacă „Nakba” nu e o noțiune la fel de populară ca alte tragedii, cei informați știu de cele 700.000 de palestinieni transformați în refugiați, după înființarea Israelului în 1948.

Unii știu și că Gaza era un lagăr închis ermetic și controlat de Israel de 20 de ani, încă din 2005. Atunci guvernul de la Tel Aviv, confruntat cu mai multe valuri de revolte violente palestiniene, decisese că nu mai poate păstra cucerirea din 1967 și politica de construire de colonii în interiorul ei. Așa că a ales să se retragă în afara gardurilor acelei pușcării în aer liber, care să se auto-administreze. Iar „ostaticii” din ea au ales, democratic, să fie conduși de Hamas.

Jumătate din cele 2,5 milioane de locuitori din Gaza înainte de momentul fatidic din 2003 erau născuți în captivitate, nu cunoșteau altă viață decât traiul în lagărul administrat de Israel, care le permitea selectiv să iasă la muncă dincolo de gard. Tot jumătate aveau deja statutul de refugiați, adică erau dintre cei ajunși în Gaza pentru că fuseseră goniți din Cisiordania și restul teritoriilor ocupate. Deși li se reproșa că au votat „greșit”, mai mult de jumătate nici n-aveau vârsta majoratului ultima dată când s-au ținut alegeri în enclavă.

Potrivit legilor internaționale, populațiile cucerite au dreptul legitim la mișcări de revoltă pentru eliberare, așa cum cineva atacat are dreptul la legitimă apărare. Dimpotrivă, ocupantul are obligații pentru cei aflați în custodia lui, la fel cum răpitorii unor persoane fizice sunt răspunzători dacă, să zicem, răpitul moare de sete cât e ținut captiv.

Soarta celor captivi în Gaza de decenii era cunoscută activiștilor pentru drepturile omului de multă vreme. Dar era oprită să ajungă la urechile publicului larg de cenzura, care asimila orice critică a politicii israeliene cu antisemitismul. Tentativele de presiune internațională prin mișcarea de boicot au fost zdrobite brutal și descurajate legal în unele țări democratice. De pildă, profesorul Norman Finkelstein, fiul unor supraviețuitori ai Holocaustului, vorbea mult înainte de 2023 de practica israeliană numită „tunderea gazonului” – cum era denumită eliminarea fizică a unor elemente recalcitrante.

Poate unii știau și de numărul uriaș de palestinieni prizonieri fără proces în închisorile din Israel – femei și copii, care aruncaseră o piatră sau erau arestați pur și simplu, fără dovezi. Alții am aflat abia când s-a făcut primul schimb de ostatici și ne-am pus întrebarea: de unde au avut și israelienii ostatici să dea la schimb!? Ocazie cu care am aflat că Israelul avea deja 8.000 de captivi palestinieni înainte de atacul din 2023, număr dublat în anul următor.

Cei mai conspiraționiști știau și că guvernanții israelieni sprijiniseră cu bani Hamas, ca o forță mai radicală, care să rupă reprezentarea politică a Organizației pentru Eliberarea Palestinei. Și care să se opună negocierilor de pace. Inclusiv guvernul Netanyahu susținuse finanțarea Hamas prin Qatar în anii 2020.

Treptat, chiar și versiunea oficială despre „7 Octombrie” a suferit unele ajustări. New York Times a dezvăluit în decembrie 2023, că serviciile secrete din Israel au primit cu peste un an înainte de atac chiar și un plan detaliat cu toată desfășurarea. BBC a relatat că Egiptul a avertizat Israelul în această privință și cu câteva zile înainte de producerea atacului. De altfel, după ce am văzut că serviciile israeliene controlau complet comunicațiile Hezbollah și aveau infiltrări și în Iran, pare greu de crezut că nu ar fi supravegheat și orice comunicare în interiorul Gaza.

Reacția la aceste informații alarmante a fost pe dos decât te-ai aștepta. 100 de soldați din două companii de la granița cu Gaza au fost detașați în Cisiordania chiar înainte de atac, după cum a dezvăluit televiziunea israeliană Canal 12. Purtătorul de cuvânt al armatei a confirmat o investigație privind detașarea de la graniță cu două zile înainte de atac. Monitorizarea electronică de la graniță a părut inutilă, deși dispune de cele mai sofisticate mijloace de senzori, camere și softuri.

Între ora 6:30, când a fost semnalat oficial atacul și acțiunile de recuperare a controlului în orașele de la graniță, începute la 12:20, a trecut un interval neverosimil, de aproape șase ore, pentru o zonă de dimensiunea unui oraș. Gândiți-vă ce scandal ar fi dacă echipajele de poliție sau salvare ar fi detașate în acest ritm dintr-un cartier în altul, la un incident major de siguranță națională, într-o țară admirabil pregătită pentru atacuri teroriste.

În plus, autoritățile au aplicat „Directiva Hanibal”, care prevede uciderea propriilor cetățeni, dacă sunt în pericol să fie capturați de inamic. Al Jazeera a făcut o investigație criminalistică a evenimentului, pas cu pas, încercând să afle cu martori și experți ce se confirmă și ce nu. O parte dintre victime au fost ucise de trupele israeliene de intervenție, care au tras inclusiv din elicoptere, înspre grupuri de oameni care fug, despre care nu se poate ști dacă erau palestinieni sau evrei. Nu s-a confirmat povestea despre copii uciși și decapitați. Nici cea legată de violurile sistematice și larg răspândite în timpul masacrului, deși există mărturii de violuri în ziua atacului. Hamas susține că acestea nu au fost făcute de soldații săi.

Atacatorii au făcut sute de victime între tinerii de la un festival de muzică, de unde au luat și ostatici, pe care i-au tratat cu brutalitate. Alte sute de victime au fost făcute într-un kibbutz. Profitând de spargerea gardului, sute de palestinieni au ieșit din lagăr și s-au dedat la furturi și jafuri în localitățile coloniștilor din apropiere. Câțiva muncitori thailandezi au fost între victimele colaterale.

sadismul reacției

După ce au stors toate rezervele de solidaritate ale planetei pentru suferința lor, israelienii au început să umple internetul cu filmulețe „amuzante” în care parodiau suferința femeilor din Gaza sub bombardamente. Și le arătau ce bine e să ai apă de băut din belșug și lumină electrică.

Orașele vecine cu Gaza au în ultimii doi ani și o atracție turistică: terasele de pe dealuri unde grupuri de israelieni se adună să privească bombardamentele prin telescop și să se relaxeze împreună. (După cum titrează Le Monde: „Cel mai tare show din oraș!”.) Poate, într-adevăr Gaza are potențial turistic, ca „proprietate cu vedere la mare”, așa cum a spus ginerele lui Trump, Jared Kushner. Sau cum a arătat chiar Trump însuși, într-un filmuleț grotesc făcut cu inteligența artificială, despre hotelul pe care și-l va face după alungarea localnicilor. Și cum va ploua cu bancnote acolo…

În primele luni, propaganda israeliană a reușit să sfideze evidențele cu explicații aiuritoare despre „tunelurile Hamas”, care s-ar fi aflat sub fiecare spital, școală sau moschee bombardată. Despre cum „cea mai morală armată” încearcă să reducă pagubele civile cu lovituri chirurgicale, anunțate prin SMS. Și că nu urmărește o pedeapsă colectivă (care e în sine în categoria crimelor de război). Treptat, a devenit evident că rade cartiere de blocuri în integralitate, că orașele arată ca după o bombă atomică. Că victimele nu sunt folosite ca scuturi umane de Hamas. Totul e calculat metodic să facă viața imposibilă și să forțeze alungarea localnicilor.

Curând, mantra despre cum „Israelul are dreptul să se apere”… a devenit o parolă de recunoaștere a celor mai corupți și ipocriți politicieni de pretutindeni, care sfidează realitatea din teren.

Spitalele au fost o țintă aparte. Cele 94 de atacuri asupra unor unități spitalicești nu au lăsat nicio astfel de instituție neatinsă.

Pe lângă medici, asistente și voluntari ONU, au fost țintiți în mod special și voluntarii unei organizații umanitare, care livra hrană gătită. În urma atentatului asupra voluntarilor World Central Kitchen, fundația creată de un celebru bucătar spaniol a trebuit să își întrerupă prezența acolo.

Civilii israelieni au dat și ei o mână de ajutor guvernului, pentru a se asigura că hrana nu ajunge la palestinienii bombardați. În repetate rânduri, coloniștii au atacat și răsturnat camioanele cu ajutoare. Care oricum, stăteau cu săptămânile la graniță să fie lăsate să treacă de autorități. Atacurile inumane de acest tip se repetă.

Pentru că adevărul e prima victimă a unui război, presa dispusă să spună adevărul de la fața locului a fost vizată în mod deosebit. „Singura democrație din Orientul Mijlociu” oricum nu permite accesul presei străine și a evacuat redacții întregi ca ale Al Jazeera. Dar a lovit direct corespondenții locali – 242 de ziariști palestinieni au fost uciși în conflict, fără să fi stârnit cine știe ce reacții de la colegii de breaslă de pe glob. Cu totul altele au fost reacțiile pentru Charlie Hebdo, de exemplu.

La fel s-a evaporat și elanul feminist în lumea vestică, atât de vocal în alte ocazii… Potrivit ONU, 28.000 de femei și fete au fost ucise de la începutul bombardamentelor. Dacă bărbații nu valorează tot atât pe scara empatiei feministe, te-ai fi așteptat ca măcar aceste cifre să fie de oarece interes pentru ele.

Genocidul din Gaza se detașează de altele prin proporția fără precedent de copii, care cad victime armatei israeliene. Datele UNICEF vorbesc deja de peste 50.000 de copii uciși sau răniți în ultimii doi ani de răzbunare pentru ziua de 7 octombrie. Cum spun cei mai nemiloși dintre activiștii sioniști: „nu există nevinovați în Gaza; și copiii cresc și pot deveni teroriști…”

În fiecare zi, 10 copii își pierd un picior, o mână sau suferă mutilări multiple, potrivit mediei OMS pentru Gaza. Sunt deja 1000 de asemenea copii cu amputări, tratați în condițiile unui sistem medical pe cale de dispariție. Doctorii locali spun că lunetiștii israelieni împușcă intenționat și copii, relatează The Guardian. Acuză respinsă de oficialitățile de la Ierusalim.

Dar această practică marchează doar o intensificare, nu o schimbare a unei politici. În septembrie 2023, deci cu o lună înainte de fatidicul atac, un raport al organizației „Salvați Copiii” nota că anul fusese deja un record, cu 38 de copii uciși de IDF în Cisiordania.

Cu declarații publice ale ministrului Apărării, Yoav Galant, că în Gaza trăiesc „animale umane”, nu e de mirare că ființele de acolo au fost tratate ca atare. Uneori, politica a fost extinsă accidental și la oameni în toată puterea cuvântului, din perspectiva lor. Trei ostatici israelieni au fost împușcați de propria armată când fluturau un steag alb, pentru că au fost confundați cu palestinieni care se predau.

Practicile din închisorile israeliene la adresa captivilor palestinieni au fost descrise ca orori mai mari decât la Abu Ghraib. După ce o filmare a ajuns în presă, în Knesset, parlamentarii au dezbătut cu toată seriozitatea dacă gardienii ar trebui să aibă dreptul să violeze deținuți. Au fost opinii împărțite. Dar nici conștiința civică n-a lipsit. Au existat proteste de stradă pe marginea acestui scandal. Nu împotriva violurilor, ci împotriva anchetării violatorilor! Cineva ca Norman Finkelstein ar putea fi scuzat că a descris situația ca „o societate sărită de pe fix”.

înfometarea sistematică

Foametea deliberată s-a instalat lent, cu un sadism fără termen de comparație. Pe 22 august 2025, foametea a fost constatată oficial de ONU, printr-o subsidiară a sa. E al patrulea loc de pe glob în care e oficializată o asemenea stare în ultimele două decenii, după zone din Somalia și de două ori în Sudan. Diferența e că e total generată de un guvern, are loc în văzul întregii planete și cu hrana necesară ținută la graniță.

În luna iulie au fost inventariați încă 13.000 de copii suferind de malnutriție în Gaza, potrivit raportului citat. Doar în primele 20 de zile din august 2025 au murit prin înfometare 133 de persoane, între care 25 de copii.

Într-o documentare făcută de BBC cu această ocazie e citată divizia de profil a ONU, că o jumătate de milion de palestinieni suferă de foame în acest moment. 1 din 3 copii suferă de malnutriție, în raportul IPC. Un alt raport al ONU notează practica devenită obicei pentru armata israeliană de a ataca taberele de refugiați în zonele unde tot ei le spuseseră civililor să se ducă. Și, încă mai cinic, să atace oamenii veniți la locurile de distribuire a alimentelor. 1400 de palestinieni au fost uciși la locurile de procurare a hranei de către IDF.

Tot metodică e și organizarea de „lagăre de concentrare”, în care să fie adunați 600.000 de palestinieni. Cei intrați în acele locuri înconjurate cu gratii și sârmă ghimpată, pentru că sunt singurele locuri unde pot avea acces la alimente, nu mai au voie să plece. Ca într-o capcană de șoareci. Singurul loc spre care pot pleca e în afara țării. O plecare definitivă, cum e și pentru cei care au format comunitățile de milioane de oameni din Liban, Iordania, Siria și restul globului.

Imaginile foametei sunt disponibile pentru cei care rezistă să le vadă. Dar trăim în post-adevăr și Beniamin Netanyahu a ieșit cu un discurs televizat să nege atât fotografiile, cât și filmările, și existența foametei și că guvernul lui o orchestrează. Cere măsuri mai stricte de cenzură pe rețelele de socializare, modificarea algoritmilor, cum s-a întâmplat pe TikTok. Erica Mindel, care a făcut parte din armata israeliană și se descrie ca o sionistă mândră, a preluat departamentului de cenzură de la TikTok și a modificat deja „termenii de utilizare” cu unele definiții noi ale „antisemitismului”.

soluția finală

Deși avea informații anterioare despre atacul de la 7 octombrie, guvernul Netanyahu a preferat să îl folosească drept pretext pentru acțiuni multiple. Așa au fost amânate dosarele proprii de corupție și scandalul intern privind modificarea unor legi ale justiției (echivalente Constituției). Israelul a extins operațiunile de colonizare în Cisiordania și, în paralel cu operațiunea din Gaza a lansat războaie în alte trei țări.

A ocupat teritorii însemnate din Siria, până în apropiere de Damasc, peste Înălțimile Golan, ocupate tot de la sirieni în 1967. Și-a extins operațiunile militare în Liban și a început un război de 12 zile cu Iran, un război pentru care pledează de decenii, pentru a preveni ca iranienii să dezvolte arme nucleare, pe care israelienii le au de o jumătate de secol.

Economistul american de origine evreiască, Jeffrey Sachs, a pus toate aceste acțiuni în contextul ambițiilor unui proiect numit „Israelul Mare”. O expansiune teritorială în granițe deduse după profeții biblice, dar purtată cu ajutorul lobby-ului din America. Acest grup de influență a fost masiv implicat într-o listă lungă de războaie în Orientul Apropiat, soldat cu milioane de morți și un val uriaș de refugiați în Europa, după destabilizarea unor țări ca: Irak, Siria, Libia, Liban, Sudan, Yemen. 

Un studiu din revista medicală The Lancet nota că numărul celor care mor în contextul unui război e mult mai mare decât cei uciși în mod direct, ca urmare a prăbușirii infrastructurii. Studiul estima 186.000 de dispăruți în Gaza, până în iunie 2024, când statistica oficială înregistrase doar 37.000. Între timp, aceasta din urmă a depășit 60.000 și o estimarea adiacentă n-a mai apărut. Dar chiar și dacă vorbim de sute de mii de dispăruți, tot rămân circa două milioane de supraviețuitori. În condițiile unei prese total controlate și părtinitoare, poate n-ar fi imposibil de imaginat că Israelul ar putea derula și eliminarea lor prin înfometare. Dar un asemenea scenariu mi se pare imposibil de crezut.

Încă din primele zile, guvernul Netanyahu nu a făcut un secret care e „soluția” pentru care pledează. Nu e vorba de uciderea tuturor palestinienilor, ci de epurare etnică: expulzarea lor în alte țări, cum ar fi cele din Europa sau Africa. Dacă mișcarea e acceptată de acestea (pentru cei 2 milioane de supraviețuitori din Gaza) va fi urmată de tot atâția și din Cisiordania. Prima propunere de acest tip a fost expusă explicit în presă încă dintr-un document guvernamental datat 13 octombrie 2023. Deci la mai puțin de o săptămână de la atac, ceea ce dovedește premeditarea, pentru că planuri de asemenea anvergură nu se pot face pe picior.

Am consemnat, cu linkurile de rigoare, succesiunea de declarații publice făcute de oficiali israelieni pentru planul de epurare etnică. Nu mai reiau toate citatele și dovezile. O lună mai târziu, doi parlamentari din Israel, de la putere și opoziție, publicau împreună în Washington Post un editorial despre cum Vestul ar trebui să primească refugiații palestinieni, cu brațele deschise. (Aceiași de care ni se spune că sunt teroriști irecuperabili și „animale umane”.) Sfatul lor mieros suna astfel:

„Comunitatea internațională are imperativul moral – și oportunitatea – să demonstreze compasiune, să ajute oamenii din Gaza spre un viitor mai prosper și să lucreze împreună să atingă pacea și stabilitatea în Orientul Mijlociu”.

În noiembrie 2023, conducătoarea Ministerului Informațiilor (care coordonează și celebrul Mossad) scria și ea un editorial în engleză în Jerusalem Post. În care explica, de asemenea, că oricum 350.000 de tineri au emigrat din Gaza, de când Hamas a preluat puterea. Și că enclava a devenit „o pepinieră pentru terorism”.

Dar că Europa, Canada și Egiptul ar trebui să primească această resursă tânără. (Mereu pledoariile pentru migrație amestecă motivele umanitare cu „beneficii” practice și promisiuni de câștiguri economice. Dar mereu pentru alții, parcă ai asculta un vânzător de cărți, despre cum să te îmbogățești rapid fără efort, care preferă să vândă rețeta decât să o aplice.) Apoi au urmat alte declarații consemnate de la Netanyahu însuși și miniștrii săi, apoi viziunea de „reamenajare” a „rivierei” de la Trump.

critica din interior

Am spicuit doar câteva din reacțiile cele mai greu de justificat ale opiniei publice israeliene și oficialităților în susținerea genocidului. Contra-reacțiile din sânul comunității au fost proporțional foarte rare, dar cu atât mai lăudabile prin eroismul de a înfrunta ostracizarea. Există ONG-uri din Israel implicate pe acest front ca: Asociația Medici pentru Drepturile Omului, Fundația B’Tselem pentru drepturile omului în teritoriile ocupate, Human Rights Watch, prin co-fondatorul său, Aryeh Neyer.

Scrisori de protest au fost semnate de 10 supraviețuitori ai Holocaustului și, cu altă ocazie, de 327 de supraviețuitori și descendenți ai lor. Aceeași poziție critică a fost luată de istoricul Amos Goldberg, șeful catedrei de Studiul Holocaustului de la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Se presupune că aceștia au proprietatea termenilor și știu despre ce vorbesc, în mai mare măsură decât cenzorii.

S-au manifestat în apărarea adevărului și a palestinienilor o serie de personalități: Norman Finkelstein, istoricul Ilan Pappe, artistul de jazz și activistul radical Gilad Atzmon, neobosita feministă Medea Benjamin de la Code Pink, redactorii și colaboratorii Haaretz, ziariști din SUA ca Max Blumenthal de la Grayzone, sute de rabini de pe glob, facțiunea minoră a sectei Naturei Karta, chiar politicieni ca Bernie Sanders.

E ușor de observat că aceste voci vin din zona stângii progresiste, sporadic din medii libertariene (cum ar fi comicul Dave Smith). Și că ei tind să identifice problema într-o manifestare a naționalismului de dreapta, în care s-ar încadra și sionismul. Iar soluțiile subînțelese ar fi din panoplia stângii, într-o utopie a diversității și granițelor abolite.

opțiunea Samson

Această observație ne aduce în punctul critic al reinterpretării dramei palestiniene de către media dominantă. Chiar și atunci când comentatorii îndrăznesc să atingă acest tabu periculos pentru cariere, problema e răstălmăcită pentru a fi înscrisă într-o paradigmă mai largă, a vinovăției omului alb. Analiștii fac adevărate contorsiuni logice și retorice, ca să explice cum genocidul e doar încă o manifestare a „colonialismului european” în lumea a treia.

Ni se spune cum Israelul e doar un avanpost al imperialismului american. Ca „un portavion”, ne explică Noam Chomski; și Adrian Severin, pe urmele lui. Cum e vina fasciștilor sau naziștilor, care ar fi dat idei sioniștilor. E vina globaliștilor, rasiștilor, capitaliștilor, bogaților de sorginte europeană, în dauna săracilor orientali, a sionismului creștin în dauna musulmanilor…. și câte și mai câte.

Orice explicație, cât de alambicată, e bună, atâta timp cât scoate din ecuație asumarea genocidului de chiar făptuitorii săi. Orice, să fie evitată întrebarea stânjenitoare dacă în mentalul evreiesc fundamentalist, și chiar în cel secularizat, ne-evreii sunt văzuți ca oameni în aceeași măsură. Genul de introspecție nemiloasă, cerută popoarelor Europei după al doilea război mondial, nu e pretinsă și celor care își spun „poporul ales”. Pentru că ar fi tulburată distribuția eternă a rolurilor exemplare între victime și abuzatori.

Aceeași strategie polemică a fost etalată de Karl Marx în celebrul său articol, Chestiunea evreiască. Iscusitul scriitor a reușit atunci să întoarcă o discuție despre integrarea evreilor în modernitate și în societățile Europei veacului XIX, printr-o figură de jujitsu a condeiului. A transformat-o într-o problemă de clasă a întregii omeniri, care să nu necesite vreun efort din partea evreilor înșiși. Problema lor urma să se rezolve de la sine, prin abolirea societății capitaliste și apariția fericirii comuniste generalizate. Cândva, la sfârșitul istoriei. Știm cu toții cum s-a terminat acel proiect.

Acum noul comunism se numește globalism. Și retorica lui bazată pe „drepturile omului”, compasiunea pentru minorități, părea să fi suferit un faliment definitiv, prin lipsa de reacție la tragedia palestiniană. Vorbele lui goale urmează să se întoarcă mai zgomotos ca niciodată. Odată ce problema n-a dispărut, ci s-a înrăutățit, sub vălul de tăcere al presei și politicienilor „lumii libere”. Complicii din cei doi ani de bombardamente vor propune Europei soluția „umanistă”: complicitatea la cea mai mare operațiune de epurare etnică din istorie. Aceasta este „opțiunea Samson” pentru Europa.

Numele e cunoscut ca parte din doctrina militară a statului Israel care, dacă ar fi amenințat, ar recurge la armele nucleare (pe care oficial nu le are). Denumirea e inspirată de legenda biblică a uriașului Samson, care a dărâmat coloanele templului filistinilor, pentru a-i ucide cu prețul propriei vieți. În forma ei metaforică, o astfel de doctrină ar aduce sfârșitul statelor naționale, după principiul: dacă noi nu putem avea un teritoriu cu puritate etnică înaltă, nici voi n-o să aveți…

Confuzia e cultivată voit. Pentru că nu există în Europa mișcări naționaliste, care să aibă astfel de obiective radicale, care să imagineze (darămite să facă) un genocid al unei populații conlocuitoare; să genereze o foamete ca să-i provoace emigrarea în alte zări. Dacă trebuie să găsim echivalențe, atunci popoarele Europei sunt mai curând în situația palestinienilor, decât a unui proiect de tip sionist. Desigur, nu într-o stare atât de critică, nu într-o formă atât de brutală sau de accelerată. Dar sunt tot niște băștinași, care riscă să nu mai aibă o țară a lor, după ce au primit valurile de emigranți și colonizatori.

Lipsa de reacție a „suveraniștilor” din multe țări euro-atlantice, la propunerile deschise de relocare în masă a palestinienilor, e grăitoare pentru cacealmaua pe care acele partide o reprezintă. În schimb, stabilimentul partidelor „onorabile” va fi dispus să aprobe proiectul unui nou val musulman în Europa, ca un fel de compensație pentru tăcerea din timpul genocidului și foametei. Se va spune că n-avem încotro, avem o datorie morală să luăm parte la epurarea etnică, dacă tot spunem că ne pasă. Probabil asta e și cheia unei mediatizări ceva mai dezmorțite a subiectului, în ultima vreme.

Încă din legea lui Crin Antonescu, 217/2015, erau sancțiuni împotriva unor fapte ca: 

„Negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în mod evident, prin orice mijloace, în public, a genocidului, a crimelor contra umanității și a crimelor de război (…) se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă.” (art. 7, alin 2)

Respectivul articol n-a fost niciodată invocat, nici aplicat în contextul generalizării negării și minimalizării genocidului din Gaza. Încă o reconfirmare a unei justiții cu dublă măsură. În schimb, intimidarea discutării situației umanitare de acolo, sub pretextul luptei împotriva antisemitismului, a funcționat pe scară mare.

Guvernul Ciolacu a decis anul trecut că, de îndată ce ating vârsta de 17 ani, toți copiii de români trebuie să învețe un an de zile materia: „Istoria evreilor. Holocaustul”. O istorie din care va lipsi pagina de mai sus. Scopul declarat e să nu se mai repete tragediile trecutului. Poate pentru a se evita dramele prezentului, era bine să se învețe și în școlile israeliene despre Gulag și Holodomor.  

Dislocarea în Europa, cea caritabilă și pasionată de drepturile omului, pare următorul pas logic pentru milioanele de sinistrați lăsați fără adăpost și surse de hrană. Pentru Israel, așa se prezintă soluția visată, iar pentru europeni, încă un episod din ispășirea păcatelor strămoșești. Dacă Israelul „are dreptul să se apere” prin colonizare și epurare, Europa nu are dreptul să se apere de colonizare, în războiul imagologic și demografic. Cenzura îi obligă pe locuitorii ei să nu își comenteze soarta cu glas tare.

(va urma)

15. Rechizitoriul făcut lui Călin Georgescu